O istorie a fricţiunilor dintre Catalonia şi Spania: un drum spre autodeterminare întins pe câteva secole

Manifestaţie antiguvern în Catalonia FOTO Guliver / Getty Images / David Ramos

Criza actuală din Spania dintre separatiştii catalani şi puterea centrală pe tema referendumului de autodeterminare din Catalonia, care a fost declarat ilegal şi interzis de justiţie, este doar ultimul episod al unei istorii frământate a relaţiilor dintre cele două părţi.

Aflaţi la putere în Catalonia, o regiune bogată din nord-estul Spaniei, separatiştii se compară cu A Doua Republică Spaniolă, instaurată în 1931 şi zdrobită în 1939 de generalul Francisco Franco după trei ani de război civil. Ei au preluat din acea perioadă chiar şi faimosul slogan antifascist „No pasaran!“ („Nu vor trece!“), auzit în întreaga Catalonie mai ales după percheziţiile şi arestările din ultimele săptămâni operate de poliţia spaniolă pentru a împiedica desfăşurarea referendumului din 1 octombrie.

Republicanii catalani au rezistat în faţa trupelor lui Franco până în ultimele zile ale Războiului Civil Spaniol, apoi s-au retras în Franţa.

„Primul lucru pe care l-a făcut Franco în Catalonia a fost să desfiinţeze Generalitat (Guvernul regional autonom, n. red.)“, după care a reprimat brutal folosirea limbii catalane, spune Jordi Canal, profesor de istorie la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale (EHESS) din Paris.

Dar, potrivit istoricului catalan, compatrioţii săi au avut probleme cu puterea centrală chiar şi pe timpul republicii, cu câţiva ani înainte de victoria lui Franco. Nemulţumit de dreapta aflată la putere la Madrid, preşedintele Generalitat Lluis Companys a proclamat în 1934 „Statul Catalan al Republicii Federale Spaniole“. Nesusţinut de nimeni, a rezistat „şase sau şapte ore, apoi a ieşit cu mâinile ridicate“, povesteşte Jordi Canal.

Fotografiile cu Lluis Companys (primul din centru) în închisoare i-a tulburat atunci pe catalani FOTO barcelonas.com

„Exact acest lucru încearcă să evite acum Guvernul spaniol“, afirmă profesorul de la EHESS, referindu-se la faptul că forţele de ordine se abţin de la arestarea principalilor animatori ai referendumului pentru autodeterminarea Cataloniei.

Exilat în Franţa, Companys a fost denunţat de nazişti în 1940, predat regimului Franco şi executat.

„Este imaginea fundamentală a preşedintelui martir“, afirmă istoricul catalan Joan Baptista Culla.

Simboluri din vremuri îndepărtate

Însă separatismul catalan este marcat de simboluri care datează de secole. Diada, „sărbătoarea naţională“ a catalanilor, marcată mai ales din 2012 încoace cu marşuri de amploare, comemorează căderea Barcelonei în 1714 în mâinile trupelor regelui Filip al V-lea al Spaniei.

Catalanii defilând cu prilejul „Diada“ FOTO blog.bcnsporthostels.com

După această bătălie, Catalonia a fost nevoită să renunţe la instituţiile şi legile sale şi să adopte „legislaţia Castiliei“, subliniază Joan Baptista Culla.

„Da, catalanii şi-au pierdut drepturile şi privilegiile, dar nu a fost un război cu tentă naţionalistă“, aşa cum susţin unii, punctează Andrew Dowling, profesor de studii hispanice la Universitatea din Cardiff.

„Catalanii au fost pedepsiţi pentru că au sprijinit tabăra greşită“, şi anume pe Casa de Habsburg, precizează el, subliniind că primul lor partid naţionalist a luat fiinţă abia în 1901.

„Catalanii se considerau la acea epocă mai avansaţi economic şi cultural decât restul Spaniei, pe care o percepeau ca fiind înapoiată şi analfabetă“, continuă Andrew Dowling.

„Ei aveau o limbă proprie, o literatură veche, un drept civil, un trecut şi o industrie mai dezvoltată decât ceilalţi“ locuitori ai regatului, explică Jordi Canal.

Acela a fost momentul apariţiei „imnului naţional“ catalan, „El Segadors“, care evocă o revoltă a ţăranilor din secolul XVII faţă de prezenţa soldaţilor Coroanei.

„El Segadors“, cântat în Parlamentul regional catalan

Ascensiunea separatismului

Istoricii sunt divizaţi asupra rolului acestor simboluri în mişcarea separatistă, aflată în ascensiune din 2010 încoace.

„Separatismul actual se alimentează din ceea ce s-a întâmplat în aceşti ultimi şapte-opt ani“, este de părere Joan Baptista Culla.

Mulţi catalani nu au putut trece peste decizia Curţii Constituţionale de la Madrid din 2010 privind anularea textului care le conferea autonomie lărgită şi statutul de „naţiune“. Mai mult, decizia a fost urmată de un dialog al surzilor.

În opinia lui Jordi Canal, şcoala şi presa au avut un rol important în ascensiunea separatismului, „convingându-i pe catalani, mai ales pe cei tineri, că sunt membrii unei naţiuni care merită un stat“.

Joan Baptista Culla nu crede în această teorie. „În Catalonia, există zeci de mii de profesori. Nu sunt roboţi şi nu toţi sunt separatişti radicali. E grotesc“, conchide el.