Răsăritul Turciei: Cum îşi foloseşte Ankara atuurile

0
0

În completarea dosarului Răsăritul Turciei din ediţia curentă a revistei FP România, dar şi pe fondul evenimentelor din lumea arabă, Manuel Donescu, cu o carieră de diplomat, face o evaluare a scenariilor aflate înaintea Turciei. Cu cine şi cum joacă Ankara pe plan global? De ce suţine România aderarea Turciei la Uniunea Europeană?

Addenda la dosarul Răsăritul Turciei, publicat în ediţia FP România nr 21 (martie/ aprilie 2011).

FP România: Se îndreaptă Turcia, alert şi nestingherită, spre statutul de putere regională? Chiar de putere emergentă globală?
Manuel Donescu: Creșterea profilului internațional reprezintă un obiectiv strategic promovat constant de Turcia în ultimii ani, iar noua dimensiune a politicii externe nu se reduce la „Pax Otomanica”. Extinderea și aprofundarea demersurilor diplomatice spre Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Federația Rusă, Balcani sau statele din Asia și Africa reprezintă atât o consecință a unor frustrări generate de lipsa certitudinilor în procesul de aderare la UE, cât și o alternativă la aderare, fiind rezultatul unei evoluții istorice, o proiecție strategică a guvernării AKP. Profilul regional al Turciei a crescut semnificativ după intervenția SUA în Irak (2003) și eforturile forței multinaționale de reconstrucție și dezvoltare, Ankara fiind unul dintre câștigători nu doar în planul imaginii, atât în lumea islamică cât și la nivelul statelor emergente. A urmărit cu prioritate creșterea vizibilității și definirea unui rol de mediator între Israel și Siria, Iran și Occident sau de apărător al drepturilor populației arabe. Atentă în relația cu Iranul și acidă pe alocuri în dialogul cu Israelul, vocea Turciei a fost în anumite momente mai bine receptată la Damasc sau Ramallah decât la Washington și Bruxelles. Evoluțiile din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, îndeosebi criza din Libia, vor fi fructificate de Turcia pentru consolidarea actualului profil, jucând între Occident și Orient și gestionând statutul de membru NATO din perspectiva intereselor naționale și mai puțin al valorilor și intereselor comune ale membrilor Alianței. Ieșirea din scenă a lui Mubarak, un mediator tradițional în zona extinsă a Orientului Mijlociu, va facilita parcursul regional al Turciei. Politica „zero probleme” a condus la certe progrese, dar și la involuții (ex. tensionarea relației cu Israelul), fără a depăși poziția inflexibilă în problema cipriotă. Ankara a valorificat statutul de membru nepermanent în Consiliulul de Securitate al ONU (2009-2010), iar formatul G20 constituie o reală oportunitate strategică de a juca un rol în reforma guvernării economice globale, precum și în relațiile internaționale în ansamblu.

Lasă Occidentul pentru Orient?
Demersurile Turciei au arătat un pragmatism economic ce apropie Ankara de modelul Chinei. Economia turcă este pe locul 16 la nivel mondial din punct de vedere al PIB-ului ca urmare a progreselor înregistrate în ultimii 10 ani. Nu întâmplător statele BRIC au devenit parteneri foarte importanți, atât în plan politic cât și economic. Iranul a fost scos din lista amenințărilor pentru securitatea națională a Turciei, iar Ankara s-a opus anul trecut în CS/ONU cu privire la impunerea de noi sancțiuni din considerente politice și economice naționale. Se remarcă lejeritatea față de Iran, deși un vecin cu capabilități nucleare ar constitui o amenințare pentru Ankara. Unii oficiali turci sunt mai degrabă preocupați de acțiunile SUA și NATO în lumea arabă decât de programul nuclear iranian. Dacă Turcia ar fi candidat acum la integrarea în NATO probabil ar fi existat unele ezitări la momentul votului, deși o Turcie în afara Alianței – variantă care nu este exclusă din perspectiva turcă având în vedere noul tip de „gaullism” al AKP – ar crea probleme strategice și conduce la modificări importante în cadrul politicii de securitate și apărare. Schimburile comerciale turco-iraniene au crescut de la 1 miliard la 10 miliarde USD în ultimii 10 ani - părțile intenționează să ajungă la 30 de miliarde USD în următorii 5 ani – iar investițiile Turciei în Iran se ridică la 5 miliarde USD. Relațiile cu China au evoluat către un parteneriat strategic de facto în care regăsim nu doar componenta economică. Cooperarea cu Brazilia s-a remarcat  atât la nivelul  CS/ONU, fiind singurele state care s-au opus rezoluției privind Iranul, cât și în încercarea de mediere în dosarul nuclear iranian (ex. acordul tripartit de la Teheran din mai 2010). Relațiile cu Rusia au evoluat către dimensiunea strategică, inclusiv în chestiuni care ridică semne de întrebare la nivelul aliaților din NATO. Totuși, aproximativ 88% din investițiile străine directe din Turcia provine din statele UE, iar Uniunea se menține încă principalul partener comercial pentru Ankara.

Câtă putere va avea Ankara în Noul Orient Mijlociu? Este Turcia un model politic şi social pentru noua lume arabă?
Turcia constituie un model pentru zona extinsă a Orientului Mijlociu, însă ar fi o greșeală să vorbim de formule politice contemporane fără a ne raporta la un proces istoric parcurs de Ankara și influențat decisiv de valorile occidentale, relația cu SUA și calitatea de membru NATO. În ultimii ani, se remarcă o creștere a prezenței în regiune (ex. în anul 2009 exportul Turciei în Orientul Mijlociu indica o tendință ascendentă ajungând la 20% de la 12,5% în 2004), această evoluţie fiind mai degrabă expresia voinţei politice a Ankarei decât a evoluţiilor pieţei. Turcia este un jucător regional important, un furnizor de soft power, îndeosebi prin creșterea volumului schimburilor comerciale și a investițiilor, precum și promovarea cu predilecție a soluțiilor negociate și angajarea diplomatică  pentru rezolvarea conflictelor.

Va folosi Ankara robinetul hidrocarburilor aflate în tranzit ca instrument politic?
Poziția geostrategică constituie un avantaj pentru Turcia în tranzitul resurselor de petrol și gaze naturale prin coridorul energetic Est-Vest. Ankara a anunțat recent investiții de 100 miliarde USD în sectorul energetic pentru următorii 20 de ani, ceea ce arată, în egală măsură, ambițiile de centru regional de putere și potențialul financiar. Rolul de hub energetic în tranzitul către Europa va fi o carte politico-strategică pe care Ankara o va juca în funcție de evoluția procesului de aderare la UE. Totodată, să nu excludem posibilitatea unei coordonări cu Rusia. Relevanța strategică a Turciei pentru securitatea energetică a Uniunii nu trebuie neglijată în condițiile obiectivului european vizând diversificarea surselor de aprovizionare (ex. proiectul gazoductului Nabucco care ar trebui finalizat mai repede decât a fost planificat, având în vedere evoluțiile pieței de energie, conflictului din Libia și potențialului destabilizator din zona extinsă a Orientului Mijlociu). O implicare a Turciei în mod substanțial, indiferent de stadiul negocierilor de aderare, în proiectele europene privind energia sau cooperarea regională din zona Mării Negre ar trebui să constituie o prioritate pentru Uniune.

De ce susţine România aderarea Turciei la UE?
Extinderea UE se menține un factor important care încurajează adoptarea de reforme în statele candidate și poate juca un rol în promovarea intereselor strategice şi consolidarea profilului de actor global al Uniunii. Dintr-o anumită perspectivă, demersurile pro-active ale Turciei vizând creșterea profilului regional și global au avut rolul de a atrage atenția UE, de a prezenta avantajele aderării sale (ex. importanța geostrategică, inclusiv din punct de vedere al securității energetice, factor generator de securitate regională, mediator în vecinătatea sudică a UE etc.). Turcia ar aduce o valoare adăugată, inclusiv în cadrul  dialogului cu lumea islamică, prin promovarea integrării economice și a reformelor democratice circumscrise „Uniunii pentru Mediterana”. Pe de altă parte, Turcia ar putea fi privită de unele state occidentale ca un potențial partener incomod în interiorul UE, suficient de puternic pentru a crea asperități în negocierile cu Franța sau Germania, de exemplu. Prelungirea excesivă a negocierilor de aderare, mai ales în contextul evoluțiilor din Africa de Nord și dinamicii internaționale, ar putea fi exploatată în lumea islamică ori de actori internaționali, precum Rusia și China – care ar aplauda o Turcie nu doar în afara comunității europene ci și euro-atlantice - sau conduce la „oboseala” forțelor politice și scăderea interesului opiniei publice turce.  Scăderea în Turcia a numărului celor care doresc aderarea la UE este un fenomen îngrijorător care se adaugă deficitului de imagine pe care îl cunoaște SUA. Turcia a înregistrat progrese, însă există o serie de întârzieri în negocierele de aderare, în cadrul căreia se remarca diferendul privind Cipru care rămâne nerezolvat. O decizie majoră a Turciei privind situația din Cipru constituie în același timp un test, care ar indica în ce măsură Ankara dorește aderarea la UE. Totodată, nu trebuie minimalizată atmosfera discuțiilor. Negocierile cu Turcia ar trebui stimulate prin imprimarea unui ritm constant și deschiderea de noi capitole, cel privind energia fiind important pentru toate statele UE.

Manuel Donescu a fost diplomat, cu misiuni permanente la ambasada României la Beijing (2008-2010) și Tokyo (2004-2008).

În lume


Ultimele știri
Cele mai citite