Turcia, în pragul anticipatelor: terorism, radicalizări politice şi criză identitară
0
Ankara se va găsi luna viitoare, din nou, în situaţia de a forma un guvern de coaliţie. Provocarea este cu atât mai mare cu cât următorul guvern va avea de reconciliat o naţiune puternic divizată după viziunile asupra a ceea ar trebui să fie naţiunea turcă – între „turcul” ideal şi celălalt, trădătorul de patrie, minoritarul, „teroristul”, separatistul, cosmopolitul. De Iulia Oprea
Septembrie. În urmă cu o lună atmosfera de pe İstiklâl Caddesi – unul dintre cele mai populare bulevarde ale Istanbulului – părea să trădeze o naţiune divizată, căzută victimă propriilor pasiuni şi vicii, frustrări şi nemulţumiri. Atitudini politice naţionaliste amplificate de furie, domolite şi totodată stârnite de multiculturalismul “bătător la ochi” şi de rutina cotidiană. Adolescenţi ultranaţionalişti, pioşi – majoritatea participantelor poartă aşa-numitul türban, vălul modern – şi furioşi, amintind de generaţia anilor ’70-’80, înarmaţi cu steaguri şi sloganuri cu tentă xenofobă protestau împotriva „terorii PKK”. Un grup iritat care fie suferă de amnezie, fie este prea tânăr şi a „trăit” ororile trecutului recent doar prin memoria subiectivă a altora. Câteva sute de metri mai încolo forfota cotidiană nu părea perturbată de protestatari, turiştii şi istanbuliţii continuându-şi plimbarea de seară, acompaniaţi de muzica (multiculturală) interpretată de artiştii stradali. O maşină de poliţie patrula silenţios, alte forţe de ordine putând fi observate pe marginea bulevardului. O seară “normală” în fosta capitală imperială.
10 octombrie 2015, dimineaţa. Alţi protestatari, în inima capitalei turce, Ankara. Întruniţi pentru ceea ce trebuia să fie o manifestaţie pentru soluţionarea paşnică a conflictului stat-PKK, organizată de grupări pro-kurde şi nu numai, printre participanţi numărându-se şi membrii ai Asociaţiei Medicilor din Turcia, liberali, suporteri ai CHP – partidul secular istoric. Un protest atuncat în aer de două atentate sinucigaşe. 97 de decedaţi, în jur de 200 de răniţi. Şi multă confuzie. Guvernul a pus atacul pe seama Statului Islamic (ISIS) – ca răzbunare împotriva statului turc care i-a declarat război, sau mai degrabă împotriva kurzilor şi grupării PKK, importanţi oponenţi în Siria –, sugerând însă şi posibilitatea ca atacul să fie semnat de gruparea PKK şi acuzând partidul kurd HDP că şi-ar fi sacrificat suporterii pentru a atrage compasiune şi, implicit, voturi... De partea cealaltă, HDP şi CHP acuză guvernul AKP de incompetenţă, de eşec în asigurarea siguranţei manifestanţilor. La rândul său, societatea este furioasă, învinovăţindu-i fie pe kurzi (revenind la vechea asociere maliţioasă că toţi kurzii sprijină PKK), fie pe ultranaţionalişti, ISIS sau guvernul – unele scenarii mergând până la acuzarea AKP de planificarea atentatului...
Alegerile din vară au asigurat intrarea în parlament a unui partid kurd, HDP, pentru prima dată în istoria republicii turce.
O victorie “fatală” a kurzilor?
Rezultatele alegerilor parlamentare din 7 iunie au fost sărbătorite atât la nivel internaţional cât şi pe plan intern ca fiind o victorie a democraţiei, eliminând riscul trecerii la sistemul prezidenţial, respectiv, al concentrării puterii în mâinile unui singur partid – schimbarea vizată de AKP, partidul cu origini islamice al actualului preşedinte, Recep Tayyip Erdoğan, care domină scena politică turcă începând cu 2002, şi promotor al unor reforme liberale pe parcursul primelor două mandate. Totodată, alegerile din vară au asigurat intrarea în parlament a unui partid kurd, HDP, pentru prima dată în istoria republicii turce. HDP s-a remarcat în 2013 prin mijlocirea negocierilor dintre formaţiunea kurdă PKK, declarată grupare teroristă de SUA, UE şi Turcia, Abdullah Öcalan, liderul politic kurd întemniţat, şi guvernul AKP pentru soluţionarea conflictului început în urmă cu peste 30 de ani. HDP a câştigat în iunie 13% din voturi, declarându-se apărător al diversităţii etnice şi religioase (printre parlamentarii săi, alături de kurzi, există un armean, un creştin siriac şi reprezentanţi ai comunităţii yezidi), al egalităţii de gen şi al drepturilor comunităţii LGBT. Drept consecinţă a succesului electoral al HDP, AKP nu a reuşit să obţină majoritatea necesară formării unui guvern, fiind constrâns fie să formeze un guvern de coaliţie, fie să anunţe alegeri anticipate. Rezultatele votului au fost interpretate ca un nou pas spre soluţionarea chestiunii kurde şi spre democratizare, dar la nici două luni aceste speranţe au fost năruite.
„Este imposibil să continuăm procesul de pace” – Recep Tayyip Erdoğan
O succesiune de evenimente violente au zguduit Turcia după alegerile din vară: atacul terorist de la Suruç din 20 iunie, căruia i-au căzut victime 31 de tineri, membri ai unei asociaţii care strângea donaţii pentru oraşul kurd Kobani, din Siria – unul dintre bastioanele de apărare ale kurzilor sirieni împotriva ISIS. Considerând atacul o provocare (victimele fiind tineri kurzi), PKK şi-a reactivat celulele din Turcia, recurgând la asasinate. În paralel, Turcia a declarat oficial război ISIS, suspectând că sinucigaşul din Suruç aparţinea acesteo grupări fundamentaliste, şi a lansat raiduri aeriene asupra bazelor ISIS – dar şi PKK, soldate cu moartea a sute de militanţi PKK. Mai mult, mii de persoane suspecte de apartenenţă la ISIS şi/sau PKK au fost arestate în interiorul ţării. Pe 29 iulie, preşedintele Turciei a pus capăt procesului de pace dintre statul turc şi PKK şi a acuzat HDP de colaborare cu gruparea kurdă. CHP a cerut o analiză parlamentară a actelor teroriste, însă AKP şi MHP (partid de dreapta, opus negocierilor cu PKK) au votat împotrivă, iniţiativa fiind susţinută doar de HDP şi nereuşind, în consecinţă, să treacă.
Este pe cale să înceapă vânătoarea de vrăjitoare, statul promiţând recompense substanţiale celor care demască teroriştii.
Între terorişti şi „provocatori” anti-kurzi
Între timp violenţele au escaladat. Aproape zilnic mass media locală transmite ştiri despre noi victime ale PKK (peste 100 de membri ai forţelor de securitate şi civili) – doar pe 6 şi 8 septembrie au fost ucişi 16 soldaţi şi 14 poliţişti. Drept răspuns, birourile HDP din 56 de provincii au fost vandalizate şi incendiate, de către „provocatori”. În oraşul sud-estic Cizre a fost declarată stare de asediu timp de opt zile, iar luptele dintre simpatizanţii PKK, organizaţi în gherile urbane, şi forţele de ordine au dus la zeci de victime colaterale.
Demonstraţiile împotriva terorii s-au transformat rapid în atacuri xenofobe, anti-kurde. În Istanbul protestatarii au atacat autobuze venind din sud-estul ţării, hărţuind verbal şi fizic călătorii. În seara de 8 septembrie, în oraşul central-anatolian Kırşehir au fost incendiate 20 de magazine şi întreprinderi deţinute de proprietari kurzi. Mai mult, este pe cale să înceapă vânătoarea de vrăjitoare, statul promiţând recompense substanţiale celor care demască teroriştii.
Criza guvernamentală
Având în vedere că la alegerile din iunie niciun partid nu a obţinut numărul de voturi necesare pentru a forma guvernul, AKP (40% din voturi) a negociat cu celelalte partide formarea unui guvern de coaliţie, dar acestea nu au arătat suficientă voinţă în formularea unei căi de mijloc. MHP a anunţat că respinge orice coaliţie cu AKP, deşi cele două partide devin tot mai apropiate din punct de vedere ideologic – naţionalism şi conservatorism islamic. Cu CHP există diferende serioase: spre deosebire de AKP, CHP vrea consolidarea sistemului parlamentar, promovează o politică externă paşnică, inclusiv relansarea relaţiilor cu Egiptul şi Israelul, cere analiza cazurilor de corupţie din politică şi soluţionarea problemei kurde în parlament. Ţinând cont de tensiunile dintre HDP şi AKP, o astfel de coaliţie nu a fost posibilă, cu toate că, din 2013, cele două partide au colaborat pentru soluţionarea chestiunii kurde. Antagonismul dintre cele două formaţiuni politice îşi are originea în campania electorală. Dacă liderul HDP anunţa că nu va permite trecerea la sistemul prezidenţial, preşedintele Erdogan a declarat că în Turcia nu există nicio chestiune kurdă – iar partidul său a amânat semnarea Acordului de la Dolmabahçe, din 28 februarie, prin care se prevedea cadrul legal pentru dezarmarea PKK şi drepturi culturale pentru kurzi.
Rezultatele alegerilor din 1 noiembrie nu vor fi radical diferite de cele anterioare: AKP va obţine mai multe voturi, dar nu suficiente pentru a forma guvernul, HDP va trece la limită pragul electoral, pierzând voturi în favoarea CHP.
Costul păcii: sistemul prezidenţial?
După alegeri, preşedintele Erdogan a declarat că nu a aprobat întâlnirea din februarie, şi a cerut PKK să se dezarmeze, negocierile fiind posibile abia după ce militanţii se vor conforma – scenariu, desigur, improbabil. În acest context, HDP a acuzat guvernul că a întors spatele kurzilor, pentru că aceştia nu au votat cu AKP. (Declaraţia lui Erdoğan din 7 martie întăreşte acestă ipoteză: “Daţi-mi 400 de deputaţi şi problema va fi soluţionată în mod paşnic”.) În acest context, a fost format un guvern interimar controversat şi instabil, incluzând în mod neaşteptat doi membri ai HDP – care ulterior au demisionat, în semn de protest faţă de escaladarea conflictului PKK-stat –, şi pe Tuğrul Türkeş – fiul fondatorului partidului MHP, Alparslan Türkeş, în ciuda criticilor co-partizanilor.
Alegerile anticipate au fost programate pe 1 noiembrie 2015. AKP a organizat pe 20 septembrie un miting anti-terorist, la care a participat şi Erdoğan, cerând celor peste 100.000 de participanţi un “efort istoric” (Hürriyet), respectiv 550 de deputaţi în parlament. În acelaşi timp, primul ministru Davutoğlu a afirmat că nu vor mai exista terorişti în parlament, cu referire la HDP, care trebuie împiedicat să treacă pragul electoral la alegerile din noiembrie. Mitingul a fost criticat de liderul CHP, care a acuzat AKP de escaladarea violenţei la nivel naţional.
Încetarea negocierilor de pace a fost interpretată şi ca un mesaj dur transmis de AKP cetăţenilor: în lipsa unui guvern stabil statul ajunge în pragul unui război civil, iar succesul HDP nu garantează pacea, ci, din contra, doar AKP este capabil să readucă statul la starea de normalitate; iar pe de altă parte lupta împotriva ISIS anulează acuzaţia conform căreia AKP ar fi sprijinit jihadiştii. Haosul legitimează alegerile anticipate, iar discreditarea HDP asigură AKP-ului mai multe voturi, după logica “să alegem răul cel mai mic”, în timp ce încetarea procesului de pace atrage sprijinul naţionaliştilor.
Cu toate acestea, este posibil ca atacurile din Ankara să fi atentat şi la credibilitatea AKP, eşecul de a asigura ordinea internă şi de a preveni dezastrul costând voturi. Mai mult, conform sondajelor de opinie, rezultatele alegerilor din 1 noiembrie nu vor fi radical diferite de cele anterioare: AKP va obţine mai multe voturi, dar nu suficiente pentru a forma guvernul, HDP va trece la limită pragul electoral, pierzând voturi în favoarea CHP. Dacă acest scenariu se va adeveri, Turcia se va găsi din nou în situaţia de a forma un guvern de coaliţie.
Provocarea este cu atât mai mare cu cât următorul guvern va trebui să confrunte cu şi să reconcilieze o naţiune împărţită poate mai mult decât pe linii ideologice şi politice pe viziuni asupra a ceea ce este sau ar trebui să fie naţiunea turcă, creând o barieră între „turcul” ideal şi celălalt, care poate fi, în funcţie de caz, trădătorul de patrie, membrul unei minorităţi religioase sau etnice, „teroristul”, separatistul, ateistul, islamistul, cosmopolitul. O naţiune care suferă de o profundă criză identitară.
Iulia Alexandra Oprea este doctorandă la Universitatea Sapienza din Roma, tema sa de cercetare concentrându-se pe politicile identitare şi pe situaţia minorităţilor în Turcia contemporană – din toamna trecută, colaborează cu redacţia FP România.
Se încarcă comentariile...
