Exclusiv Cum a fost sedusă America Latină de marxism și lecția pentru Europa. „Majoritatea intelectualilor de acolo se revendică de la stânga“
0America Latină a sfidat decenii Statele Unite ale Americii și a mers pe mâna Rusiei, cucerită de marxismul promovat de lideri legendari precum Che Guevara și Fidel Castro. Profesoară la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București, Caterina Preda explică, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, motivele pentru care America de Sud și America Centrală au reprezentat un tărâm fertil pentru ideile de stânga, dar în egală măsură expus la schimbări bruște de regim cauzate de loviturile de stat militare și de interesele marilor puteri.
„Weekend Adevărul“: Deopotrivă fascinantă și exotică pentru europeni, America Latină este și în 2026 unul dintre punctele fierbinți ale lumii, dovadă și ceea ce s-a întâmplat în chiar primele zile ale anului în Venezuela. Dacă ar fi să dăm o pagină în urmă și să aruncăm o privire în istoria modernă și contemporană, cum am putea condensa în câteva cuvinte povestea Americii de Sud și Centrale, ajungând la ceea ce reprezintă azi acest spațiu?
Caterina Preda: America Latină a ajuns ceea ce este în urma mișcărilor de independență care au avut loc la începutul secolului XIX, când coloniile spaniole și cele portugheze s-au declarat independente de fostele puteri coloniale. De fapt, independența țărilor din America Latină a început cu Haiti în 1804, care s-a separat de Franța în schimbul unei sume fabuloase pe care a continuat să o plătească până în secolul XX. Au urmat coloniile spaniole – se numeau Viceregalitatea Noua Spanie, ce înseamnă astăzi Mexic și America Centrală și mare parte din teritoriul Statelor Unite ale Americii de azi, de fapt. Și Viceregalitățile Peru, Nueva Granada și Rio de la Plata în America de Sud, respectiv Brazilia, s-au declarat independente în 1810. Majoritatea coloniilor devin state independente până în 1830. Singurele care rămân în forma de până atunci sau nu-și câștigă independența în acest interval sunt Cuba, care și-o câștigă cu intervenția SUA în 1898 și îi este acordată, de fapt, în 1902 după ce aceștia părăsesc insula, și Panama, care se separă de Columbia în 1903. Așadar, au o istorie de peste două secole de independență și în unele cazuri de democrație stabilă.
Statele care au rezistat „ispitei“ marxiste
Care ar fi țările latino-americane despre care am putea spune că au avut sau au o democrație stabilă?
Mă gândesc aici în primul rând la Chile, Columbia, Costa Rica, chiar Uruguay, cu excepții de scurtă durată. Aceste state au o istorie de peste două secole de democrație.
Chiar și Columbia?
Columbia are o lungă istorie democratică după dispariția lui Bolivar, în 1830, care crease această „Mare Columbie“, în care existau împreună ceea ce numim astăzi Venezuela, Columbia, Ecuadorul și Panama. Deci, după 1830, Columbia rămâne statul pe care îl cunoaștem astăzi, în frontierele de astăzi, și e un stat democratic, dar care, din secolul XIX și până în zilele noastre, are această caracteristică a sistemului său politic care e dată de interacțiunea violentă între actorii politici. Deci, este o democrație, dar una care se fondează și care funcționează cu această legitimitate dată violenței de actorii politici, care sunt, în secolul XIX, Partidul Conservator și Partidul Liberal, și care, apoi, în secolul XX, se multiplică. Vedem apariția mișcărilor de gherilă în anii ’60, mișcările paramilitare în anii ’80, tot atunci apar și narcotraficanții.
Privind în urmă, care ar fi explicațiile pentru terenul fertil găsit de marxism și mișcările de extremă stânga în America de Sud?
Cred că orice explicație în această privință trebuie să înceapă cu o informație care poate părea neașteptată dintr-o perspectivă românească sau est-europeană, și anume că majoritatea intelectualilor în America Latină se revendică de la stânga, nu de la dreapta.
De unde vine acest miraj al stângii pentru intelectualii latino-americani?
Această diferență între noi și ei, dacă putem spune așa, trebuie înțeleasă prin prisma faptului că America Latină are aceste două secole de independență, dar are în același timp o lungă istorie de inegalitate extremă. Și iarăși, privind dinspre România, care nu este tocmai o țară unde domnește egalitatea, aș spune că în America Latină diferențele sunt mult mai mari, mai ales între elita politico-economică și sectoarele populației care sunt într-o altă dimensiune economică, care de fapt nu au resurse economice. Această inegalitate extremă cred că a legitimat ideile de stânga atunci când ele apar, nu la finalul secolului XIX, ci în primele decenii ale secolului XX, când se fondează și partide comuniste. De exemplu, în Chile, Partidul Comunist este foarte influent încă din anii 1920, când și câștigă alegeri. De asemenea, avem chestiunea care, pentru aceste cercuri, se numește imperialismul Statelor Unite ale Americii – felul în care SUA, de la sfârșitul secolului XIX până la cel de-Al Doilea Război Mondial, au intervenit direct, ocupând, preluând și administrând direct teritorii, cum este cazul Cubei cu Guantanamo, Nicaragua, Canalul Panama. Deci toate aceste intervenții și ocupații de către SUA au dus și la apariția acestui discurs foarte pregnant în unele țări din America Centrală, dar și din America de Sud, împotriva SUA. Tot atunci se cristalizează atracția către Uniunea Sovietică. Așadar, există această atracție către ideile care se opun la ceea ce ei numesc imperialismul Statelor Unite ale Americii, această intervenție în afacerile lor interne.
De la lupta pentru independență la exportul comunismului
Până să ajungem la SUA și la conflictele de interese dintre americani, Rusia și China din America Latină, aș dori să vorbim puțin despre revoluțiile marxiste din zona Americii de Sud și Centrale. Cum au ajuns acești lideri carismatici să îmbrățișeze marxismul, chiar comunismul?
Trebuie spus că atât Fidel Castro, cât și Ernesto Che Guevara, nu cred că sunt marxiști de la început, cât mai degrabă profită pe parcurs. Ei au fost mai degrabă luptători pentru independența națională. În cazul lui Che Guevara este vorba de ruperea de această inegalitate extremă pe care el o vede când călătorește în întreaga regiune. Chestiunea inegalității pe care o vede ca rezultat al acestei oprimări a celor mai săraci de către elite, acesta a fost fitilul în cazul său. Și în cazul lui Fidel Castro este clar că la început proiectul lui politic nu era deloc marxist-leninist, ci mai degrabă unul naționalist de eliberare, iar la începuturile sale îl vedem mergând în SUA, încercând să fie sprijinit de administrația Eisenhower. Apoi, când este primit mai degrabă favorabil de sovietici, se urcă în această barcă. Dar cred că sunt aceste explicații istorice: faptul că există o inegalitate pe care diferiți lideri din America Latină o gândesc în termeni de stânga. De asemenea, există un context politic favorabil, cum e cel din 1956-1959, când are loc această insurecție cubaneză, care este ajutată la început de Statele Unite ale Americii.
Ce s-a întâmplat pe parcurs? Cum au devenit ostili SUA și s-au apropiat tocmai de dușmanul numărul 1 al Washingtonului, Uniunea Sovietică?
Acest aspect e uneori uitat din întreaga poveste: atunci când Fidel Castro, Camilo Cienfuegos, Che Guevara și ceilalți revoluționari cubanezi sunt în lupta lor de gherilă împotriva dictaturii lui Batista, primesc un sprijin din partea Statelor Unite ale Americii. În momentul în care Statele Unite își retrag sprijinul pentru dictatura lui Batista, iar ei ajung la putere, acești revoluționari încep să se reorienteze. Există, așadar, această implicare timpurie a SUA, dar apoi cred că e vorba și de această perioadă istorică specifică în care Uniunea Sovietică se implică în Cuba după 1959. În decurs de doi ani, între 1959 și 1961, URSS înlocuiește de fapt Statele Unite pentru guvernul de la Havana – din punct de vedere economic și politic, în loc de SUA avem URSS. Este și chestiunea legată de Războiul Rece și de această rivalitate între cele două mari puteri, pe lângă chestiunea ideilor atrăgătoare pentru intelectualii locali.
Fidel Castro și povestea unei insule rebele
E cu atât mai surprinzător acest eșec al politicii externe americane cu cât aveam deja de mai bine de un secol doctrina Monroe, dar SUA au pierdut aceste țări vecine tocmai în favoarea URSS. Care ar fi explicațiile? Le-am putea lega și de faptul că americanii, în anii de după război, și-au îndreptat atenția asupra Europei, în procesul în care au reconstruit practic aceste state vest-europene după distrugerile suferite în urma marii conflagrații?
Da, exact. Acest lucru s-a petrecut chiar după cel de-Al Doilea Război Mondial. Statele Unite ale Americii, de fapt, își mută atenția către Europa cu Planul Marshall, se concentrează pe reconstrucția europeană, iar în Americi există această nemulțumire. Ba mai mult, după ocuparea din Haiti, Republica Dominicană, Panama, Cuba, Nicaragua, când se retrag, SUA lasă la putere regimuri care le erau favorabile, însă regimuri dictatoriale, care se declarau anticomuniste. Iar aceste regimuri, bineînțeles, nu erau susținute de întreaga populație și atunci apar nemulțumiri care iau forma unor mișcări de insurecție, care la origine erau mișcări de insurecție națională – deci de eliberare de armata sau dictatura respectivă – și care apoi sunt colorate de această ideologie marxist-leninistă, în general.
Cine a „exportat“ acest model în toată America Latină?
Vedem exportarea acestui model odată cu victoria cubanezilor – semnalul l-a dat regimul lui Fidel Castro, care a fost încurajat și de Uniunea Sovietică să multiplice centrele de insurecție din Americi și nu numai pentru destabilizarea regimurilor și crearea regimurilor socialiste. Astfel, dinamica între SUA și Uniunea Sovietică, după 1959, a fost prevenirea unui alt scenariu cubanez. Sovieticii au finanțat, au echipat, au antrenat alte forțe de gherilă din regiune: în Columbia, în țările din Conul Sud, în Uruguay, în Argentina, și așa mai departe.
Putem remarca o anumită asemănare cu ceea ce s-a întâmplat ulterior, la mii de kilometri distanță, în Iran, unde am avut o revoluție împotriva unui alt regim susținut de americani, cel al Șahului, chiar și cu mențiunea că acolo a contat mai mult factorul religios?
Da, e adevărat, găsim elemente comune, dar și o mare diferență. Din câte știu eu, în 1979, în Iran, erau într-adevăr și forțe de stânga, dar cele care au câștigat puterea au fost mai degrabă forțele religioase care pun accentul pe credința musulmană și nu pe ideile de extremă stângă.
Miracolul cubanez
Revenind la Cuba, cum am putea explica miracolul cubanez? Vorbim de o insulă situată la o aruncătură de băț de SUA, dar care, condusă de legendarul Fidel Castro, i-a sfidat pe americani și le-a scăpat printre degete, în pofida încercărilor Washingtonului de a o readuce în sfera sa de influență.
Cum ați spus, Fidel Castro este o mare parte a răspunsului la această întrebare. El a fost una dintre figurile politice cele mai importante ale celei de-a doua jumătăți a secolului XX, pentru că avea o personalitate carismatică, avea acest istoric de luptă de gherilă și abilitatea de a construi un regim care a fost sprijinit până în ’91 de Uniunea Sovietică. Pe de altă parte, cred că – și asta am văzut-o și în ultimii 20 de ani de când mă ocup de această regiune – există în America Latină, chiar și pentru liderii democrați (deci nu doar pentru dictatori cum sunt Ortega în Nicaragua sau cum era Maduro în Venezuela), o admirație profundă pentru Fidel Castro și pentru ceea ce înseamnă regimul din Cuba. De exemplu, Lula din Brazilia, care e un lider care a fost ales de fiecare dată, deci la care nu există un dubiu al respectului său față de democrație, are această admirație profundă pentru Fidel Castro. Chiar dacă vorbim de lideri democrați, ei nu vor susține niciodată o intervenție a Statelor Unite – nu în mod explicit. Cuba reprezintă, la nivelul Americii Latine, simbolul victoriei împotriva SUA, acest vecin impunător de la nord. Și chiar dacă cubanezii trăiesc într-o stare de sărăcie extremă, chiar dacă nu au ce mânca, nu au energie electrică, contează că sunt împotriva regimului de la nord.
Argentina vs. Brazilia: rivale nu doar la fotbal
Aminteați de Lula al Braziliei și de orientarea sa politică, l-aș aduce în discuție pe Milei al Argentinei, care este exact opusul. Cum am putea explica evoluția diferită a celor două mari state sud-americane – rivale mai în toate, inclusiv în fotbal?
În primul rând, în ambele state există această polarizare extremă între dreapta și stânga. Și am văzut-o la cele mai recente alegeri: în Brazilia mă refer la alegerile dintre Lula și Bolsonaro. Pe timpul regimului Bolsonaro, nu trebuie uitat că Lula a mers la închisoare. La fel acum, după încercarea de răsturnare a regimului democratic în Brazilia, Bolsonaro are probleme legale. Deci există această polarizare extremă în societatea braziliană între extrema dreaptă și extrema stângă, într-un cadru încă democratic. Bolsonaro pe dreapta și Lula pe stânga, polarizare pe care o regăsim și în Argentina. În Argentina, partidul politic dominant după anii 1940 a fost cel fondat de Juan Domingo Perón – Partidul Justițialist, care promitea această a treia cale a justiției sociale pentru cei mai săraci. Peronismul este cel mai bun exemplu de populism din istoria Americii Latine. Peronismul este, în cele mai importante perioade ale sale când se află la putere, principalul curent de stânga din Argentina. Deși avem și experiențe mai degrabă de dreapta cu peronismul lui Carlos Menem din anii 1990. Dar să spunem că, în contemporaneitate, cu familia Kirchner (Néstor Kirchner din 2003 și apoi din 2007 Cristina Fernández de Kirchner, soția sa), peronismul kirchnerist este unul de stânga. Iar dacă ar trebui să fac o comparație, aș spune că s-ar apropia mai degrabă de modelul PSD din România: un stat exagerat, care recompensează foarte mult propriul electorat, care cheltuiește mai mult decât își permite, dar care are acest discurs al recompensării celor mai săraci prin această justiție socială.
De cealaltă parte, avem în Argentina dictaturile militare...
Da, în dictaturile militare partidele de dreapta au susținut intervenția foarte dură a militarilor pentru a elimina „pericolul stângii“, cum îl numeau ei – adică mișcările de gherilă, unele erau asociate cu peronismul (de exemplu, Montoneros). Au făcut abuzuri împotriva drepturilor omului, chiar printre cele mai dure din regiune. Ultima dictatură argentiniană s-a numit „Războiul Murdar“ pentru că statul a declarat război propriilor cetățeni și începe să-i elimine pe acest criteriu ideologic. Atunci, dreapta lui Milei, ca și dreapta lui Macri (n.r. – Mauricio Macri, care a fost precedentul de centru-dreapta din Argentina), este o dreaptă care are aceste probleme legate de trecutul dictatorial. Această polarizare între dreapta extremă și stânga extremă e marcată și de experiența lor istorică recentă. De asta eu spun că regiunile noastre sunt de fapt în oglindă. Pentru ei, cu excepția Cubei și acum a Venezuelei și a statului Nicaragua, experiențele cele mai vizibile și cele mai nocive au fost dictaturile militare de dreapta. Și de aici răspunsul societății civile, al opoziției, tinde să fie mai degrabă de stânga.
„Hasta Siempre, Comandante!“
Aș dori să facem o comparație între trei dintre cei mai importanți lideri ai Americii Latine – Perón, Che Guevara și Fidel Castro. Au fost inclusiv vizitele lui Fidel Castro în Argentina...
Eu nu știu de vizite ale lui Fidel în Argentina atunci, pentru că Fidel Castro ajungea la putere în 1959 și Perón era deja plecat în exil. Perón revine la putere în 1973, pentru un an, dar nu știu să fi fost vreo vizită. Și, în general, Perón era mai degrabă cu această „a treia cale“. Deci nu era marxist-leninist, de asta el nici nu susține Montoneros, care era o mișcare de gherilă marxist-leninistă. El avea aceste principii așa-numite ale justiției sociale, dar nu erau gândite în schemă marxist-leninistă. De asta vorbim de populism, pentru că ce conta cel mai mult la Perón era discursul și nu atât acțiunea pe care o lua. De exemplu, el vorbea de naționalism și de politici protecționiste, dar, în același timp, nu schimbă modelul economic. Deci, el rămâne în modelul capitalist.
Che Guevara și revoluția eșuată
În schimb, Che Guevara și Fidel Castro au colaborat mult timp, iar relația lor de amiciție a fost de notorietate...
Au colaborat, dar apoi, pentru că Fidel Castro avea aceste idei privind transformarea economiei din Cuba, s-au mai schimbat lucrurile. După ce se ocupă de așa-numita justiție de tranziție (eliminarea foștilor susținători ai regimului Batista), Che Guevara devine directorul Băncii Centrale și ministrul Economiei. Vrea să facă modelul ISI – Import Substitution Industrialization – industrializarea prin substituirea importurilor. Pe scurt, își dorea să creeze o industrie națională. Dar sovieticii și consilierii sovietici au zis nu. Sovieticii nu au avut încredere că în Cuba se poate construi o industrie stabilă. Și atunci i-au zis: „Dom'le, faceți tot producție de zahăr“, și asta a fost militarizat. În momentul acela a intervenit și ruptura dintre Castro și Che Guevara, care e trimis să se ocupe de exportul revoluției, de fapt – e trimis în America de Sud, în Africa, să susțină mișcările revoluționare.
Ceea ce nu prea i-a reușit...
N-a reușit că a fost ucis în 1967, în Bolivia, unde s-a dus să încerce să-i convingă pe țăranii indigeni – Bolivia are populație majoritară de origine indigenă – să se remobilizeze. A eșuat și, din câte am citit, una dintre explicațiile pentru acest eșec – aplicat și în Cuba, în timpul mișcărilor de gherilă – a fost legată de această incapacitate a unor revoluționari albi, veniți dintr-o clasă superioară (cum erau și Ernesto Che Guevara, Fidel Castro, Raúl Castro, care proveneau dintr-o familie foarte înstărită) să convingă o populație care era de altă culoare și care venea dintr-o altă clasă socială. Iar în Bolivia, Che Guevara a fost trădat de cei pe care voia să-i elibereze, care au dus pe urmă la arestarea lui de către regimul militar. Deci, aveau idealuri, clar, care îi dominau atât pe Che Guevara, cât și pe Fidel Castro – sau poate mai mult pe Che Guevara, care a fost folosit și continuă să fie folosit de regimul cubanez ca figură eroică și au construit acest mit al revoluționarului. Însă apoi regimul, cum îl vedem astăzi cu Raúl Castro care e unul dintre puținii care au mai rămas din așa-numita „generație a revoluționarilor“, care are 94 de ani, și-a schimbat stilul și duce o viață bună în Cuba, foarte bine protejat de ochii publicului. Nu degeaba s-a dus Hugo Chávez în Cuba să se trateze atunci când s-a îmbolnăvit, pentru că acolo există această perfectă ascundere a vieții elitelor politice locale.
Mitul socialismului pur
După primul val de revoluționari marxiști, cu Fidel Castro și Che Guevara, am avut în America Latină și un al doilea val, în care au apărut alți lideri importanți. Care au fost principalele figuri și cu ce s-au făcut remarcați cei din această a doua generație de marxiști latino?
Aș începe aici cu Nicaragua, care este cea de-a doua victorie a acestor idei de stânga. Deci la 20 de ani după Cuba, în 1979, o mișcare similară celei cubaneze, Frontul Sandinist de Eliberare Națională – o mișcare de gherilă în care se regăseau mai multe grupări ce apar în timpul dictaturii Somoza, care era la putere din 1936 – preia puterea. Nicaragua a devenit locul în care și Fidel Castro s-a implicat ca să susțină regimul Frontului Sandinist, dar și SUA s-au implicat, mai ales în timpul administrației Reagan, pentru a destabiliza regimul. Deci avem același tip de discurs și în Cuba, și în Nicaragua, și l-am văzut apoi și în Venezuela, și-l vedem la oamenii de extremă stânga.
Adică dau vina pe capitaliști, pe imperialismul american și pe oricine altcineva, nu?
Exact, ei spun așa: „Nu e vorba că socialismul nu funcționează, ci că s-au implicat americanii care au introdus embargoul și de asta nu funcționează, de asta e sărăcie, pentru că nu ne lasă“. Este exact același discurs. În Nicaragua, Statele Unite au finanțat și sprijinit așa-numiții „Contras“, care erau trupe formate din membrii Gărzii Naționale ce susținuse dictatura Somoza. Iar regimul lui Ortega a dedicat cea mai mare parte a fondurilor efortului de război. Astfel, au putut spune că „n-am putut să construim socialismul pentru că a trebuit să ne luptăm cu imperialismul“. La fel în 1998: când Chávez ajunge prima dată la putere, începe să introducă aceste reforme care au privit mai ales naționalizarea resurselor naturale, petrolul în principal. Când încep aceste reforme, unele dintre reacțiile cele mai importante au venit tocmai din partea SUA, care gradual au impus sancțiuni. Iar acum am văzut-o cu Maduro: a apărut acest discurs „Socialismul nostru anti-imperialist nu funcționează pentru că SUA ne aplică aceste sancțiuni“. Deci rămâne ideea că proiectul poate fi reluat sub o altă formă, în alt loc, dacă nu se implică SUA.
Avem, așadar, un mit al socialismului care ar fi perfect fără intervenția altora...
Da, iar asta cred că e important de spus: faptul că există această continuitate a mitului, a ideii că se poate reîncerca povestea încă o dată. Chávez este, ca și Fidel Castro, un lider foarte important pentru America Latină, pentru că el strică planurile la nivel regional. Cred că și acordul pe care l-au semnat Uniunea Europeană și Mercosur – negociat timp de peste 25 de ani – poate fi văzut în relație cu efectul pe care l-a avut Chávez asupra regiunii. Atunci când Chávez a fost prima dată ales, SUA aveau ca plan extinderea NAFTA (North American Free Trade Agreement), care includea Mexic, SUA și Canada, la întreaga zonă a Americilor – ceea ce trebuia să se numească FTAA (Free Trade Area of the Americas). Or, odată cu alegerea lui Chávez s-a pus capăt acestui plan. Acum, în 2026, am văzut un acord între Europa și cele mai mari economii din America de Sud, lucru care poate fi văzut ca un pas înainte al Europei în regiune, foarte important în contextul actual.
Chávez, de la „bolivarianism“ la Mercosur
Cum a reușit Hugo Chávez să zădărnicească eforturile americanilor din Venezuela?
El interzice încercarea americanilor de a crea un spațiu de liber schimb și introduce această chestiune ideologică pe care o numește la început „bolivarianism“, dar pe care gradual o revendică drept „socialism de secol XXI“ – mai ales după 2005, când se reformează Partidul Socialist Unit din Venezuela. Chávez, admirator al lui Fidel Castro, se implică mult în sprijinirea regimului din Cuba – care primește petrol de la Venezuela – și devine noua figură a stângii la nivel latino-american. Ba chiar se implică și în Europa, pentru că Chávez a sprijinit mișcări de extremă stângă, cum e cazul Podemos în Spania. Tot el este cel care, încercând să rupă dominația SUA, face apel la Rusia, Iran și China pentru a stabili noi alianțe.
L-am putea asemăna cu Fidel Castro?
Cred că există foarte multe asemănări între Fidel Castro și Hugo Chávez, dar aș spune că impactul lui Chávez e poate mai mare decât cel al lui Fidel în perioada în care acesta din urmă exercita puterea.
Totuși, Che Guevara și Fidel Castro vor rămâne „campioni“, ei au devenit legende și inspiră și azi pe neomarxiștii care sunt tot mai mulți pretutindeni. Îl putem compara pe Chávez cu ei?
Aș spune că Chávez a avut un impact major și continuă să aibă. Mai mult, ultimii 25 de ani au fost marcați de el. E unul dintre cei mai importanți lideri, fie și prin prisma a ceea ce ziceam cu Mercosur. Chávez a depus candidatura ca Venezuela să se alăture Mercosur. La el vedem acest populism radical de extremă stângă în care, pe de o parte, creează ALBA (Alianța Bolivariană pentru America Latină), în care se aliază cu Cuba și Bolivia, dar, pe de altă parte, vrea să intre în Mercosur. Venezuela a fost ulterior suspendată din Mercosur după alegerile frauduloase din 2018. Deci avem acest dublu discurs: sunt idei de stânga, dar în același timp e vorba despre propriul interes. Sunt lideri autoritari, nu democratici. În ciuda discursului public, ce contează este binele propriu.
„Nicio formă de regim autoritar nu e bună”
După cei amintiți, în zilele noastre i-am avut pe Maduro, cel proaspăt îndepărtat de americani, îl mai avem pe Raúl Castro... Ei ne-ar veni automat în minte, dar ce alți lideri marxiști emblematici ar mai fi în prezent?
Raúl e tot din generația revoluționară, are 94 de ani. L-au „remobilizat“ ca șef al Forțelor Armate, funcție istorică din 1959 până în 2006. Noii lideri de stânga sunt altfel... Sigur, depinde ce înțelegem prin stânga. Există o stângă democratică, de exemplu, Gabriel Boric în Chile. El vine din lumea studenților care au protestat, e foarte tânăr și este democrat. E unul dintre puținii oameni de stânga care au spus despre Ortega și Maduro că sunt dictatori. Altfel, din noua generație nu prea mai sunt. Cam asta-i generația: Ortega (care are și el vreo 80 de ani). Lula, în schimb, e un alt profil.
Deci nu avem cum să-l punem și pe Lula în aceeași categorie cu ei?
Nu. Lula vine din lumea sindicală, este eminamente un personaj politic. Are viziune, carismă și proiect. E în aceeași barcă poate cu Chávez, dar nu cu Maduro. Maduro moștenește puterea, nu o construiește; el are doar o legitimitate împrumutată. Or, Lula a construit cea mai importantă mișcare politică din Brazilia: Partidul Muncitorilor. Are realizări lăudate chiar și de opozanți, cum ar fi reformele care au crescut clasa mijlocie. Faptul că brazilienii au început să călătorească în Europa e și reușita lui Lula.
Însă este și el un personaj controversat, la fel ca și rivalul său, Jair Bolsonaro. Ce i se reproșează?
Are anumite merite incontestabile. Totuși, Lula a fost acuzat că nu s-a implicat destul în înlăturarea pașnică a lui Maduro. Există acest miraj ideologic. De asta e de admirat Boric din Chile, care a vorbit deschis despre dictatura lui Maduro și a lui Ortega. În America Latină sunt lucruri care nu se spun: „Pentru că sunt de stânga, nu vorbim despre faptul că sunt dictaturi“ – asta e marea problemă.
La fel cum, decenii la rând, a fost greu să se vorbească în Europa despre crimele lui Stalin în fostul bloc sovietic.
Da, și e multă ignoranță reciprocă. Noi știm mai multe despre ei, cei din America Latină, decât știu ei despre noi. Oamenii de stânga de acolo ignoră complet experiența noastră istorică sau spun: „N-a fost de fapt comunism, deci încă mai există posibilitatea de a încerca“. Acesta e discursul, din păcate.
Generalii sângeroși ai Americii Latine
Cumva specifice Americii Latine, și dictaturile militare sunt loviturile de stat care, la fel ca în Africa, au schimbat peste noapte regimuri politice și destinul unor state. Care ar fi cele mai importante figuri?
Și aici e important să vedem situația în oglindă față de Europa de Est. Noi am avut regimuri comuniste cu represiune împotriva oricărei idei necomuniste, iar ei au avut regimuri care încercau să elimine cetățenii cu idei de stânga. Asta ne arată cât de importantă este apărarea democrației. Nicio formă de regim autoritar nu e bună; ea duce inevitabil la bunăstare doar pentru cei care conduc. Dictaturile militare în America de Sud au fost majoritar de dreapta, ca reacție preventivă la „scenariul cubanez“. Loviturile de stat din Brazilia (1964), Bolivia (1964), Argentina (1966), Peru (1968) au fost făcute de armate cu sprijinul SUA. Mulți militari au fost antrenați la „Școala Americilor“ din Panama în tehnici anticomuniste. Este esențial să înțelegem că soluția este la mijloc: un regim democratic unde sunt respectate drepturile tuturor. Generalul Pinochet în Chile (11 septembrie 1973), generalul Videla în Argentina (martie 1976) – cel mai nociv dintre militarii argentinieni. Pinochet a rămas 17 ani la putere, personalizând puterea. Mai este generalul Stroessner în Paraguay, cu una dintre cele mai lungi dictaturi (1954-1989).
Dar în Brazilia?
În Brazilia, regimul a fost mai instituționalizat, reprezentanții forțelor armate s-au succedat la putere fără a ajunge la anvergura sinistră a lui Pinochet sau Videla.
ÎNTRE CRIZA RACHETELOR și OPERAȚIUNEA „MADURO“
În prezent, America Latină e locul unde se întrepătrund interesele a trei mari puteri – SUA, China și Rusia. Cum se prezintă situația?
China este o prezență de neevitat în ultimii 20 de ani. Pentru ea contează mai ales relațiile economice, nu ideologia. Primele lor relații consolidate au fost chiar cu Pinochet – dictatură de dreapta. China are relații privilegiate cu Brazilia, Argentina, Chile, dar s-a infiltrat și în alte locuri. De exemplu, în El Salvador, unde este la putere cel mai tânăr dictator de extremă dreapta, Nayib Bukele, chinezii au construit o bibliotecă impresionantă. Pentru China, chestiunea economică primează: se infiltrează prin împrumuturi și proiecte de infrastructură pe care le bagă sub nasul decidenților locali, de care apoi ei se ocupă să le construiască, deci nu cu forțe umane locale, ci cu muncitori chinezi. Să nu uităm că există comunități asiatice în America Latină de peste un secol. La începutul secolului XX, în America Latină au ajuns și chinezi, și japonezi. Deci există și această comunitate locală pe baza căreia se construiesc legăturile.
Există o anumită coordonare între Rusia și China în prezent sau fiecare își urmează propriile interese?
Există o anumită colaborare, inclusiv ca parte a BRICS. Există și cu Brazilia – de aici vedem apropierea lui Lula de Putin și de Xi Jinping, prin colaborarea pe care o au ei în interiorul BRICS. Dar coordonare mai mult de atât nu cred să existe. În Venezuela erau implicate, până foarte de curând, toate aceste state: Rusia, China, Cuba, ba chiar și Iranul. Dar coordonarea cred că era făcută mai greu la nivelul președintelui respectiv, Chávez sau Maduro. Am văzut acum că sunt presiuni din ce în ce mai mari din partea administrației Trump pentru retragerea reprezentanților străini: pe de o parte cubanezii, pe de cealaltă parte, consilierii ruși. Chinezii au început să-și ceară banii înapoi, asta mi s-a părut interesant. După ce au girat în trecut guvernul venezuelean, acum văd că se poate schimba direcția, cer banii înapoi de la actualul regim Rodríguez.
„Cuba, cel mai important avanpost al sovieticilor“
În ceea ce privește felul în care s-au ciocnit interesele acestor mari puteri în America Latină, exemplul crizei rachetelor este de departe cel mai edificator. Tot atunci, lumea s-a aflat practic în pragul unui război nuclear care probabil ar fi dus la extincția omenirii. Care a fost rolul Cubei?
Criza rachetelor din octombrie 1962 este momentul care arată în mod explicit că regimul lui Fidel Castro devenise, de fapt, un satelit al Moscovei. Deci nu există independența cubanezilor în proiectul lor politic, ci există acest statut de stat-satelit, precum era cel al țărilor din Europa de Est, ca România. Asta se vede în momentul în care are loc negocierea sau rezolvarea crizei, care nu îl include pe Fidel Castro. Deși rachetele erau instalate pe teritoriul Cubei, negocierea îl ocolește, lucru care ne arată cât de puțin important era Castro pe lângă Kennedy și Hrușciov. Uniunea Sovietică s-a implicat apoi mult în America Latină, dar și-a păstrat în unele cazuri distanța. Și aici mă gândesc la exemplul regimului Allende. Salvador Allende a fost un președinte chilian ales în 1970 și înlăturat de la putere pe 11 septembrie 1973 de generalul Pinochet. Allende era un om de stânga, un democrat care chiar credea în aceste idei – deci nu un revoluționar ca Fidel Castro – și care a încercat să obțină sprijinul Uniunii Sovietice și al Europei de Est.
Și de ce au rămas impasibili sovieticii?
Pentru că Uniunea Sovietică n-a crezut niciodată că regimul lui va reuși, Chile aflându-se în sfera de influență a SUA. De fapt, asta s-a și întâmplat, cu sprijinul lui Henry Kissinger și al CIA. Uniunea Sovietică nu a mers până la a-i da bani sau echipament militar lui Allende. Au existat limite ale acestei implicări.
În schimb, ce ar fi fost Cuba fără URSS?
Cuba a urmat direcția dată de Moscova. S-a văzut asta în 1991: când dispare Uniunea Sovietică, dispare și finanțatorul regimului cubanez. Cuba era complet dependentă. A urmat acea perioadă dramatică pe care au încercat să o compenseze prin deschiderea către capitalism și turism. Însă e sărăcie lucie; Cuba are mari probleme economice și azi.
Dintre toate aceste state socialiste, chiar comuniste, putem spune că de fapt Cuba a fost cel mai fidel aliat al Uniunii Sovietice în regiune?
Da, categoric, Cuba a fost cel mai important avanpost al sovieticilor, fiind situată atât de aproape de Florida. O mare parte din emigrația cubaneză s-a refugiat în Miami, în așa-numita „Little Havana“. Această emigrație va avea un rol important într-o posibilă schimbare de regim.
Cum se face că SUA nu au reușit să aducă sub „ascultare“ Cuba și celelalte state latino-americane care au ales socialismul și au sfidat Washingtonul vecin, în timp ce chiar fosta URSS ocupase statele din estul Europei și instaurase comunismul în regiune?
Dacă vorbim de SUA versus Rusia, aș spune că, într-adevăr, în Europa de Est, Uniunea Sovietică a folosit foarte mult forța, astfel că există acest sentiment profund anti-rus, nu doar în România, dar și în țările vecine. În timp ce în cazul influenței Statelor Unite ale Americii, regiunea fiind atât de amplă teritorial și politic, sunt diferențe între nordul Americii Latine (deci Mexic, America Centrală, țările din Caraibe) versus America de Sud. În America de Sud nu avem această prezență fizică – de asta și intervenția în Venezuela a fost șocantă, pentru că până acum n-am văzut soldați americani, nu? Intervențiile s-au făcut mai ales în contextul Războiului Rece, susținând armatele locale în Brazilia, Chile, Argentina. N-am văzut prezența fizică a americanilor în felul acesta, dar am văzut în schimb intervenții directe, acțiuni foarte brutale ale sovieticilor. Deci există un clivaj în societățile latino-americane între cei care provin dintr-o elită locală sau care au o educație mai bună în SUA, de exemplu, și care sunt mai degrabă pro-americani, versus cei care nu au o situație economică bună și atunci tind să asocieze elitele lor locale cu Statele Unite. Dar depinde foarte mult și de țară, sunt contexte naționale foarte diferite.
Încă un Castro pus în vitrină
E Cuba un stat la fel de sărac ca Haiti?
Nu chiar. Haiti este un stat eșuat complet. Cuba este un stat sărăcit, dar care are șanse de dezvoltare mult mai bune decât Haiti, care a fost acaparat de actori violenți după uciderea lui Jovenel Moïse. Haiti este un loc abandonat de toată lumea, din păcate.
Pare un regim etern deja. Vedeți semnele unei schimbări și în Cuba?
Urmăresc presa independentă din Cuba (care este online de când există internetul) și văd informații despre o mobilizare masivă a întregii țări – exact ce a făcut Maduro în toamnă. În Cuba a fost „Ziua Apărării“ recent; a reapărut și Raúl Castro pentru a-i comemora pe soldații uciși în intervenții și au vorbit despre starea de război și mobilizarea împotriva unei posibile invazii. Pe alte canale, SUA le-au lăsat de înțeles lui Díaz-Canel și celorlalți din guvern că ar fi bine să facă ce au făcut deja venezuelenii sau Ortega: să elibereze prizonierii politici și să democratizeze regimul. Personal, nu cred că se va întâmpla, regimul e prea solid.
E totuși mare lucru că există presă independentă acolo. Am putea compara Cuba de azi, care e mai relaxată decât cea din anii ’70-’80, cu perioada imediată după Revoluție, în care România a fost condusă de Ion Iliescu și am avut acea tranziție lentă și dureroasă?
Referitor la presa cubaneză, este platforma 14ymedio, care a agregat diferite bloguri. Strategia cubanezilor acum, similară cu ce era la noi înainte, este să-i preseze pe opozanți să plece în exil, mai degrabă decât să-i închidă, pentru a nu avea un număr mare de prizonieri politici. În ce privește comparația cu România anilor ’90, nu, nu cred că e cea mai bună comparație. De fapt, Cuba de azi e cam ce ar fi fost România fără decembrie 1989: cu comuniști, dar într-un regim post-totalitar aflat într-o formă de subzistență dramatică. Fără petrolul din Venezuela – Mexicul, sub conducerea Claudiei Sheinbaum, le mai trimite ceva –, regimul este asfixiat. Rusia are treabă aici, lângă noi, iar China are alte calcule.
Cine l-a trădat pe Maduro?
Mulți analiști politici susțin că Rusia și China ar fi „trădat“ în Venezuela și că ar fi asistat impasibile la căderea lui Maduro. Așa să stea lucrurile, credeți că rușii au negociat cu Trump abandonarea Venezuelei în schimbul Ucrainei?
Și mie mi s-a părut că asta s-a întâmplat. Cardinalul Pietro Parolin de la Vatican a mărturisit într-un articol din „Washington Post“ că a încercat să intermedieze fuga lui Maduro în Rusia, iar rușii au cerut la schimb concesii în Ucraina. Deci a fost un troc politic. Rusia și China au calculat că nu merită costul implicării într-o zonă care nu e vitală pentru ele. Putin a părut complet dezinteresat de navele americane de lângă coasta Venezuelei. Probabil a fost o soluție negociată cu Rodríguez pentru capturarea lui Maduro.
După episodul Maduro, „Americile“ sunt ale Statelor Unite acum?
Trebuie făcută o distincție importantă între Donald Trump și Statele Unite ale Americii ca instituție. Trump este un personaj politic haotic; realitatea se schimbă atât de rapid încât e greu să mai vorbim de ordinea internațională postbelică. SUA înseamnă și Congresul, și organizațiile pentru drepturile omului care au sprijinit opoziția democratică în Chile sau Argentina.
Totuși, doctrina Monroe nu a fost formulată de Trump. Vor reuși să-și impună punctul de vedere în fața chinezilor?
Cred că americanii mai au încă de lucru cu latino-americanii înainte de a avea de lucru cu chinezii. În Cuba se va schimba ceva curând, mai ales că pentru Marco Rubio este o miză personală. Cuba și Nicaragua sunt „în meniu“. Trump folosește strategii de amenințare și apoi „îndulcire“, cum a făcut cu Mexicul. Președinta Sheinbaum a reușit să găsească un limbaj comun cu el, spre deosebire de Gustavo Petro din Columbia.
Următoarea în meniu, Cuba
După Venezuela și poate Cuba, ar fi și Columbia „în meniul“ lui Trump?
Columbia a fost mereu unul dintre cei mai fideli aliați ai SUA, primind ajutor masiv pentru încheierea războiului intern. Este greu de prevăzut.
Care au rămas azi ultimele bastioane ale Chinei și Rusiei în America Latină?
Nicaragua și Cuba. Pentru China contează economia. Chiar și lideri de dreapta, precum Milei în Argentina sau Bukele în El Salvador – care a primit o bibliotecă cadou de la chinezi – mențin legături economice. Există acum un val de „noua dreaptă“ în America Latină. Cu excepția Mexicului și Braziliei, majoritatea alegerilor recente au fost câștigate de dreapta. Se exportă modelul MAGA, dar și modelul Bukele din El Salvador – un regim autoritar care a oprit violența prin arestări masive, un model care inspiră lideri precum Daniel Noboa în Ecuador.
Se încarcă comentariile...
