După proteste: În asociere stă puterea

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cum poate fi politica schimbată cu ajutorul protestelor. Şi ce mai avem de făcut: Sunt necesare schimbări de design instituţional şi legislativ pentru creşterea calităţii reprezentării politice, schimbări care să ţină cont de propunerile societăţii civile şi ale experţilor. De Gabriel Bădescu


extras din dosarul După proteste, publicat în ediţia FP-România nr 54 (vara 2017)

Participarea cetăţenilor contează, însă nu de fiecare dată la fel şi nu în mod egal. Un număr record de persoane, un trend ascendent, formele de protest creativ, înfruntarea unor riscuri personale contribuie adesea la impact. Nu în ultimul rând, contează cine participă.

Ultimii cinci ani au fost marcaţi de o intensitate şi răspândire geografică a protestelor în lume fără precedent. Milioane de persoane s-au mobilizat rapid în societăţi dintre cele mai diverse – în pieţele din Madrid, Cairo, New York, Istanbul, Kiev, dar şi în cele din Bacău, Slatina, Bistriţa. Face să ne întrebăm în ce măsură au meritat eforturile, costurile şi riscurile personale. Este clar că cetăţenii sunt acum mult mai bine conectaţi şi au o voce mai puternică decât în trecut, dar măsura în care politicienii sunt dispuşi să ţină cont de părerea publicului este greu de anticipat. Un exemplu notabil este cel al lui Donald Trump care a revenit obsesiv asupra numărului de participanţi la inaugurarea sa, insistând asupra unor cifre de aproximativ cinci ori mai mari decât estimările oferite de către experţi. A avut însă puţine reacţii despre Marşul Femeilor, o serie de proteste ce au urmat inaugurării sale, deşi acestea au stabilit recordul absolut al numărului de participanţi la proteste din istoria Statelor Unite.

Liderii politici abili pot să tolereze participarea cetăţenilor pentru câştiguri de legitimitate şi pentru a elibera din presiunea nemulţumirii populare.

Ca urmare a participării la protest apar actori politici noi, unii lideri politici îşi pierd funcţiile, şi, câteodată, sunt adoptate reforme instituţionale. În ultimii ani, rezultele au fost diverse şi, în ansamblu, sub aşteptări. Uneori, cererile cetăţenilor au fost ignorate complet, cum a fost cazul protestelor umbrelelor din 2014 din Hong Kong. În alte cazuri, represiunea a crescut şi mai mult, pentru a preîntâmpina creşterea presiunii populare. În pofida protestelor pro-democratizare, ţările lumii se află pe un curs de stagnare a democratizării sau chiar de regres. Conform ultimului raport Nations in Transit, realizat de Freedom House, dintre cele 29 de ţări foste comuniste, 18 au cunoscut un declin în ultimul an, ajungându-se, pentru prima dată din 1995, ca numărul regimurilor de tip autoritar consolidat să îl depăşească pe cel al democraţiilor consolidate.

De observat şi faptul că în ultimii ani parte dintre regimurile represive au început să permită cetăţenilor lor să îşi facă vocea auzită. Dictatorii şi partidele lor câştigă alegeri cu mai puţin de 90% dintre voturi, chiar sub 70% în cazul ultimelor alegeri prezidenţiale din Rusia. Mai mult, încep să fie permise şi alte forme de participare politică. În China au loc peste 2000 de proteste şi greve anual, iar informaţiile despre acestea sunt publicate in China Labour Bulletin. În acest fel liderii politici abili pot să tolereze participarea cetăţenilor pentru câştiguri de legitimitate şi pentru a elibera din presiunea nemulţumirii populare. Plus ça change, sau paşi înspre mai multă democraţie datorită protestelor?

Contează într-o măsură importantă modul de articulare a vocilor cetăţenilor. Într-o analiză recentă a influenţei pe care o au cetăţenii asupra politicilor publice din Statele Unite, Martin Gilens şi Benjamin Page au găsit un efect apropiat de zero din partea cetăţenilor obişnuiţi (cei aflaţi sub primii 10% în ordinea veniturilor), dar un efect ceva mai puternic în cazul asociaţiilor de masă care îi reprezintă pe aceştia (mass-based interest groups). Tot recent, un studiu extrem de ingenios privind cenzura asupra reţelelor sociale din China, coordonat de Gary King, a arătat că statul are un mecanism vast de control care permite eliminarea cu precizie a mesajelor care incită la asociere, în timp ce restul mesajelor, inclusiv cele care critică lideri politici, corupţie sau guvernare ineficientă, sunt, aproape întotdeauna, lăsate neatinse. În regimuri dintre cele mai diverse, măsura în care participarea presupune cooperare prezice impactul mai mult decât numărul celor care participă.

Este posibil ca frecvenţa şi intensitatea protestelor să crească în continuare. Un motiv este acela că protestele reuşesc uneori să stimuleze şi alte forme de implicare publică, iar acestea devin la rândul lor o resursă pentru proteste.

Protestele populare au devenit tot mai vizibile şi în politica românească. După înlocuirea violentă a regimului Ceauşescu au urmat două decenii cu o populaţie surprinzător de inactivă ţinând cont de severitatea căderilor economice din 1990-92 şi 1997-99 şi a măsurilor de austeritate din 2009-2010. Situaţia s-a schimbat însă în ultimii cinci ani, culminând cu protestele de la începutul acestui an, cele mai ample de până acum: cu cei mai mulţi participanţi şi cu răspândirea geografică cea mai mare, cuprinzând peste o treime dintre oraşe şi câteva localităţi rurale.

Este posibil ca frecvenţa şi intensitatea protestelor să crească în continuare. Un motiv este acela că protestele reuşesc uneori să stimuleze şi alte forme de implicare publică, iar acestea devin la rândul lor o resursă pentru proteste. Nu este deloc o întâmplare că Rusia este urmată de tot mai multe ţări din spaţiul ex-comunist în adoptarea de politici de suprimare şi control a organizaţiilor neguvernamentale şi a grupurilor civice în formare, considerate a fi resurse posibile pentru protestele anti-regim. Atacurile recente ale guvernului Viktor Orban asupra Universităţii Central Europene şi asupra ONG-urilor independente din Ungaria ilustrează acest trend.

Datele unui sondaj pe care l-am realizat împreună cu colegii mei din Centrul pentru Studiul Democraţiei în 2014, pe un eşantion reprezentativ de studenţi români, arată că experienţa implicării în activităţi civice triplează şansele participării la proteste. În plus, conectarea a tot mai mulţi români la reţele sociale online, peste 40% dintre adulţi şi în creştere în special în rândul categoriilor mai puţin vizibile până acum, amplifică şansele continuării trendului ascendent.

Într-o comparaţie cu restul populaţiei, tinerii din România (18-29 de ani) sunt mai puţin convinşi de importanţa guvernării democratice.

Este asta o veste bună pentru democratizare? Faptul că în România au loc aproape anual proteste masive reprezintă o veste bună pe termen pe scurt, deoarece contribuie la creşterea sofisticării politice a unei părţi tot mai largi din populaţie. În plus, crează presiune asupra elitei şi creşte şansele apariţiei unor actori politici noi.

Există însă două motive de îngrijorare. Pe de o parte, eşecurile repetate de a realiza schimbări instituţionale notabile pot să deschidă calea înspre alternative politice nedemocratice. O serie de studii istorice comparate au arătat că o combinaţie de activism civic şi instituţii politice neresponsive pot să conducă la ”democid”, adică la abolirea în mod democratic a democraţiei. Pe de altă parte, protestele tind să crească vizibilitatea şi influenţa participanţilor în detrimentul celor care nu protestează. Întrucât cei care sunt activi politic tind să fie mai educaţi, mai înstăriţi, mai tineri şi să locuiască în zonele mai dezvoltate, vocea lor poate legitima creşterea polarizării în societate. Inegalitatea economică ridicată este corozivă pentru calitatea democraţiei şi frânează dezvoltarea economică, iar România a devenit în ultimii ani una dintre ţările cele mai inegale din UE.

Sondajele comparate realizate în ultimii ani care estimează atitudini şi norme pro-democratice arată mai multe rezultate îngrijorătoare. Există un trend de ansamblu descendent în ceea ce priveşte ataşamentul faţă de democraţie al tinerilor în rândul celor mai multe ţări, şi, în acelaşi timp, se păstrează o diferenţă între ţările din Vest şi cele din Est, în defavoarea celor din urmă. Mai mult, într-o comparaţie cu restul populaţiei, tinerii din România (18-29 de ani) sunt mai puţin convinşi de importanţa guvernării democratice, au o proporţie mai ridicată a celor care afirmă că autorităţile religioase pot să intrerpreteze legile cum doresc, a celor care afirmă că avortul nu poate fi justificat în niciun context şi a celor care afirmă că homosexualitatea nu poate fi niciodată justificată (World Value Surveys 2012).

Nu în ultimul rând, calitatea modestă a educaţiei şcolare este o frână pentru democratizare. Şcoala din România a avut şi are probleme.

Ce ar trebui schimbat? Participarea cetăţenilor rămâne singura sursă importantă a schimbării, însă formele de participare şi, mai ales, ţintele urmărite ar trebui reevaluate. Un prim pas este ca tot mai mulţi cetăţeni să se implice în forme de participare politică diverse, în plus faţă de participarea prin proteste. În acelaşi timp, sunt necesare schimbări de design instituţional şi legislativ pentru creşterea calităţii reprezentării politice, schimbări care să ţină cont de propunerile societăţii civile şi ale experţilor. Propunerile campaniei Rezist 2.0, formulate de către comunitatea de activişti online de-clic.ro şi de membri ai Centrului pentru Studiul Democraţiei, invocate în articolul anterior, al colegilor Mădălina Mocan şi George Jiglău, au o susţinere empirică consistentă şi sprijinul unei părţi însemnate dintre cei care au protestat la începutul anului.

Nu în ultimul rând, calitatea modestă a educaţiei şcolare este o frână pentru democratizare. Şcoala din România a avut şi are probleme. În fiecare dintre studiile PISA realizate în România din 2002, aproximativ 40% dintre elevii de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, adică au probleme serioase de înţelegere a unui text scris. Mai mult, avem o proporţie în creştere de tineri care părăsesc şcoala prematur, iar o parte dintre aceştia nici nu sunt incluşi în statisticile despre performanţele şcolare. Sunt fapte importante şi extrem de negative, pentru că analfabeţii funcţionali au dificultăţi la locul de muncă şi în viaţa de zi cu zi – atunci când semnează contracte cu o bancă sau cu un angajator, când citesc instrucţiuni de salvare în caz de cutremur etc. În acelaşi timp, au dificultăţi în a înţelege viaţa politică, discuţiile despre politici publice din ţară şi alternativele electorale.

Ar trebui întărit rolul şcolii în formarea de cetăţeni civici. Există studii care arată că elevii care învaţă despre funcţionarea democraţiei tind să fie mai participativi, inclusiv la vot. Este necesar, dar nu şi suficient, ca educaţia civică să fie predată mai mult decât în prezent. Mediul şcolar ar trebui să fie în acord cu principiile şi practicile democratice, cu mai puţină toleranţă faţă de situaţii de fraudă, incorectitudine şi discriminare.
În acelaşi timp, sunt necesare programe de reducere a analfabetismului funcţional şi a abandonului şcolar, cu accent asupra categoriilor sociale afectate cel mai mult – populaţia săracă şi din rural. 

Gabriel Bădescu este profesor universitar de ştiinţe politice şi director al Centrului de Studiu al Democraţiei de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Studiile sale recente includ teme de politici educaţionale, democratizare şi societate civilă.

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite