Gafa revistei „Vogue”: reportajul laudativ cu soţia dictatorului Al-Assad, care a fost şters odată cu izbucnirea revoltei în Siria

Revista „Vogue” a publicat, în februarie 2011, un reportaj laudativ despre prima doamnă a Siriei, Asma al-Assad, intitulat „Un trandafir din deşert”. Apariţia materialului a fost cât se poate de inoportună, în contextul blamării imediate a cuplului prezidenţial pentru atrocităţile comise asupra poporului sirian. În consecinţă, materialul a fost, de îndată, şters de pe site-ul revistei.

Articolul publicat în februarie 2011 ridica în slăvi familia Al-Assad. Au fost prezentaţi ca oameni „foarte democratici”, ce-şi petrec vacanţele în Europa, protectori ai creştinismului, care se bat pe umăr cu celebrităţile americane şi care şi-au transformat ţara într-una din cele mai sigure din Orientul Mijlociu. 

Reprimarea violentă a revoltei populare, din luna martie a aceluiaşi an, prin care cetăţenii sirieni cereau înlăturarea de la putere a preşedintelui Bashar al-Assad şi a regimului său a zădărnicit eforturile editorilor „Vogue” de a crea o imagine idilică soţiei liderului de stat.

Reprezentanţii renumitei publicaţii au apărat reportajul controversat spunând despre el că a fost „un mod de a deschide o mică fereastră spre această lume”, recunoscând că Siria lui Al-Assad nu este „atât de seculară pe cât crede el”. Un editor-şef, responsabil de acest articol, a recunoscut că revista a susţinut materialul. Câteva săptămâni după apariţie, articolul şi toate referinţele la el au fost scoase de pe site-ul „Vogue”, fără nicio explicaţie.

În ciuda controverselor iscate, autoarea articolului, Joan Juliet Buck, fost editor al ediţiei franceze „Vogue”, a reuşit să petreacă ceva vreme, faţă-n faţă, cu Asma şi cu Bashar al-Assad, o exclusivitate pentru care mulţi jurnalişti ar fi dat orice. 

Astăzi, când lumea urmăreşte cu sufletul la gură situaţia din Siria şi evoluţia familiei Al-Assad, interviul luat de Buck este din ce în ce mai important pentru a înţelege omul de la şefia Siriei şi femeia care îi stă alături.

Articolul a fost preluat de pagina online presidentassad.net, acesta fiind printre puţinele locuri unde mai poate fi găsit. Orice urmă a lui a dispărut de pe vogue.com. 

Mai jos aveţi interviul oferit în exclusivitate de familia Al-Assad jurnalistei Joan Juliet Buck de la Vogue chiar înaintea izbucnirii violenţelor din Siria.

Asma al-Assad este fermecătoare, tânără şi foarte şic. Stilul său nu este epatant precum al celorlalte soţii de preşedinţi din Orientul Mijlociu, ci este special prin lipsa podoabelor. Este atletică, o frumuseţe cu picioare lungi, cu un stil vestimentar de o şiretenie studiată şi cu o minte analitică. „Paris Match” o numeşte „simbolul luminii într-o ţară plină de umbre”. Ea este prima doamnă a Siriei. 

Siria este cunoscută ca cea mai sigură ţară din Orientul Mijlociu, poate pentru că, după cum susţine site-ul Departamentului de Stat al Siriei, „guvernul sirian duce o politică de supraveghere intensă a cetăţenilor sirieni şi a vizitatorilor străini”. Este o ţară seculară unde femeile câştigă la fel de mult ca bărbaţii şi unde vălul musulman este interzis în universităţi. Este o ţară fără bombardamente, fără nelinişti sau răpiri. Soţul Asmei, Bashar al-Assad, a fost ales preşedinte în anul 2000, după moartea tatălui său, Hafez al-Assad, cu o majoritate uimitoare de 97%. În Siria, scaunul prezidenţial este moştenit. Alianţele ţării sunt incerte. Cât de apropiaţi sunt de Iran, de Hamas şi de Hezbollah? În bazarele lor, numite autohton „souk”-uri, există suvenire ale Hezbollah, iar liderii Hamas pot fi văzuţi în barul hotelului „Four Seasons”. Duşmanul numărul unu al ţării este clar Israelul. 

Prima doamnă îşi desfăşoară activitatea într-o clădire mică aflată într-un cartier rezidenţial modern numit Muhajireen. Casele şi apartamentele sunt înghesuite şi vecinii trag cu ochiul şi fac cu mâna de la balcoane. Prima impresie despre Asma al-Assad este „mişcarea”. Ochi căprui închis, păr şaten lung până la umeri, un gât lung şi o graţie plină de energie. Nu poartă ceas, nu are nicio bijuterie decât agatele Chanel din jurul gâtului, nici măcar o verighetă, dar unghiile mâinii sunt date cu o ojă închisă la culoare. Este vioaie, amuzantă şi cu un aer conspirativ. Accentul său este britanic, dar nu pompos. Deşi este, probabil, foarte inteligentă, foloseşte ocazional un limbaj de cartier („Era ceva, gen...”).

Asma Akhras s-a născut în Londra în 1975, cel mai mare copil şi singura fiică a unui cardiolog sirian şi a soţiei sale, ambii aparţinând grupării religioase sunite. În casă se vorbea arabă. Ea a crescut în Ealing, cartier din vestul Londrei, a urmat Queen's College, dar şi-a petrecut vacanţele, împreună cu familia, în Siria. „Am trăit cu sentimentul că oamenii nu se aşteaptă ca Siria să fie normală. Le arătam poze din Siria prietenilor mei şi ei mă întrebau «Unde ziceai că ai fost?»”

La universitate a studiat informatica şi apoi a intrat în domeniul bancar. „Nu a fost o alegere normală pentru o femeie, dar eu am avut totul prestabilit.” 

În primăvara anului 2000 încheia o mare afacere la JP Morgan din Londra şi era pe punctul să înceapă un MBA la Harvard. A început să iasă cu un prieten de familie, al doilea fiu al preşedintelui Hafez al-Assad, Bashar. El îşi întrerupsese studiile de oftalmologie pe care le făcea la Londra şi se reîntorsese în Siria după ce fratele lui mai mare, Basil, moştenitorul scaunului prezidenţial, a murit într-un accident de maşină. Asma şi Bashar se cunoşteau dintotdeauna, dar diferenţa de zece ani reprezenta un impediment. Până la urmă, n-a mai contat. 

„Eram foarte serioasă şi dedicată muncii mele. Brusc am început să îmi iau weekendurile libere sau să dispar pur şi simplu. Colegii nu ştiau ce se petrece”, explică prima doamnă. „Ce le-aş fi putut zice? «Mă întâlnesc cu fiul preşedintelui?» Aşa ceva nu se spune. Apoi a devenit preşedinte şi eu am început să fiu şi mai discretă. Dintr-o dată apăream săptămânal în Siria şi bunicii mei erau miraţi de vizitele mele dese. Mi-am dat demisia în octombrie pentru că deja ştiam că ne vom căsători. Nu puteam să spun de ce plec. Şeful meu credea că am suferit o cădere nervoasă. Nimeni nu-şi dă demisia cu două luni înainte de a-şi primi bonusul (pentru afacerea încheiată cu JP Morgan, n.r.). Nici n-a vrut să-mi accepte demisia.” 

În luna noiembrie, Asma a plecat fără să-şi ia bonusul şi s-a căsătorit cu Bashar al-Assad în decembrie 2000.

Misiunea principală a doamnei Al-Assad este să schimbe mentalitatea a şase milioane de sirieni cu vârsta sub 18 ani. Îi încurajează să devină ceea ce numeşte ea „cetăţeni activi”. „Toţi trebuie să-şi asume responsabilitatea acestei ţări. Să o facem să avanseze, să dăm putere societăţii civile. Cu toţii avem o miză. Ţara asta va deveni ceea ce vrem noi.” 

În anul 2005 a înfiinţat „Massar”, o serie de centre culturale unde copiii şi tinerii cu vârste cuprinse între 5 şi 21 de ani sunt atraşi în activităţi creative şi informative cu privire la responsabilitatea civică. Massar a schimbat viaţa a peste 200.000 de copii sirieni. Organizaţia este finanţată prin donaţii. 

În orfelinatul „Sfântul Paul”, aflat în grija greco-catolicilor melkiţi, Asma stă la o masă lungă având în jurul ei copii. Pe ambii băieţi, care poartă ochelari şi pulovere groase, îi cheamă Yussuf. Îi întreabă ce fel de muzică le place. „Muzica tristă”, răspunde unul dintre „Yussufi”. 

Într-o cameră s-au instalat peste 20 de computere. Prima doamnă se adresează unei călugăriţe: „Sper că lăsaţi copiii să-şi facă de cap cu ele.” Călugăriţa răspunde cam smerită: „Copiilor le e frică să înveţe pentru că nu vor avea acces la computere când pleacă de-aici.” 

Când ne-am înapoiat la maşină, am întrebat de ce religie sunt orfanii. „Nu este relevant”, a răspuns Asma al-Assad. „Acea biserică este parte din moştenirea mea pentru că este o biserică siriană. Moscheea Umayyad este pe locul trei ca importanţă pentru musulmani, dar în moschee este mormântul lui Ioan Botezătorul. Cu toţii îngenunchem în moschee în faţa mormântului Sfântului Ioan Botezătorul. În felul acesta convieţuiesc religiile în Siria. N-am mai văzut aşa ceva nicăieri în lume. Trăim împreună şi avem o istorie comună. Toate religiile şi culturile care au trecut pe acest pământ – armenii, islamiştii, creştinii, otomanii – sunt cele care m-au format, m-au transformat în ceea ce sunt azi.”

„Asta îi include şi pe evrei?”, întreb eu. „Şi evreii. Este o mare piaţă evreiască în Vechiul Damasc”, răspunde ea.

Piaţa evreiască din Damasc se întinde pe câteva străzi abandonate din oraşul vechi. În 1992 majoritatea evreilor sirieni au plecat. Locuinţele lor sunt sigilate şi nu au mai fost „atinse” de mult timp, pentru că sirieni nu ating proprietatea altora. Geamurile sparte şi etajele distruse spun o poveste de neînţeles. Oare proprietarii se vor întoarce într-o bună zi să-şi recupereze bunurile?

Familia prezidenţială trăieşte înconjurată de vecini, într-un apartament modern din cartierul Malki. „Eşti în siguranţă pentru că eşti înconjurat de oameni care te ţin în siguranţă”. Vecinii trag cu ochiul, vin în vizită, comentează despre aşezarea mobilei. Preşedintele nu se supără. Bashar al-Assad spune: „Curiozitatea este bună. Vin în vizită, învaţă mai multe despre tine. Nu eşti izolat.” 

În casă este un pom de Crăciun. Zein, care are şapte ani, se uită la „Alice în ţara minunilor” pe laptopul tatălui. Fratele său Karim, în vârstă de şase ani, construieşte un rechin din piese Lego. Hafez (nouă ani) încearcă noua vioară electrică. Toţi cei trei copii ai Asmei şi ai lui Bashar urmează cursurile şcolii Montessori (din Siria, n.r.). 

Casa este condusă după principii democratice. „Se votează asupra oricărui subiect”, spune Asma. Lustra din sufragerie este făcută din reviste de benzi desenate. „A fost un vot strâns. Ne-au învins copiii. Trei voturi la două.” 

Când Angelina Jolie şi Brad Pitt au venit într-o vizită organizată de Naţiunile Unite, în 2009, au fost impresionaţi de eforturile primei doamne de a încuraja refugiaţii irakieni şi palestinieni, dar s-au speriat de ideea familia prezidenţiale cu privire la siguranţa personală.

„Soţul meu conducea spre un restaurant şi cu coada ochiului l-am văzut pe Brad Pitt cum se foia pe scaunul din spatele maşinii. M-am întors şi l-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva. «Unde sunt oamenii de la pază şi protecţie?», a întrebat Brad Pitt. Aşa că am început să-l necăjim. «Vezi bătrâna aceea de pe stradă? Este de la pază».” 

Au început să râdă amândoi. Preşedintele s-a alăturat veseliei: „Brad Pitt şi-a dorit să trimită proprii bodyguarzi să înveţe meserie!”

Cei doi soţi, Asma şi Bashar al-Assad, au participat la concertul anual de Crăciun, susţinut de corul catolic Al-Farah, condus de preotul Elias Zahalawi. Chiar înainte de a începe, Bashar şi Asma s-au strecurat spre cele două locuri goale din primul rând. Oamenii au început să aplaude şi să bată din palme strigându-l „Docteur! Docteur!”, porecla dată de poporul sirian.

Două sute de copii, îmbrăcaţi în costume de spiriduşi şi de reni au împărţit scena cu membrii orchestrei naţionale, îmbrăcaţi şi ei în elfi. Preşedintele şopteşte: „Toate aceste stiluri fac parte din cultura noastră. Aşa luptăm împotriva extremismului – prin artă.”

Se înmânează clopoţei spectatorilor. Cântăm împreună „Jingle Bells”. Aproape 1.500 de spectatori cântă din clopoţei, plâng şi râd.

„Asta este diversitatea pe care ţi-o doreşti în Orientul Mijlociu. Numai în felul acesta poţi avea pace”, spune preşedintele Bashar al-Assad sunând din clopoţelul său.