Cand n-o sa ne mai fie frica

Vasile Sebastian Dancu sociolog Anul 2006, ca oricare an, incepe prin ganduri razlete de bilant sau planuri de viitor. Inceputul simbolic de an ne arunca in teritoriul sperantelor, viselor sau

Vasile Sebastian Dancu
sociolog

Anul 2006, ca oricare an, incepe prin ganduri razlete de bilant sau planuri de viitor. Inceputul simbolic de an ne arunca in teritoriul sperantelor, viselor sau fricii de viitor. Cine nu recunoaste ca, macar de cateva ori in viata, a simtit fiorul rece al fricii este mincinos, nu curajos. In ciuda unei dorinte solide de viata si unui optimism de granicer nasaudean, a unui realism care ma face sa imi doresc doar lucruri simple si putine, cateodata imi este si mie frica. Ma uit la fiul meu de cinci ani si la mama lui si ma sperie gandul fugar ca ar putea ramane singuri intr-o zi. Altadata, cand fetita mea, care tocmai a calcat in teritoriul fara limite al majoratului, se ascunde de noi in fosta ei camera de copil cu vreo carte in mana, asta ma face sa ma gandesc ingrijorat la lumea in care va trebui sa lupte fara a se putea izola, cum face acasa. Ma trezesc cateodata in furnicarul de la Strasbourg si ma sperie gandul ca tara mea nu se va putea apropia de grupul tarilor UE si ar putea fi din nou tranzactionata, ca la targul de vite, de marii samsari ai istoriei.
In 1990, romanii au inceput ultimul deceniu al mileniului cu o mare spaima, nu cu visele optimiste despre care vorbesc unii. De regula, revolutiile elibereaza mari cantitati de speranta si iluzie, dar la noi am avut o revolutie fara proiect, in care eliminarea lui Ceausescu a venit ca o oportunitate neasteptata, si oricum era doar un surogat de proiect. Majoritatii ii era frica de un viitor in care unii plantasera petardele si fumigenele spaimei de necunoscut. O sa ne fure tara strainii, o sa vina mosierii, o sa apara fascistii ori evreii sau o sa ne cotropeasca ungurii. Culmea absurdului, multora le-a fost frica, sau au fost manipulati sa le fie, de intelectuali, incat cineva a lansat lozinca de larga respiratie imbecila: ,Noi muncim, noi nu gandim". Teama de viitor este normala. Ea porneste de la faptul ca viitorul este un teritoriu al necunoscutului. Psihologii si sociologii spun ca frica este o emotie de anticipare, de anticiparea unui pericol. Ea ne pregateste pentru lupta, glandele suprarenale secreta adrenalina, creste acuitatea senzoriala, grasimile se descompun cu o viteza mare pentru a produce mai multa energie. Ca avertizor general, frica mobilizeaza pentru lupta cu viitorul si cei care au reusit sa faca lucruri importante pentru ei sau pentru comunitatile lor au facut-o de multe ori manati si de teama de viitor. Daca intrebati 100 de membri ai Academiei Romane despre asta, cu siguranta, noua din zece o sa va explice ca au invatat si au performat in domeniul lor de competenta dintr-o teribila spaima ca, intr-o zi, ar putea sa fie obligati sa se intoarca rusinati si infranti in satul lor natal ori in cartierul muncitoresc de unde au plecat. La multi dintre ei, parintii nu au fost la scoala unde invatau decat la absolvire si, pentru multi, parintii lor n-au stiut niciodata foarte exact ce facultate au facut, decat poate ca sunt studenti la Politehnica, Universitate ori Medicina. Dar tavalugul prezentului, trecand de dimineata pana seara peste noi, ne risipeste chiar si teama. In fiecare zi, moartea ne zambeste de pe ecranele stirilor de la ora 5 pana tarziu in noapte, cand adormim. O explozie a uratului ne umple caminele si o dorinta sadica de a afla amanuntele grotescului ne tine, cu copii si bunici, hipnotizati langa fereastra de sticla ce da spre infernul cotidian. Ne obisnuim incet cu toate aceste lucruri, cu moartea, cu uratul, cu violenta gratuita. Daca ni se strica televizorul, avem cea mai mare drama din cate se pot inchipui. Intre timp, ne intalnim tot mai rar cu prietenii sau cu colegii. Observam, mai ales de Sarbatori, ca suntem tot mai putini la petreceri. Ne trezim tot mai izolati, iar multimea se vrea tot mai inghesuita de Revelion prin sali de sport, hale de expozitii sau restaurante de Sarbatori. Insingurati, intr-o multime galagioasa si beata, avem senzatia de o noapte ca suntem alaturi, solidari, impreuna intr-o mare echipa a comunitatii. Cu toata frenezia telefoniei mobile, ne trimitem mesaje automate, standard, de Sarbatori alocand doar doua-trei secunde unuia dintre prieteni sau cunoscuti. Televiziunile au transmis in noaptea de Anul Nou chermeze de prost-gust si tu, care stai singur in camera ta, incepi sa semeni cu televizorul. Te uiti la ecranul lui de sticla mai des decat pe fereastra si logica lui incepe sa te cuprinda, el, televizorul, devine incetul cu incetul prietenul tau cel mai bun, poate singurul. La spectacole si discoteci, vedetele striga multimii de adolescenti: ,Cum va simtiti?", ca si cum totul ar fi un urias salon de internati unde urmeaza sa vina drogul miraculos. Loteriile minunate si concursurile pacalitoare ne intretin iluzia ca intr-o zi vom putea castiga suma cea mare sau macar televizorul dat, din cand in cand, de Prima TV. Si copiii viseaza. Copiii nostri vor sa arate bine ca vedetele sexy si proaste de pe ecrane. Obscenitatea publica este model pentru cei care stau cu religiozitate in fata televizorului. Fetele tinere de liceu viseaza la batrani sponsori cu care sa apara la ,De 3X femeie". Baietii ar vrea sa fie mai bine gigolo undeva ,dincolo", intretinuti de vreo baba stafidita, decat sa faca o scoala de ucenici. Si ei nu au nici o vina. Scoala este batjocorita de societate in toate perioadele si nu mai avem un proiect de viitor. Nu ne mai dorim sa gandim un viitor pentru noi si copiii nostri. Asteptam NATO sau UE fara sa ne gandim cu exactitate cum vom trai, cine va lucra in fabrici, daca avem sau nu nevoie de tineri sau ii inscriem inca din liceu la Loteria vizelor. Nici cei mai maturi nu au ce sa mai inteleaga din viata lor. Elita, analistii sau clasa politica nu le explica niciodata ,de ce" trebuie facute o serie de lucruri. Ne cere piata, democratia, FMI, UE, americanii, ni se spune cel mai des, peste umar. Nu va bateti capul, se sugereaza, zilnic, aplaudati cand se cere, plangeti la telenovele, faceti sex ca personajele fericite din filmele de dupa ora 24 si totul va fi bine. Politicienii cei vechi ne indeamna sa nu ne uitam cu atentie la trecut (nu mai conteaza cine a tras la revolutie, nici cine au fost informatorii Securitatii). Politicienii apologeti ai pietei nu ne ghideaza deloc spre a ne gandi la viitor. Totul va fi bine, viitorul este un adjectiv, nu un verb. Ne spun sa traim bine, sa dormim bine, sa vegetam bine. Viitorul nu trebuie sa ne preocupe, el vine oricum, ca filmul cu Brad Pitt din grila televiziunii. Dreptatea, Adevarul, Frumosul, Binele suntem noi, cei care avem steaguri cu numele lor, restul sunt niste ticalosi. Individul insingurat, tot mai nesigur si mai dependent, asteapta ca totul sa i se intample, ca si la televizor, unde finalul este obligatoriu fericit, in 99% din cazuri. In fata acestei realitati teleregizate, unii au asistat cu spaima, pana ce, cotropiti de groaza, au paralizat si acum nu le mai este frica. Ceilalti au fost obisnuiti sa nu mai faca referinte la viitor, intr-o societate care a inceput sa nu mai gandeasca, o societate romaneasca fara proiect, unde de un deceniu si jumatate navigam in deriva. Ma ingrijoreaza gandul ca, intr-o dimineata, ne vom trezi ca nu ne mai este frica deloc. Mi-e teama de ziua in care nu vom mai simti teama de viitor. Cand nu o sa ne mai fie frica, inseamna ca am murit, vorba unui personaj de film, ucenic al stoicului Marcus Aurelius. Sau, mai rau, viitorul nostru a murit. Iar pentru societate acest lucru ar fi sinonim cu transformarea noastra din popor in populatie.