Dictatura trăncănelii

Proza şi teatrul lui Caragiale răsună de larma trăncănelii infinite.

Volumului tipărit de mine nu de mult la Adevărul Holding îi zice „Adevărata moarte a lui Carol al II-lea". Aşternut sub un portret în sepia al fostului Rege-dictator, surprins în postura care-i plăcea de moarte - în uniformă, cu zorzoane -, titlul ar putea lăsa impresia unei cărţi despre cel de-al doilea Carol şi, totodată, cel de-al treilea Suveran al României. În realitate, volumul e o culegere de eseuri despre spaţii şi subiecte diferite - de la istorie până la presă şi de la Fidel Castro până la Ion Iliescu. „Adevărata moarte a lui Carol al II-lea" e doar unul dintre aceste eseuri. Am acceptat sugestia editurii în privinţa acestui titlu şi pentru că el oferea motivul unei coperte şi al unui titlu mai interesante. Eu însă mă gândeam să dau întregului volum titlul unui alt eseu: „Dictatura trăncănelii".

Cine a urmărit cât de cât aventurile mele în domeniul eseisticii, va fi observat că pentru mine cărţile comentate sau doar fişate au valoarea unei realităţi menite a fi abordate cu mijloacele publicistului ancorat în prezent. Eseul „Dictatura trăncănelii" e, de fapt, un comentariu la una dintre cele mai bune cărţi dedicate lui Caragiale de un critic literar: cea publicată de regretatul Mircea Iorgulescu înainte de 1989 sub titlul „Eseu despre lumea lui Caragiale". Pornind de la observaţiile lui Mircea Iorgulescu şi sprijinindu-mă pe propriile investigaţii ale acestei lumi, „Dictatura trăncănelii" identifică în Caragiale pe autorul uneia dintre cele mai precise diagnostice în materie de români: trăncăneala. Se poate întocmi destul de lesne un clasament al năravurilor moldo-valahe care-l scot din sărite pe marele satiric. Am găsi în acest clasament: vanitatea ieftină, prostia arogantă, duplicitatea, demagogia, înghiţirea pe nemestecate a clişeelor din presă. Pe primul loc trebuie să aşezăm însă trăncăneala. Sunt numeroase textele în care scriitorul a denunţat  revărsarea de vorbe nu numai din presă sau din politică, dar şi din berării, restaurante, bodegi, birje, dormitoare conjugale,  vagoane de tren şi răscruci de străzi.

Proza şi teatrul lui Caragiale răsună de larma trăncănelii infinite. Personajele vorbesc, vorbesc întruna, despre tot şi toate, fără cel mai mic complex faţă de exigenţele unei specializări. Critica a impus imaginea unui Caragiale denunţător al demagogiei. Nimic mai fals. Caragiale atacă, într-adevăr, şi demagogia. Dacă ar fi rămas însă cu observaţiile doar la demagogie, n-ar fi fost însă marele Caragiale: 1) Pentru că demagogia nu e comică. E cel mult odioasă. Politicianul ştie că vorbele sale sunt false; 2) Pentru că demagogia e un nărav politicianist la îndemâna oricărui satiric.

Caragiale a denunţat altceva, mult mai profund şi, fireşte, mult mai grav: trăncăneala ca trăsătură a românilor. În lumea lui Caragiale, despre politică vorbesc nu numai politicienii sau gazetarii. Vorbesc şi funcţionarii, negustorii, mahalagioaicele, popii şi avocaţii. Vorbesc mai ales bărbierii. Unul dintre cele mai hazlii titluri din gazetăria românească dintotdeauna a fost dat - se putea altfel?! - de I.L. Caragiale unui articol din „Dreptatea", 20 martie 1897: „Opinia bărbierului meu asupra repaosului duminical". Gata să fie luat şi ca o bucată de proză, textul ţinteşte un eveniment petrecut pe 18 martie 1897: apare legea repaosului în zilele de duminică şi de sărbători. Pentru prima dată în istoria României, lucrătorii beneficiau de un repaos plătit (duminica dimineaţa) şi patru sărbători pe an. Se înţelege că textul din 20 martie 1897 e o amuzantă descriere a talk-show-ului ad-hoc încins în „salonul de ras, tuns şi frezat", având ca protagonişti pe „bărbier" şi pe „un domn cu o jumătate de falcă nerasă". Toţi românii îşi dau cu părerea, altfel spus, au opiniuni tari, de neclintit, pe care ţin să ţi le spună. Printre cele mai aparte păreri se află - potrivit lui Caragiale - cele ale bărbierilor. De ce bărbierii şi nu - să-i zicem - avocaţii sau popii? Pentru că bărbierii de pe vremea lui Caragiale sunt o categorie aparte de dătători cu părerea. Umblatul cu briciul pe falca muşteriului dă bărbierului o familiaritate neobişnuită, care se manifestă indiferent de rangul, culoarea şi averea celui care se bărbiereşte. Dintre toţi posesorii de opiniuni, bărbierii lui Caragiale sunt cei care le afirmă fără o minimă şovăială. Perindarea de persoane pe sub briciul din mâna sa dau bărbierului o cultură aparte: cea a semidoctului. Familiaritatea cu care te abordează românul pentru a-ţi expune părerea sa de semidoct e una dintre realităţile de azi. Suntem o ţară de bărbieri!

Ion Cristoiu este scriitor şi jurnalist, autor al mai multor cărţi de proză, de studii de istorie literară şi de eseuri.