Foreign Policy: De ce Statele Unite au încă nevoie de NATO

Foto Shutterstock

Cheltuielile imense, chiar „disproporţionate”, pe care le au SUA cu NATO i-au conferit Washingtonului „o poziţie de conducere strategică“ scrie „Foreign Policy“. Ca urmare a rolului central al Americii în relaţiile transatlantice şi internaţionale, rol cimentat de NATO, americanii s-au bucurat de o enormă prosperitate economică şi libertate.

Deşi garanţia de securitate a SUA pentru aliaţii săi din NATO a fost în centrul cadrului politico-militar al alianţei şi ca urmare Statele Unite au cheltuit sume considerabile pentru menţinerea capacităţilor de apărare, acesta nu a fost niciodată o afacere unidirecţională. Aceste relaţii au oferit Statelor Unite o poziţie de conducere strategică. Ca rezultat al rolului central al Americii în relaţiile transatlantice şi internaţionale pe care NATO l-a consolidat, americanii s-au bucurat de o prosperitate şi libertate economică enormă. 

Pe scurt: guvernelor americane succesive li s-a acordat un statut privilegiat atunci când a fost vorba de probleme, inclusiv parteneriate comerciale şi acces la baze, în mare parte şi datorită rolului pe care Statele Unite îl joacă în apărarea aliaţilor săi. Nici Statele Unite nu ar fi fost capabile să-şi susţină portofoliul semnificativ de vânzări militare şi activităţi de cooperare în domeniul tehnologiei de apărare fără fundamentul strategic pe care îl are rolul său de principal garant al securităţii NATO timp de şapte decenii.

SUA stabilesc agenda de securitate internaţională

Această poziţie de conducere – manifestată în prezenţa sa peste ocean – permite, de asemenea, Statelor Unite să stabilească agenda de securitate internaţională atât în ​​mod politic, cât şi practic. America nu ar fi putut, de exemplu, să ducă operaţiuni expediţionare şi de combatere a terorismului în Orientul Mijlociu şi Africa dacă nu ar fi fost bazele şi echipamentele pre-poziţionate pe care Statele Unite le-au putut menţine în statele aliate din Europa.

Operaţiunile pentru a stabiliza Balcanii sau desfăşurarea de misiuni anti-piraterie în largul Cornului Africii nu ar fi relativ simple (sau poate chiar posibile) fără deceniile de acorduri de standardizare a interoperabilităţii, exerciţii de antrenament multinaţionale sau a Statului Major Militar Internaţional prin care aliaţii planifică şi integrează în mod colectiv operaţiunile lor militare.

„Apărare în profunzime“

Un alt motiv de lungă durată pentru implicarea SUA în Europa este acela de a permite profunzimea strategică a SUA. Etichetată „apărare în profunzime” de către practicienii securităţii, evoluţiile tehnologice militare şi operaţiunile adverse din timpul războaielor mondiale au demonstrat că Statele Unite nu mai erau protejate de cele două oceane. Drept urmare, s-a considerat prudent din punct de vedere strategic să fie staţionate forţe americane peste ocean pentru a putea face faţă unei agresiuni inamice – dacă nu chiar unui conflict – departe de America.

Acest lucru nu numai că a făcut SUA mai puţin vulnerabile la război, dar prezenţa în avans a fost, de asemenea, văzută ca fiind relativ eficientă din punct de vedere al costurilor – mai ales având în vedere costurile sociale, politice şi economice potenţial enorme ale unui război pe continentul american. Apariţia erei nucleare a schimbat oarecum acest calcul - rachetele balistice intercontinentale au făcut teritoriul american vulnerabil - dar având în vedere că chiar şi un război nuclear cu Uniunea Sovietică ar fi implicat probabil şi o luptă cu arme combinate în teatrul european, logica apărării în profunzime se susţine.

De-a lungul deceniilor, acest raţionament a rezistat chiar dacă contextul strategic s-a schimbat. De exemplu, un motiv principal pentru operaţiunile de combatere a terorismului în Orientul Mijlociu după atacurile din 11 septembrie a fost acela de a elimina grupările extremiste violente înainte ca acestea să-şi poată construi din nou capacitatea de a produce atacuri teroriste pe teritoriul SUA. Războiul din Ucraina, împreună cu preocupările asociate cu privire la securitatea şi apărarea pe continentul european, care sunt acum sporite, subliniază încă o dată importanţa prezenţei militare înaintate. În plus, semnificaţia politică globală a istoricului Statelor Unite atunci când vine vorba de menţinerea acestor alianţe pe termen lung poate oferi Statelor Unite un alt tip de profunzime: credibilitatea.

Gestionarea zilnică a relaţiilor alianţei este o afacere complicată, desigur. Dar în construirea şi recalibrarea relaţiilor de securitate cu alte state, inclusiv a legăturilor critice din Asia, istoricul SUA în ceea ce priveşte construirea şi menţinerea unei alianţe de lungă durată ajută la construirea credibilităţii faţă de ceilalţi.

În sens mai larg, NATO oferă membrilor săi un grad extraordinar de flexibilitate strategică. NATO s-a dovedit capabilă de reinventare, după cum a arătat experienţa sa de după Războiul Rece. De la sfârşitul anilor 1990 până în 2014 –în mare parte ca urmare a îndemnurilor SUA – NATO s-a concentrat în primul rând pe securitatea colectivă şi gestionarea crizelor în străinătatea apropiată a Europei şi Orientul Mijlociu. Interesele de securitate au fost încadrate în termeni de promovare a stabilităţii şi prosperităţii globale, inclusiv prin combaterea şi desfiinţarea grupărilor teroriste din afara graniţelor statelor aliate. Cu alte cuvinte, contrar aşteptărilor de la începutul anilor 1990, NATO a rezistat şi a evoluat pentru a face faţă nenumăratelor provocări de securitate, în absenţa unei ameninţări copleşitoare. Şi, pe acest fundal, comerţul SUA-Europa a rămas puternic.

NATO reuşeşte să abordeze atât provocarea unei Rusii revanşiste, cât şi să o gamă mai largă de provocări de securitate pentru alianţă, inclusiv China, schimbările climatice şi tehnologiile avansate perturbatoare.

Provocari netradiţionale de securitate

Provocările netradiţionale de securitate, inclusiv operaţiunile de dezinformare, răspunsul la pandemie, migraţia şi terorismul au pus un stres semnificativ asupra guvernelor aliate de pe ambele maluri ale Atlanticului. Niciuna dintre aceste provocări nu poate fi abordată de un singur stat, nici măcar de Statele Unite. Şi în aceste spaţii neclare, NATO poate – şi a jucat – un rol important în catalizarea soluţiilor pentru aceste probleme complexe.

Conducerea strategică, profunzimea strategică şi flexibilitatea strategică sunt motivele pentru care valoarea NATO este greu de supraestimat. Este un aranjament politico-militar care s-a dovedit remarcabil de rezistent de-a lungul deceniilor şi şi-a demonstrat constant valoarea membrilor săi de pe ambele maluri ale Atlanticului. Acesta este, fără îndoială, motivul pentru care Rusia lui Vladimir Putin este atât de pornită să o submineze.

Dilema strategică pentru Statele Unite – şi pentru aliaţii săi din NATO – este, aşadar, cum să păstrăm intact sistemul de alianţe care serveşte drept bază pentru nenumărate beneficii sociale, economice şi politice pentru membrii săi în faţa unui adversar agresiv. Dar Statele Unite trebuie să-şi apere vechii şi noii aliaţi la fel. În caz contrar, riscă să piardă o poziţie de conducere şi beneficii care au devenit un aspect central al prosperităţii americane. Într-un mod foarte real, securitatea aliaţilor NATO este indisolubil legată de interesele americane.