România şi BRICS. Cine sparge gheaţa?

0
0
BRICS în 2012, adică Dilma Rousseff a Braziliei, Vladimir Putin al Rusiei, Manmohan Singh al Indiei, Hu Jintao al Chinei şi Jacob Zuma al Africii de Sud
BRICS în 2012, adică Dilma Rousseff a Braziliei, Vladimir Putin al Rusiei, Manmohan Singh al Indiei, Hu Jintao al Chinei şi Jacob Zuma al Africii de Sud

Autorităţile române au anunţat în repetate rânduri reorientarea către o „cooperare pragmatică” cu ţările BRIC, totuşi, relaţiile economice dintre ţara noastră şi „cei patru mari” sunt modeste şi reflectă slaba valorificare a potenţialului de cooperare bilateral. De Iulia Monica Oehler-Şincai

Articol din FP România nr. 32, iarna 2012

Criza financiară şi economică mondială în curs a indicat deja un prim proces global care marchează secolul 21: mutarea centrului de greutate economică – şi politică? – dinspre ţările dezvoltate către economiile emergente, în special către „cei patru mari”.

Pe parcursul actualei crize mondiale, ţările BRICS (în special China şi Rusia) şi-au consolidat inclusiv poziţia de investitori globali. Consideraţi chiar o ameninţare la adresa securităţii naţionale de către economii dezvoltate precum SUA, „campionii naţionali” din ţările cu un „sistem capitalist de comandă” (tot China şi Rusia) dispun de forţa financiară necesară achiziţionării de active strategice peste hotare, cu atât mai mult cu cât valoarea acestora a scăzut ca urmare a crizei. Ca model, investiţiile ruseşti în exterior sunt orientate cu preponderenţă către achiziţionarea de active strategice în domeniul energetic din aval. Motivaţiile de bază ale companiilor chineze care investesc în străinătate, cu sprijinul statului, sunt accesul la o mare varietate de resurse naturale şi, mai nou, la tehnologii de vârf, inclusiv prin deschiderea de centre de R&D în amplasamente-cheie, ori la mărci de renume – valabil, de exemplu, pentru companiile chineze Huawei Technologies, ZTE Corporation, Lenovo Group Ltd.

Partenerii noştri  

Care este stadiul relaţiilor României cu aceste noi vedete economice, intens curtate nu doar ca pieţe dar şi ca investitori (strategici?)?

Ca stat membru, ne poate interesa că Brazilia, Rusia, India şi China – alături de SUA, Japonia, Canada, Africa de Sud, Mexic şi Coreea de Sud – sunt parteneri strategici ai UE. Unele dintre aceste relaţii bilaterale sunt mai „prioritare” decât altele. Spre exemplu, relaţiile UE cu SUA, Rusia şi China ar putea fi încadrate în categoria de „parteneriate strategic de prim rang” (cu nuanţele de rigoare), iar cele cu India şi Japonia – în grupul al doilea de importanţă.

De partea sa, în plan extracomunitar, Bucureştiul a încheiat până în prezent parteneriate strategice cu SUA, Coreea de Sud, Azerbaidjan şi Turcia, iar relaţiile cu China, Japonia şi Republica Moldova sunt plasate în categoria „relaţii speciale” (sinonim cu „apropiate, dar nu foarte strânse”). Invers, avem răcirea continuă (inclusiv cu puncte de îngheţ) a dialogului cu Rusia, din varii motive (prezenţa bazelor militare americane, încheierea acordului România-SUA privind amplasarea sistemului de apărare antirachetă, scandalurile de spionaj din 2011 şi 2012 etc.).

Ei pe cine vor?

Să vedem însă şi care sunt ţările considerate de Brazilia, India şi China drept partenerii lor strategici.

Partenerii fundamentali ai Braziliei sunt SUA şi Argentina, apoi vin Japonia, India, China, Germania, Franţa, Portugalia, Spania, Marea Britanie, Italia, Rusia, Africa de Sud şi – atenţie! – Ucraina.

India excelează la acest capitol, cu aproximativ 30 de parteneriate strategice, începând cu cel cu Africa de Sud (1997), Franţa (1998), apoi Rusia, Germania, Iran, SUA, Marea Britanie, China, Indonezia, Japonia, Brazilia, Vietnam, Kazahstan, Malaysia, Coreea de Sud, Afganistan, Uzbekistan, Tadjikistan. Studii recente încearcă să contureze chiar o ierarhie a principalelor parteneriate ale Indiei, în ordinea importanţei acestea fiind: Rusia, SUA, Franţa, Marea Britanie (abia pe locul patru, în pofida legăturilor istorice), Germania şi Japonia.

La rândul său, China a încheiat până în prezent peste 20 de parteneriate strategice cu ţări din întreaga lume. A început cu Rusia (1996), au urmat SUA (1997), iar din 2003 a continuat activ şi simultan cu: ţări asiatice (Coreea de Sud, Malaysia, India, Indonezia, Pakistan, Kazakhstan, Thailanda, Vietnam, Filipine, Laos, Cambodgia, Myanmar), ţări latino-americane (Mexic, Argentina, Brazilia, Chile), africane (Republica Africa de Sud) şi europene (Italia, Marea Britanie, Franţa, Spania, Portugalia, Germania şi – din nou atenţie! – Polonia). Unele ţări comunitare (Spania şi Portugalia) sunt folosite şi drept „poartă de acces” către ţări latino-americane, precum Brazilia.

Poland Goes China

Parteneriatul strategic dintre Polonia şi China a fost anunţat în decembrie 2011, ultima lună a preşedinţiei poloneze a UE, în timpul vizitei preşedintelui Bronisław Komorowski la Beijing. În martie 2012, autorităţile poloneze au lansat iniţiativa „Go China”, în vederea atragerii de investitori chinezi şi de sprijinire a companiilor poloneze să pătrundă pe piaţa chineză. În aprilie 2012, premierul Chinei vizita patru ţări europene: Islanda, Suedia,Germania şi Polonia. Varşovia se mişcă rapid, este energică, plină de încredere în forţele sale şi are iniţiativă. În rândul noilor state membre ale UE, Polonia are cel mai mare PIB, este principalul exportator (al doilea exportator pe piaţa chineză, urmând îndeaproape Slovacia), este prima pe lista preferinţelor investitorilor străini şi, totodată, poate da lecţii de absorbţie a fondurilor comunitare. De altfel, principalele criterii de alegere a partenerilor strategici de către China ţin de „poziţia economică puternică şi influenţa politică în plan regional”.

În ce priveşte partida de şah geopolitic dintre România şi China, România este la mutare, dar nu pare că ştie ce să mute. Oare ce ar urma după o mutare simplă (deşi costisitoare), cum ar fi deschiderea de către Tarom a cursei directe Bucureşti-Beijing, după model unguresc şi, mai recent, polonez?

Ţinte economice

Făcând o paranteză, amintim că, în perioada 2003-2011, destinaţiile favorite ale investitorilor brazilieni la nivelul UE au fost: Spania (19 proiecte de investiţii), Marea Britanie (16), Portugalia (15), Franţa (13), Belgia (şapte), Germania (şase), Olanda (patru), Austria (trei), Italia (1) şi România (unu: Stefanini Techteam, cu aproximativ 10 mil. USD). Destinaţiile prioritare ale proiectelor de investiţii chineze în UE în aceeaşi perioadă au fost: Germania (268 proiecte), Marea Britanie (108), Franţa (50), Italia (34), Spania (33), Olanda (32), Polonia (20), Belgia şi Ungaria (fiecare câte 18) şi România (17). Pentru investitorii indieni, se remarcă: Marea Britanie, care a beneficiat de cel mai ridicat număr de proiecte ale acestora (229), urmată de Germania (96), Olanda şi Franţa (fiecare câte 30), Belgia (23), Polonia (17), Italia (14), Spania şi România (fiecare câte 13) şi Danemarca (10).

Germania a beneficiat de cel mai ridicat număr de proiecte de investiţii ruseşti (63), urmată de Marea Britanie (38), Lituania (27), Letonia (24), Bulgaria (22), România (21), Polonia (16), Estonia, Cehia şi Franţa (câte 15 fiecare). După cum se vede, România se numără printre destinaţiile comunitare favorite ale investitorilor din ţările BRIC (în sectoare precum: siderurgie, servicii de afaceri, software şi IT, producţia de componente ale industriei constructoare de maşini, industria farmaceutică, petrol şi gaze), deşi fluxurile atrase de ţara noastră rămân la un nivel scăzut.

În sfera comerţului, potrivit calculelor noastre, efectuate pe baza datelor statistice furnizate de Eurostat, la export, România se află printre ţările UE cu cel mai ridicat grad de dependenţă de Piaţa internă, de peste 70% - în scădere cu doar 1,1 puncte procentuale în perioada 2000-2011. La import, aceeaşi dependenţă, tot peste 70% - majorată cu peste 7 puncte procentuale în aceeaşi perioadă. În contrast cu ţări precum Slovacia, Slovenia, Cehia, Ungaria, Polonia, care înregistrează excedente comerciale în plan intracomunitar, ţara noastră marchează deficite comerciale în creştere.

La nivel extracomunitar, în 2011, în rândul destinaţiilor principale ale exporturilor României, Rusia a ocupat locul 2 (2,3% din totalul exporturilor româneşti, extra+intra-UE), după Turcia (6,2% din total), China locul 7 (0,9%), India locul 17 (0,4%), Africa de Sud (21), iar Brazilia abia poziţia 23 (0,3%). Ponderile ocupate de ţările BRIC în schimburile comerciale ale ţării noastre sunt cu mult inferioare mediilor comunitare. Aceasta şi pentru că schimburile comerciale ale ţării noastre cu aceste state – în special cu R.P. Chineză – se desfăşoară în mare parte prin intermediari. Pe de o parte, aceste intermedieri împiedică obţinerea unei imagini clare a fluxurilor comerciale reale, pe de alta, determină majorarea preţurilor de import.

Hei-rup local  

Autorităţile române au anunţat în repetate rânduri reorientarea către o „cooperare pragmatică” cu ţările BRIC, totuşi, în plan economic, exporturile ţării noastre către aceste pieţe şi fluxurile de ISD dintre ţara noastră şi „cei patru mari” sunt modeste şi reflectă slaba valorificare a potenţialului de cooperare bilateral. Cu atât mai mult cu cât poziţia geostrategică a ţării noastre, de „poartă estică pentru comerţul şi investiţiile europene”, este un avantaj recunoscut unanim de factorii de decizie din plan naţional şi local şi chiar integrat în strategii naţionale.

Vizitele la nivel înalt efectuate între ţări comunitare precum Germania, Franţa şi Marea Britanie şi ţările BRIC au generat comenzi din partea economiilor emergente în valoare de miliarde de euro. Nu acelaşi lucru se poate spune despre vizita în China a premierului român din august 2011, urmată de cea a ministrului economiei în octombrie 2011. La rândul său, ministrul Titus Corlăţean a discutat, în octombrie, la Beijing subiecte precum deschiderea unei bănci chinezeşti în România şi organizarea următoarei ediţii a Forumului China-CEE la Bucureşti; iar recent s-au anunţat noi proiecte investiţionale chineze în România. În ceea ce priveşte relaţia dintre România şi Brazilia sau India, cele mai recente vizite la nivel înalt sunt foarte îndepărtate (2003-2004, respectiv 2005-2006). Întrebarea rămâne: cine sparge gheaţa în relaţiile dintre România şi BRIC?

Dr. Iulia Monica Oehler-Şincai este cercetătoare la Institutul de Economie Mondială al Academiei Române. Articolul se bazează pe lucrarea sa „Evoluţii şi perspective ale schimburilor comerciale şi de ISD dintre UE şi ţările BRIC. Studiu de caz: România şi ţările BRIC” (2012), elaborată în cadrul proiectului „Studii postdoctorale în economie: program de formare continuă a cercetătorilor de elită – SPODE”.

În lume


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri