Mister, water, mister!

Cătălin Gomboş este corespondentul Radio România în Irak. A însoţit în mai multe rânduri convoaiele soldaţilor români în misiunile periculoase din teritoriul irakian şi a luat contact

Cătălin Gomboş este corespondentul Radio România în Irak. A însoţit în mai multe rânduri convoaiele soldaţilor români în misiunile periculoase din teritoriul irakian şi a luat contact cu realitatea crudă în care localnicii se zbat să-şi ducă viaţa, printre atentate şi lipsuri inimaginabile.

Primul lucru care m-a frapat în Irak, imediat după declanşarea războiului, a fost lipsa apei. Ma'i, cum se zice în dialectul irakian, sau englezescul water au fost cuvintele pe care le-am auzit cel mai des în acea primă vizită, însoţite întotdeauna de gestul universal care indică băutul.

Atunci se credea că este vorba doar de o problemă temporară, care va fi rezolvată la scurt timp după încheierea operaţiunilor militare majore. Safwan, Hay Tariq, Al Harub şi Muhammad al Manjed sunt patru dintre localităţile irakiene pe care le-am vizitat în ultimii cinci ani. Fiecare are propria poveste; ceea ce le uneşte, peste ani şi dincolo de distanţe, este aceeaşi problemă: lipsa apei.

Staţie de filtrare românească

Martie, 2008. "Poate facem o ceremonie mai mare, mi-a spus căpitanul Dan Crişan atunci când am discutat prima oară despre deplasarea în Muhammad al Manjed. Vin şi cei de la PRT (Provincial Reconstruction Team), am vorbit să chemăm şi ceva presă din Nassiriya; aş vrea să marcăm momentul, bând cu toţii câte un pahar cu apă."

Când ajungem în micul sat aflat la graniţa dintre deşert şi valea Eufratului, căpitanul Crişan este singurul care bea apă. Sunt semnale că situaţia de securitate este pe cale de a se deteriora, aşa că PRT-ul a ales să nu mai vină şi, din aceleaşi motive, nu au mai fost anunţaţi nici cei din Nassiriya.

Comandantul batalionului 151 infanterie, locotenent-colonelul Dan Cîşlariu, descrie riscurile: "Amplasarea pe principalele rute de comunicaţii de DEI-uri (Dispozitive explozive improvizate) sau EFP-uri (Explosively Formed Penetrator); de asemenea, riscul, dar mai puţin în afara bazei, este cel legat de focul indirect asupra patrulelor noastre şi, de ceva zile, avem informaţii că este posibil şi focul direct asupra patrulelor noastre.

Apa are un gust uşor sălciu, pentru că rezervoarele au stat în soare, însă este bună, ne asigură căpitanul Crişan. Unul dintre militari îl întreabă, în glumă, dacă şi-a făcut testamentul.

Staţia de filtrare a apei care este inaugurată astăzi este cel mai recent proiect CIMIC finalizat de români; lucrările au fost demarate cu câteva luni în urmă, când în teatru încă se afla batalionul 32 infanterie.
La prima vedere, staţia de filtrare nu prea impresionează.

Într-un gen de cuşcă de sârmă, închisă cu lacăt, se află instalaţia care îşi trage printr-o ţeavă apa din canalul care curge prin apropiere; după prelucrare, apa este transportată printr-o altă ţeavă în trei rezervoare de plastic, prevăzute cu robinete, la care are acces toată lumea, întrucât sunt în afara "cuştii". Pentru cele 50 - 60 de familii care trăiesc în sat este, însă, o adevărată mană cerească.

Apa din canalele Eufratului nu poate fi băută pentru că este sărată; este bună doar pentru irigaţii. Mă întreb care a fost sursa de apă a oamenilor până acum, întrucât, după aspectul dezolant al satului, este evident că nu îşi permit să cumpere apă la sticlă.

Staţia de filtrare nu rezolvă decât una dintre probleme. Şeicul satului, Abu Ali al Manjed, îmi spune că ar mai fi nevoie de o şcoală şi de o clinică medicală.

Abu Ali ne invită în sala de oaspeţi, o clădire cu aspect sărăcăcios care parcă stă să cadă. Într-un colţ sunt întinse pe jos nişte muşamale, pe care şeicul şi oamenii săi încep să pună platouri cu mâncare: kuzi, miel cu orez gătit cu şofran, mazguf, peşte dulce de Eufrat făcut pe ţepuşe înfipte în jurul jarului, legume, verdeaţă, fructe proaspete şi curmale. Pe verdeaţă se văd încă picături de apă; nu ştiu dacă a fost spălată în apa filtrată de instalaţie, aşa că mă limitez doar la un fir de mărar.

Apa, o problemă de viaţă şi de moarte pentru civilii irakieni

Ritualul este cel obişnuit: mai întâi mănâncă oaspeţii şi şeicul. Câţiva copii aşteaptă pe margine şi se uită cu poftă la platouri. Un bărbat intră, scuzându-se, cu telefonul în mână; fratele lui Abu Ali, şi el şeic, dar în alt sat, nu este lăsat să treacă de dispozitivul de securitate format de blindatele româneşti; un ofiţer le spune prin staţie militarilor să permită accesul.

După câteva minute, fratele lui Abu Ali apare. Dă mâna cu ofiţerii români, însă nu se aşază la masă, ci aşteaptă, în picioare, să terminăm. Prin intermediul translatorului, îi spune locotenent-colonelului Cîşlariu că ar vrea, cât mai curând, să ofere şi el un prânz în satul lui.

Ar fi, probabil, nepoliticos să se apuce să vorbească aici, în Muhammad al Manjid, despre problemele oamenilor săi, iar un prânz i-ar oferi prilejul pe care îl caută. Unul câte unul, ne ridicăm de la masă; ceilalţi ne iau imediat locurile şi mai ales copiii încep să mănânce cu lăcomie resturile, direct din platouri, cu mâna. Convoiul de blindate se pune în mişcare.

Inaugurarea staţiei de filtrare a fost doar o parte a misiunii de astăzi; militarii execută, în acelaşi timp, şi o patrulă. Intrăm pe un drum de praf, în deşert. Prin periscopul blindatului văd o succesiune de moviliţe de pământ şi tufişuri.

Fiecare ar putea ascunde o mină artizanală sau un EFP, cea mai terifiantă armă folosită în prezent de insurgenţi, întrucât este concepută să străpungă blindajul. Ştiu că pot fi mascate atât de bine, încât eu le-aş observa cu greu şi dacă aş sta pe loc. Mi se pare imposibil ca cineva să o facă în timp ce TAB-ul se deplasează cu câteva zeci de kilometri la oră.

Brusc, coloana se opreşte. Militarilor din primul transportor li s-a părut că văd ceva. Se dovedeşte a fi o alarmă falsă, aşa că, după un timp, pornim din nou. Seara, la un suc, îl întreb pe căpitanul Crişan de ce sunt atât de importante proiectele legate de apă.

"Am să vă spun foarte simplu. În toate patrulele pe care le executăm noi, la contactul cu populaţia civilă, în special la contactul cu cei micuţi, ei au învăţat foarte bine să ceară un singur lucru, extrem de edificator: Mister, water.

Toată lumea cere apă. Este principala durere." Vorbele căpitanului îmi amintesc că şi în 2006, când am ieşit pentru prima oară în patrule ale armatei române, vedeam prin periscop copii alergând după TAB-uri şi cerând apă.

2003, criză de apă în plin război

Martie, 2003. Trei camioane ale Semilunei Roşii kuwaitiene trec graniţa cu Irakul şi intră în Safwan, un sat cu câteva mii de locuitori.

Imediat cum opresc, sute de oameni se înghesuie în jurul lor. Kuwaitienii ar fi vrut să dea ajutoarele organizat, însă puţinii militari care escortează convoiul nu pot stăpâni mulţimea care se înghesuie în jurul remorcilor; lăzile sunt date la întâmplare, iar unele chiar sunt aruncate din camioanele în mişcare.

Pe irakieni nu îi interesează atât alimentele, cât apa, la care nu au mai avut acces de când a început invazia terestră. Nu departe de Safwan, la Basra, se mai dau lupte între fedaini şi armata britanică, iar americanii nu au ajuns încă la Baghdad, aşa că nu se ştie cât va mai continua situaţia.

Deşi se bat pe apa aruncată din camioane, irakienii nu par a fi prea bucuroşi de oaspeţi. Câţiva strigă, ostentativ, "B'il ruh, b'il dam, nafdiq ia Saddam!", "cu sufletul, cu sângele, ne sacrificăm, (pentru tine) Saddam". Mai mulţi jurnalişti, care s-au rupt de grup, sunt bruscaţi; unul dintre ei apare cu hainele rupte şi ne spune că i-a fost furat tot echipamentul.

La un moment dat, mă trezesc şi eu în mijlocul mulţimii, la vreo două sute de metri de convoi, însă am noroc: stau de vorbă cu vreo doi-trei localnici şi îi câştig, spunându-le că am fost student la Baghdad, aşa că nu îi lasă pe ceilalţi să se atingă de mine şi mă conduc ei înşişi către zona securizată de militari.

Un copil mă ia de mână, îmi cere sticla de apă pe care o vede în buzunarul vestei, apoi îmi arată o bancnotă de 100 de dinari, cu chipul lui Saddam Hussein, şi o sărută.

Câteva săptămâni mai târziu, când ajung în Basra, ocupată, între timp, de britanici, oamenii care se adună în jurul maşinii se plâng tot de lipsa apei. Colegul cu care sunt le dă o ladă care dispare imediat; ne mai cer, însă nu mai avem. Câţiva încep să bage mâna, pe geam, în maşină, şi ne dăm seama că este timpul să plecăm.

Pe la începutul lui mai, reuşesc să obţin un loc într-un C 130 care zboară din Kuwait către baza aeriană Talil, în care americanii tocmai încep să se instaleze. Un ofiţer CIMIC îmi arată un uriaş depozit ticsit cu baxuri de apă. "Lipsa apei este principala problemă a populaţiei din zonă", îmi spune americanul. "Ca soluţie de urgenţă, încercăm să le dăm apa de care au nevoie, însă pe termen lung vrem să construim staţii de pompare şi de purificare."

2004,comoara irosită

Februarie, 2004. Sunt în Hay Tariq, lângă Baghdad, cu Alexander Christof, preşedintele Architects for People in Need. ONG-ul german - unul dintre puţinele rămase în Irak - încearcă să realizeze proiecte pe educaţie, sănătate şi apă.

"Deocamdată nici nu se pune problema reconstrucţiei Irakului, îmi spusese Christof în urmă cu o lună, când l-am cunoscut împreună cu alţi câţiva jurnalişti, în momentul acesta ţara se confruntă cu o profundă criză umanitară". Din estimările APN, aproape jumătate din populaţia Irakului, în principal în zona rurală, nu are deloc acces la apă potabilă sau la servicii medicale.

Christof crede că situaţia nu are cum să se normalizeze mai devreme de 10-15 ani, întrucât este nevoie de zeci de miliarde de dolari doar pentru a asigura serviciile de bază; alte zeci de miliarde vor fi necesare pentru refacerea infrastructurii, construită la sfârşitul anilor '70. Iar banii nu sunt singura problemă: echipele de reconstrucţie nu îşi pot face treaba atât timp cât insurgenţii le atacă şi le sabotează lucrările.

Ajutorul pe care îl poate oferi APN este o picătură într-un ocean şi chiar şi acest ajutor este nesigur. Localnicii îi confundă pe angajaţii fundaţiei cu americanii şi îşi închipuie că au posibilitatea - şi datoria - să le rezolve toate problemele, indiferent de natura acestora.

De câteva ori, cei de la APN au fost chiar ameninţaţi cu armele de insurgenţi, aşa că nu mai fac nici un pas înainte de a le explica liderilor tribali şi religioşi locali cine sunt şi cu ce se ocupă. Aproximativ 50.000 de persoane trăiesc în Hay Tariq, o localitate mizeră, improvizată în ultimii ani.

Majoritatea sunt şiiţi care au fugit din sud, atraşi de mirajul Baghdadului, şi şi-au făcut aici case din te miri ce. APN le-a construit, cu finanţare din partea Comisiei Europene, o staţie de filtrare şi pompare a apei; până acum, oamenii consumau apă infestată, o cauză majoră de îmbolnăvire, cu atât mai periculoasă cu cât prima clinică, şi aceea provizorie şi sărăcăcioasă, a fost deschisă în Hay Tariq doar după sosirea APN.

În timp ce străbat cu Alexander Christof străzile noroioase, îmi arată câteva bălţi murdare în care se bălăcesc copii. "Acestea sunt locurile unde ne-au spart ţevile", îmi spune germanul.

Locuitorii nu au înţeles că este nevoie de timp pentru ca alimentarea cu apă să ajungă în toate casele, astfel încât cei ale căror case nu au fost încă racordate au găurit ţevile, improvizând care unde a apucat cişmele de la care să îşi umple găleţile şi bidoanele.

2006, apa în mlaştină

Aprilie, 2006. O coloană a Batalionului 280 Infanterie, din Focşani, formată din câteva blindate şi un camion, intră în Al Harub, un cătun situat în zona de mlaştini la sud de Nassiriya.

Ofiţerul CIMIC al batalionului, căpitanul Ciprian Năstase, trebuie să verifice cum merg lucrările la sistemul de distribuţie a apei. Batalionul care a fost înaintea focşănenilor a dat în folosinţă o staţie de filtrare; căpitanul Năstase monitorizează, acum, un al doilea proiect, de construire a unei staţii de pompare şi reţele de ţevi.

A profitat de ocazie şi pentru a aduce ajutoare date de Coaliţie: camionul este încărcat cu haine şi veselă. Irakienii descarcă cutiile şi le pun grămadă lângă un zid; şeicul satului urmează să le împartă după ce vom pleca. Peste tot sunt copii care aleargă printre picioarele adulţilor. Sunt fascinaţi de aparatele de fotografiat şi ne strigă să îi pozăm.

Unul dintre ei îşi închipuie că sunt italian şi îmi cere macaroane; un altul, care poartă un tricou cu FC Barcelona, îmi vorbeşte despre fotbal şi ar vrea o minge. Oamenii din Al Harub nu au nimic din agresivitatea celor pe care i-am întâlnit în urmă cu doi ani la Hay Tariq, deşi au suferit mult mai mult.

La un moment dat, Saddam a hotărât să distrugă zona mlaştinilor, comparabilă ca întindere şi bogăţie a vegetaţiei cu Delta Dunării, pentru că acolo se ascundeau rebeli. Civilizaţia arabilor mlaştinilor, veche de mii de ani, aproape că a fost eradicată, iar oamenii care nu au fost ucişi sau n-au apucat să fugă în Iran au fost strămutaţi cu forţa la nord.

Imediat după căderea Baghdadului, digurile au fost sparte într-o cursă cronometru de refacere a mlaştinilor, întrucât seminţele plantelor nu rezistă în pământ mai mult de 10-15 ani.

Arabii mlaştinilor au luat-o de la capăt. Bogăţia vegetaţiei din jur - păduri de curmali şi palmieri, stufăriş crescut pe marginea canalelor - contrastează cu sărăcia satului, format din colibe din lut. Mai puţin de o treime din cei plecaţi s-au întors, îmi spune şeicul Basil Kassim Sultan. S-ar întoarce, dar nu au la ce: infrastructura lipseşte cu desăvârşire.

"Să nu ne comparăm cu România, să ne uităm în Irak, la un oraş ca Nassiriya. Acolo au o mulţime de facilităţi; în primul rând, au case. Aici viaţa este încă la începuturi", încheie şeicul. Mă gândesc că, dacă se aşteaptă doar ajutorul Coaliţiei şi se merge în ritmul de un proiect la 6 luni, va trece foarte mult timp până când cei din Al Harub vor avea şi curent electric, linii telefonice sau drumuri asfaltate.

Şeicul insistă să mergem în diwania, sala în care bărbaţii tribului îşi primesc oaspeţii sau se adună, seara, la poveşti. La fel ca şi casele, este făcută tot din lut, iar pe jos sunt întinse covoare şi perne. Şeicul ne serveşte cu mâna lui cafea făcută pe jar, apoi cere să se aducă ceaiurile.

Îi arată, mândru, căpitanului Năstase o flintă artizanală cu care se laudă că poate împuşca pasărea în zbor. Nu putem sta mai mult de 10 minute, pentru că mai trebuie verificat mersul lucrărilor la un alt proiect de distribuţie a apei dintr-un sat din apropiere. După ce ieşim din Al Hurub, în dreptul localităţii Al Tar, de care aparţine şi satul în care am fost, câţiva copii aruncă cu pietre în blindate, iar una dintre ele face ţăndări parbrizul unui transportor.

Misiunea continuă, însă, către al doilea sat. Şi acolo, căpitanul Năstase constată că lucrările merg destul de greu, iar când le spune irakienilor, aceştia se iau la ceartă, aducându-şi acuze unul altuia, şi aproape că sar la bătaie. Într-un târziu plecăm către bază, însă militarii sunt anunţaţi prin staţie să îşi schimbe traseul: pe drumul pe care trebuia să ne întoarcem a explodat o mină artizanală.

Nimănui nu-i convine întârzierea: suntem acoperiţi de praf, iar căldura în TAB-uri, unde stăm înghesuiţi, cu greoaiele veste antiglonţ pe noi, este înnăbuşitoare. Ajungem, fără incidente, la 9 ore după ce plecasem.

Corespondent de război

Cătălin Gomboş este redactor şi corespondent al Societăţii Române de Radiodifuziune din anul 2001.

Este corespondent extern al postului Radio România de cinci ani, fiind prezent în teatrele de război din Kuweit şi Irak (2003, 2004, 2006 şi 2008) şi Afganistan (2004).

În 2003 a primit premiul Asociaţiei Euro-Atlantice "Manfred Woerner" pentru corespondenţe de război, iar în 2005 a fost distins cu premiul "Eveniment 2004" în cadrul premiilor Radio România Actualităţi.