Secretele mineriadelor / Sergiu Andon: „Brucan avea influenţă directă în ziar“

0
0

Sergiu Andon (71 de ani) îşi aminteşte intervenţiile oamenilor-cheie ai regimului Iliescu în redacţia „Adevărului“.

„Adevărul" publică, începând de azi, un interviu în două părţi cu Sergiu Andon, cel care a scris scandalosul articol „Fir-ai al naibii, Majestate!". Sergiu Andon a văzut ambele feţe ale monedei: a fost ziarist la „Scînteia", din 1972, şi imediat după Revoluţie, editorialist la „Adevărul" şi apoi redactor-şef adjunct. Absolvent de Drept în 1961, Sergiu Andon este cunoscut mai ales ca avocat al lui Dan Voiculescu, preşedinte de onoare al Partidului Conservator, acuzat în 2006 că ar fi colaborat cu Securitatea.

Mai citiţi şi:

Reportaj: Drumul deznădejdii pleacă din minele Văii Jiului spre Capitală

Anders Fogh Rasmussen:„Invit Rusia să intre în lumea reală“

Andon a fost, de asemenea, deputat al Alianţei PSD+PC şi preşedinte al Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor, în legislatura 2004-2008. Primul text postdecembrist semnat de ziaristul Sergiu Andon, la 23 decembrie 1989, era un reportaj din casa lui Nicolae Ceauşescu, după fuga cuplului dictatorial. Andon vorbeşte astăzi despre un grup din interiorul ziarului „Scînteia" care ştia că regimul Ceauşescu va cădea şi ziarul îşi va schimba orientarea. Şi despre opţiunile redacţionale şi politice ale noului „Adevărul" - între Ion Iliescu şi Petre Roman. Că ziarul era considerat un oficios FSN nu i se pare, după 20 de ani, un adevăr tocmai categoric.

„Adevărul": Din 1987 aţi început să lucraţi la „Scînteia". Câţi dintre ziarişti s-au regrupat în presa post-decembristă liberă?

Sergiu Andon: Iniţial, toată redacţia. Convertirea la „Adevărul" s-a făcut peste noapte, cu oameni foarte amestecaţi. După aceea, dintre ei s-au mai pierdut: unii au plecat de voie ori s-au pensionat. Ceilalţi s-au răspândit în redacţie prin politica de cadre pe care a început-o din primul moment Darie Novăceanu, care a venit director în 1990.

În ce sens „politică de cadre"?

Au fost aduşi tineri. Cei bătrâni nu mai puteau să scrie, nu pentru că nu voiau, ci pentru că nu ştiau să scrie în stilul nou.

Exista în interiorul redacţiei „Scînteia" un grup care ştia despre căderea regimului Ceauşescu şi pregătea „transformarea"?

Erau securiştii din redacţie care probabil ştiau câte ceva. Trebuie să recunoaştem că atmosfera din „Scînteia" - deşi nu era nici pe departe una de dizidenţă - era una cu discernământ faţă de oricare altă redacţie şi exista o celulă la nivel înalt, cu oameni informaţi şi educaţi, care vorbeau cumva mai liber şi ăştia trebuiau să ştie. Acolo se luau marile decizii.

Oameni cu funcţii în redacţie?

De exemplu, erau cei de la secţia de politică externă, unde se pitrocea. Se plimbau prin străinătate, aveau acces la agenţiile de presă şi, ei între ei, ştiau. Oameni cum ar fi Dumitru Tinu ştiau că va veni Revoluţia. Ştiau, dar fără să poată valorifica informaţia.

Care era atmosfera în interiorul redacţiei înainte de Revoluţie?

Vă dau un caz ca să vă daţi seama, e vorba despre ultimul redactor-şef al „Scînteii", Ion Mitran. În octombrie 1987, când URSS a sărbătorit 70 de ani de la Revoluţia Bolşevică, printre cei care au făcut parte din delegaţia României a fost şi Mitran. A venit înapoi şi a convocat o adunare a membrilor PCR din redacţia „Scînteii", ca să ne informeze. Numai că - apropo de anticipare -, ne-a informat extraordinar de deschis: „Domnule", ne-a zis, „tovarăşii sovietici nu numai că au chemat partidele socialiste, cum era tradiţia, ci au chemat şi partidele social-democrate.

Le-au dat timp în şedinţă egal cu cel al partidelor comuniste". Deci, era o egalitate care spunea multe. Mi-a rămas în minte cum povestea ce întrebare a pus preşedinta Partidului Social-Democrat din Danemarca: „Cum era să reuşescă comunismul?" Deja se punea problema nereuşitei. Iar Mitran zicea ce a zis daneza ca şi cum, vezi Doamne, nu era de acord cu ea, dar ne informa. Un adevăr din ăsta era o rază de lumină. Cam aşa se discuta.

„Reţineţi bine, că s-ar putea să şi scrieţi!"

Ce a însemnat ziua de 22 decembrie pentru redacţia „Scînteia"?

image

Novăceanu, un „om nou“

Vă pot spune ce a însemnat pentru mine. La 21 decembrie eram la Covasna, „călare" pe un porc - porcul unchiului meu, Ghiţă Dobrin - şi când am simţit că-i groasă, la miezul nopţii am lăsat porcul şi am fugit la Bucureşti cu rata, să văd ce se întâmplă. Am ajuns în Bucureşti la 22 decembrie, la 7 dimineaţa. Unul dintre cumnaţii mei era în Piaţa Palatului, m-am dus şi eu şi m-am uitat. Apoi am venit pe jos până la redacţie, unde împreună cu alţi şase jurnalişti, printre care Eugen Dichiseanu şi Nicolae Plopeanu, care era la politică externă, am format un grup şi am decis să mergem cu toţii în Piaţă.

Şi cum ne rostogoleam pe scări de la etajul trei unde era redacţia, la etajul întâi dăm nas în nas cu Mitran. „Ce faceţi?", ne-a întrebat. „Mergem şi noi pe stradă să vedem ce se întâmplă", am răspuns, surprinşi, fiindcă luasem decizia să plecăm cam de capul nostru. Ei, şi Mitran a spus, la 22 decembrie, cu o oră înainte de fuga lui Ceauşescu, un lucru uluitor, mai ales că noi credeam că ne va spune să stăm cuminţi: „Mergeţi, observaţi cu atenţie, reţineţi bine şi fiţi atenţi că s-ar putea să şi scrieţi!"

Care a fost primul articol postdecembrist pe care l-aţi semnat?

Un reportaj despre casa lui Nicolae Ceauşescu, din Dorobanţi, despre ce rămăsese înăuntru după fuga cuplului dicatorial. Se numea „În gura lupului" sau cam aşa ceva, nu mai ţin minte cu exactitate. Şi, la 23 decembrie, era pe prima pagină din „Scînteia poporului" - aşa a fost rebotezată „Scînteia", timp de două zile, până să devină „Adevărul".

Cum aţi reuşit să intraţi, totuşi, în casa lui Ceauşescu?

Printr-un mic vicleşug, dar nu vreau să-l dezvălui. La 22 decembrie, când ieşisem în stradă cu cei şase colegi, ne-am despărţit la un moment dat şi eu am plecat cu un convoi de oameni spre Televiziune. Am intrat cu revoluţionarii, vreo câteva zeci, soldaţii stăteau deoparte şi nu ziceau nimic, n-au tras în noi.

Ştirile de la acea vreme anunţau că au fost furate obiecte din casă.

Nu ştiu să fi fost luat ceva substanţial... Am scris şi am reţinut că era o atmosferă civică impresionantă, pentru că se striga: „Astea sunt bunurile poporului!" Înăuntru am stat vreo trei, patru ore. Mai mulţi găsiseră o sticlă de vişinată în cămară şi beau. Mai era şi un pepene mare, tăiat - era singurul element mai opulent, în luna decembrie - din care unii s-au înfruptat cu poftă.

Mi-am permis şi eu să şparlesc ceva, zicându-mi că dacă Nicolae Bălcescu a plecat cu o bucată de catifea din tronul lui Ludovic, iau şi eu un trofeu de la Ceauşescu. Am luat un flacon de pastile de pe noptiera lui Ceauşescu. Mă contraria fiindcă erau nişte antialergice expirate - a fost alegerea procurorului, criminalistul din mine. Şi am mai luat o bucată dintr-un film cu Lino Ventura, ultimul film pe care îl văzuse, i s-a proiectat acasă. Era rupt şi l-am luat fiindcă, uitându-mă la peliculă, în contre-jour, rămăsese tăiat la o replică tulburător de premonitorie, ceva de genul: „Ai să sfârşeşti rău!" Am căscat gura şi la telefoane, gândindu-mă că atunci când ridica receptorul punea ţara în mişcare.

„Un ziar fesenist?Nu cred în etichetările aşa de categorice"

Imediat după Revoluţie „Adevărul" a devenit un oficios al FSN. Jurnaliştii îşi asumau această orientare?

Ce spuneţi e un adevăr complex, ca toate din perioada aceea. Nu evit răspunsul. În primul rând, era reflexul de mare ziar - „Adevărul" avea atunci un milion şase sute de mii de exemplare. Se bârfea că avea tirajul acesta fiindcă preluase abonamentele „Scînteii". Nu e aşa, ziarul era foarte bun! Era dorit de populaţie, echipa se şi înnoise şi lumea învăţa să citească un ziar credibil. Pe de altă parte, e valabil şi ce zice Cristian Tudor Popescu astăzi, despre presă per ansamblu: e echidistantă, pentru că un ziar poate să fie de o tendinţă, altul de alta şi, împreună echilibrează opiniile.

În 1990, în presă nu prea era echidistanţă. Ziarul „Azi" era pro-putere, „Dimineaţa" la fel.

„Azi" era oficios, da.

Dar şi „Adevărul" scria numai pozitiv despre noua putere.

Noi în redacţie eram suficient de mixtaţi ca simpatii şi orientări politice sau, cum a fost cazul meu, neorientări, ca să dăm un echilibru general.

Deci, nu tot ziarul era fesenist?

Un ziar fesenist? Nu cred în etichetările aşa de categorice.

Şi epoca Novăceanu, despre care spuneaţi că era un om politic?

Este şi asta o parte din adevăr. Cât timp a fost Darie Novăceanu şef era toată ziua cu telefonul la ureche şi făcea, dibaci, politica FSN. A fost unul dintre motivele pentru care în 1991 am făcut „revoluţia" faţă de fesenistul Petre Roman, pe care se sprijinea Novăceanu, şi ne-am pus bine faţă de fesenistul Iliescu. Dacă ne dădeau amândoi în cap, ne terminau.

Ce metode folosea Novăceanu ca să direcţioneze conţinutul editorial al „Adevărului"?

Multe metode. De fapt, el nu ştiu dacă era atât fesenist, cât urma politica perestroikist-gorbaciovistă care era pentru stabilitate, antiliberali şi antiţărănişti.

În primul rând, Novăceanu scria un editorial pe zi. Dădea tonul şi era şi foarte citit. Apoi intervenea prin politica de cadre şi redacţională: ştia cine erau „apropiaţii" noului regim şi îi încuraja. Dar n-aş vrea să nominalizez, nici nu mă pricep aşa bine la oameni.

„Tot Silviu Brucan a scos Securitatea din scenă"

Cum s-a schimbat „Scînteia" în „Adevărul"?

Învinsese Revoluţia, Ceauşescu fusese împuşcat şi am zis „Hai să facem şi noi Consiliul Frontului Salvării Naţionale în «Adevărul»!". S-a petrecut destul de repede. Silviu Brucan şi Gelu Voican Voiculescu erau oricum toată ziua pe la „Scînteia", din prima seară după Revoluţie, să nu cumva să piardă o gură de foc. La adunarea de constituire a acestui CFSN de la „Adevărul", în redacţie, Mitran a fost ales în unanimitate să rămână redactor-şef.

În aceste condiţii, Darie Novăceanu când a venit?

Mitran a decis să plece în ianuarie, de bunăvoie. A zis: „Vă încurc dacă stau, trebuie să vină un om nou", Şi, cu această ocazie, s-a dovedit din nou că era un om care vedea „mai departe". Atunci, lucrurile erau foarte confuze.

Pe Darie Novăceanu l-a adus Silviu Brucan?

Aşa se vorbea în redacţie. Dar nu mi l-a adus mie - eram „mic" pe atunci. Sunt însă sigur că aşa a fost. Or, Novăceanu era un om nou.

Practic, ce s-a întâmplat cu „Scînteia" a fost o trecere, peste noapte, de la slăvirea lui Ceauşescu la slăvirea noii puteri. Cum s-ar explica asta?

Erau oameni în redacţie cu spirit critic faţă de realităţi. Nu înseamnă că erau revoluţionari sau oameni care să fi gândit liberal, dar perestroikişti embrionari erau câţi vrei, pentru că realităţile îl făceau pe orice om cât de cât raţional să fie anticeauşist în ultima perioadă.

Vorbim despre slăvirea noii puteri, nu despre anticeauşişti.

Da, puterea nu era aceeaşi. E foarte interesant aici: competiţia şi monopolul celor care făceau apologie, pupincuriştii, era atât de mare încât nu era mare lucru să stai deoparte. Erau chiar bucuroşi. Adică eu, care aveam condei, dacă m-aş fi băgat să-l laud pe Ceauşescu, imediat m-ar fi înlăturat, într-un fel sau altul. Proslăvirea regimului o făceau modulurile specializate, aşa cum într-o orchestră cine cântă la vioară cântă la vioară, cine cântă la tobă cântă la tobă.

Şi cine erau aceşti omeni care făceau apologia despre care spuneţi?

Nu oamenii care făcuseră apologia lui Ceauşescu. Principala voce a devenit Darie Novăceanu, om venit din afară, scriitor şi traducător. Cu timpul, ne-am făcut cu toţii editorialişti - că, de fapt, aici se tratau problemele, să zicem, de tipul celor pe care le-am putea numi apologetice.

image

Silviu Brucan, păpuşarul din umbră al presei post-decembriste

„Novăceanu ştia toaTe şolticăriile politice"

Deci, Darie Novăceanu a fost adus de Silviu Brucan. Or, Brucan, se ştie, era un tartore al noii puteri, cel care controla media.

Novăceanu s-a dovedit un om politic - deşi nu fusese până atunci. Ştia toate şolticăriile politice, avea conexiuni, era un om format. Cine şi cum îl formase, nu ştiu.

Cum resimţeaţi intervenţiile lui Brucan la „Adevărul"?

Că Brucan era mare şmecher la Revoluţie e incontestabil. N-am avut nicio clipă de îndoială că făcea parte din miezul evenimentelor, ba chiar dintre regizorii lor. Era un om cu culură, cu istorie şi îl vedeai peste tot. De altfel, cred că ochii întregii ţări căutau cu aviditate în acele momente noi vedete. Şi vedetele erau foarte amestecate: Ion Iliescu şi Dincă „Gogoşaru", Voican Voiculescu şi Verdeţ - care a fost, însă, efemer. Exista această curiozitate de a vedea din cine se formează noua putere. Silviu Brucan se vedea peste tot.

Din ce informaţii aveaţi ca ziarist, ce rol aţi spune că a avut Brucan în evenimentele din decembrie 1989?

Am avut şansa de a avea acces la cei patru arestaţi din Comitetul Politic Executiv al CC al PCR. De la ei şi dintr-o convorbire pe care am avut-o ulterior cu fostul şef al Securităţii, Iulian Vlad, am înţeles că tot Silviu Brucan le-a făcut-o, că el a scos Securiatea din scenă între 26 şi 31 decembrie 1989.

A existat vreun moment direct când să fi intervenit Brucan în redacţia „Adevărul"?

Odată am scris ceva despre desfiinţarea Securităţii, iar Dumitru Tinu mi-a zis: „Aoleu, ce-ai făcut? S-a supărat Brucan!" A fost prima oară după Revoluţie când am auzit că cineva din afara redacţiei se supărase pe ceva publicat în ziar. Să nu uităm că Brucan a lucrat la „Scînteia", la sfârşitul anilor '50. Iar în nucleul acesta mai vechi din „Scânteia", de pe vremea redactorului-şef Sorin Toma, din care mai erau câţiva oameni, Brucan avea influenţă directă în ziar.

Mai multe - Evenimente

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite