Dacă ar mai fi alergat puţin în zig zag, ca să se ferească de moarte, Adrian Păunescu ar fi împlinit 70 de ani

Sunt un om norocos. Primul interviu din cariera mea jurnalistică mi-a fost acordat de cel mai bun vorbitor de limbă română pe care l-am întâlnit vreodată. Se numea Adrian Păunescu.

A crezut în mine, am devenit prieteni pentru tot restul vieţii, m-a dislocat de la paşnica mea catedră comunală şi m-a aruncat în cazanele presei bucureştene, mi-a susţinut cărţile, am călătorit şi am lucrat mult împreună. Chiar de ziua lui, în anul 2010, cu doar patru luni înainte să devină nefiinţă, sub titlul „Sunt fiul unei ţări îndelung nefericite”, publica următorul text:

„Mi-ar fi imposibil să gândesc un alt film omonim cu numele «Adrian Păunescu» faţă de cel pe care îl întruchipez, deocamdată. În orice caz, scenaristul ar putea fi băiatul meu, Andrei Păunescu, depozitarul inteligent şi luminat al multor momente din viaţa mea, regizor ar putea fi autorul filmului «Cenaclul Flacăra», Cornel Diaconu, actorul din rolul principal, poate, cele două fiice ale mele, pentru perioada primei tinereţi - geniala mea fată, Ana-Maria Păunescu, şi, pentru momentul de la 40 de ani - prima mea fiică, ea însăşi superdotată, deşi puţin mai delăsătoare, Ioana. Poate că mi-aş putea juca rolul din perioada de acum, rol pentru care ar putea concura şi actorul Eugen Cristea sau poetul şi ziaristul Ciprian Chirvasiu”.

Dacă nu s-a fi grăbit atât la cele veşnice, duminică, 20 iulie 2013, Maestrul ar fi împlinit 70 de ani. După ce întreaga zi am tot încercat să ne istovim bucuria revederii, sporovăind despre vrute şi nevrute, am purtat această discuţie, ceva mai aplicată, în casa mea părintească, din comuna Schitu-Goleşti, judeţul Argeş, în seara de 12 septembrie 1989. Caietul în care mi-am luat notiţele de mai jos a stat rătăcit prin bibliotecă vreme de aproape un sfert de secol. L-am descoperit cu puţină vreme în urmă. Public, deci, abia acum acest text, ca o reverenţă în semn de omagiu, ca şi cum nimeni n-a murit vreodată şi, deci, ca şi cum i-aş putea spune ”La mulţi ani!”.

”Călătoresc, ca şi când aş scrie”

-         Aş dori să centrăm această convorbire în jurul noţiunilor de drum şi călătorie. M-am gândit la ele pornind, pe de o parte, de la faptul că, nu de mult, v-aţi întors dintr-o călătorie prin Moldova şi Bucovina, iar, pe de altă parte, amintindu-mi că genericul rubricii dumneavoastră din ”Contemporanul”, este ”Lungul drum al vieţii către operă”. De asemenea, ştiu că dromomania dumneavoastră este o voluptate pe care vi-o refuzaţi greu. Va închipuiţi traseele estivale de cu toamnă, la fel cum vă hotărâţi să ieşiţi la drumul mare, într-un sfert de secundă. Deci, de ce călătoriţi?

-         La modul foarte general, călătoresc pentru că, mi se pare, călătoria este o formă a fricii de moarte. Nu pot să trăiesc fără să mă mişc. Pe timpul când nu mă mişc, sunt mort de-a binelea. Am superstiţia că, dacă nu alerg în zig-zag, vânătorul mă va nimeri. Vânătorul care stă de-o eternitate în spatele meu, cel care-mi fixează ceafa. Apoi călătoresc, ca şi când aş citi. În al treilea rând, călătoresc ca şi când aş scrie. În al patrulea rând, eu, călătorind, pot, în acelaşi timp, citi, scrie sau dicta. În ultimul rând, trebuie să mărturisesc paradoxul că nu eu îmi aleg călătoria, ci sunt alesul ei. Ea mă poartă, mă istoveşte. Îmi place să mă opresc la o casă de oameni şi să cer o cană cu apă. Când oamenii aceia mă recunosc şi mă privesc frumos, când mă întreabă dacă într-adevăr mai trăiesc, dacă într-adevăr n-am murit, şi ce mai scriu, şi ce mai fac eu pe lume, nu mi-ar părea rău să mă pulverizez instantaneu: am pierdut o casă, am câştigat o ţară de case!    

Eram împreună, domnule, la Moeciu şi, -îţi aduci aminte?-la cererea unor ardeleni strânşi la o nuntă, recitasem, cântasem, transpirasem. După o oră, am ieşit afară să-mi pun hainele la uscat. Mi-era teamă că, aşa ud până la oase, aş putea răci zdravăn! Am fost invitat într-o casă, m-am dezbrăcat, Carmen mi-a pus hainele pe speteaza de scaun, m-am învelit în nişte ţoale date de gazde şi, stând cu faţa în sus, pe patul unor necunoscuţi din Moeciu de Jos, am crezut că visez când gazdele, bătând în uşă, m-au întrebat dacă nu mă supăr că intră puţin în camera mea!

-         Pe ce drumuri vă place să călătoriţi?

-         Conceptul de drum mă invită să vorbesc. El este aproape identic cu acela de călătorie. Nu-mi place decât drumul pe pământ. Drumul în aer nu-mi place deloc. Drumul pe apă-prea puţin.

”Să-ţi odihneşti faţa într-o lubeniţă coaptă şi rece...”

-         În ce măsură, călătoria este pentru dumneavoastră nu atât o evadare în afară cât una în lăuntruri?

-         Este greu să fac o analiză exactă, mai cu seamă că a considera călătoria o migrare în-lăuntru e foarte flatant pentru cel care o face. Îţi las dumitale sarcina delicată de a vedea cât de lăuntrice sunt călătoriile interioare.

-         Îndrumurările dumneavoastră estivale...

-         De ce estivale? Nu-s deloc estivale! Nici ca sezon, nici ca atitudine a călătorului. Nu mă preocupă o fidelitate a detaliilor. Finalmente, pentru mine, oricare loc unde mă duc e cel mai frumos. Nu cunosc un singur judeţ românesc de care să nu fiu îndrăgostit! În faza pregătirii unei călătorii, umblând cu gândul pe hartă mă tulbură până şi sonoritatea unui nume de judeţ.                                                                            

Să faci un drum în Te-le-or-man!; să străbaţi distanţa de la Alexandria la Turnu-Măgurele printr-o mare de cereale şi să întâlneşti doar două sate pe zeci şi zeci de kilometri!; să te opreşti la o fântână, să bei apă şi, după ce bei, să-ţi torni apa din ciutură în cap, stând vertical în miezul verii!; sau să guşti bucuria unei călătorii de la Năsăud încolo, pe valea Sălăuţei, spre Maramureş sau spre Sângeorz şi Ilva Mică!; să te găseşti la Potoci, pe lacul Bicaz şi să asisşti la eforturile supraomeneşti ale specialiştilor de a salva de la dispariţie lostriţa, peşte nobil, care nu suportă poluarea, migrarea, compromisurile (lostriţa se sinucide sub ochii noştri!); sau să te afli la Bârca şi să aranjezi un drum peste bălţile Dunării, până la Dunăre, prin vegetaţia luxuriantă, şi să auzi pe Dunăre vapoarele trecând spre Europa!... Şi tu să-ţi odihneşti faţa într-o lubeniţă coaptă şi rece!; sau să te duci la Vârciorog, în Bihor, să cauţi poarta de intrare-n Apuseni şi să nu o afli!... Dar, unde nu te găseşti!?

          -    Nu cumva îndrumurările  dumneavoastră sunt un reflex rămas de pe vremea Cenaclului ”Flacăra”?

-         Cred că, mai degrabă, Cenaclul era un reflex al ubicuităţii mele.   

Nu Cenaclul m-a făcut pe mine, deşi poate că şi el m-a făcut. Iată-ne devenind marxişti în prag de seară! Dar asta i se poate întâmpla oricui. Un pic de neatenţie şi te trezeşti încartiruit într-o lozincă de-a gata!

„În ţara mea aş călători cu orice preţ!”

-         V-aş fi întrebat care sunt locurile ”de suflet” fără de care nu concepeţi o călătorie, dar am impresia că deja mi-aţi răspuns...

-         Hai să facem, totuşi, dragă Ciprian, o listă de locuri pe care le-a iubit Adrian Păunescu: Vatra Dornei, Putna, Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Iernut, Pietroiu, din Ialomiţa, Eforie Nord, Tismana, Finteuş, Bârca, Schitu Goleşti, Alejd, Ciocăneşti, Lipova, Prejna, o, desigur!,  Sălişte, Sălişte, Sălişte!..., Pârâul Rece, Breaza, Câmpina, Săcărâmb, Domneşti, Ip, Cluj, Timişoara, Iaşi, Sâmbăta de Sus, Ţebea, Brad, Lancrăm, Ipoteşti, Agapia, Văratic, o, desigur Rămeţi, Rămeţi, Rămeţi!..., Albac, Vidra, Apa, Siseşti, Chişinău, Chişinău – Criş, Baia de Criş, Baia de Arieş, Baia Mare, Boiu Mare, Vinţ, Osaka, Borşa, Borş, Vişeul de Sus, Făgăraş, o, desigur Sibiu, Sibiu, Sibiu!..., Vălenii de Munte, Târgu Mureş, Târgovişte, Bezdead, cu pârâul său Bizdidel-nu-ţi dai seama ce nebunie de sonorităţă şi de aluzii???!!! - Şarul Dornei, Neagra Şarului, Ortoaia, Topa Mică, unde s-a născut marele Ioan Alexandru, Bărăganul, unde s-au născut doi giganţi: prozatorul şi poetul Fănuş Neagu şi poetul Ion Gheorghe... unde nu-ţi dă prin gând, acolo mi-e gândul!... şi, desigur, Bucureşti, Bucureşti, Bucureşti!...

-         Pe vremea jurnalului austriac, mărturiseaţi că, încă, nu vă cunoaşteţi îndeajuns ţara, de aceea nu vă doriţi să plecaţi în străinătate. Acum, de ce nu călătoriţi în străinătate?

-         Abia acum îmi dau seama cât mai am de cunoscut. Nici nu-ţi poţi închipui cât de paradoxală este afirmaţia aceasta a mea! Nu că n-aş călători în străinătate, dar n-aş călători cu orice preţ. Pe când în ţara mea aş călători cu orice preţ!

-         Am remarcat că, atunci când călătoriţi, scrieţi multă poezie. Credeţi că există o legătură între îndrumurare şi poietica dumneavoastră?

-         Da, am o stare bună pentru scris, când călătoresc. Mai bună decât când stau!

„Hai la culcare!”

-         Vă defineşte munca din mers? Am văzut că sunt unii care se manifestă mai clar atunci când stau locului.

-         Fireşte că sunt firi care stau locului, altfel n-am avea loc toţi pe drumuri! Eu am impresia că soluţia ar fi să ne bucurăm că suntem diferiţi. Băiatul meu, Andrei, de exemplu, nu iubeşte călătoria. Conduce, dar nu pentru a călători, ci pentru a domina maşina. Mie, deşi momentan nu-mi place să conduc, îmi place să călătoresc. Mizeria de pe liniile căilor ferate române mi-a luat bucuria de a căuta trenul la a cărui fereastră să stau şi să privesc lucrurile în fugă şi să scriu.

-         Cam atât. Cu ce să încheiem?

-   Cu ”hai la culcare!”, că mâine călătorim: mergem la Curtea de Argeş!