De ce nu mai crede Ucraina în acorduri?

SUA încearcă să impună un acord de resurse și un armistițiu cu Rusia, dar Kievul are motive istorice să se ferească de promisiunile marilor puteri.

Ucraina are motive întemeiate să fie sceptică față de acordurile de pace FOTO Shutterstock

În timp ce emisarii administrației americane încearcă să contureze un acord de încetare a focului între Rusia și Ucraina – în paralel cu o înțelegere economică privind resursele minerale ale Ucrainei –, aceștia se lovesc de o memorie colectivă greu de ignorat. Una marcată de tratate uitate, promisiuni nerespectate și alianțe construite pe spatele celor care, secole la rând, au fost între ciocan și nicovală, scrie Stash Luczkiw scriitor și traducător ucrainean născut în SUA, pentru „Kyiv Post”.

Pe 17 aprilie, Kievul a semnat un memorandum de intenție cu Statele Unite privind colaborarea în domeniul exploatării resurselor subsolului – un teritoriu fertil și bogat în metale rare, care stârnește tot mai mult interes internațional. Tonul oficial este optimist. Tonul istoric, însă, e rezervat.

Fostul președinte american Donald Trump nu și-a ascuns iritarea față de poziția ucraineană, sugerând că Volodimir Zelenski ar putea să „se răzgândească” în privința acordului privind pământurile rare: „Dacă se retrage, va avea probleme. Mari probleme.” Dar Ucraina nu face decât ceea ce istoria a învățat-o: să nu aibă încredere în tratate care sună prea bine pentru a fi adevărate.

Acordul, susțin voci din fosta administrație americană, seamănă mai degrabă cu o „taxă de protecție fără protecție”, după cum a formulat tranșant fostul secretar de stat Antony Blinken într-un interviu recent.

În paralel, pe frontul militar, un alt „plan de pace” este pus pe masă de o delegație informală americană, compusă din Marco Rubio, Steve Witkoff și generalul în retragere Keith Kellogg. Contururile sunt încă vagi, dar pentru mulți observatori acordul seamănă mai curând cu o formă mascată de capitulare în fața ambițiilor imperiale ale Moscovei.

Poate că cea mai gravă eroare a negociatorilor occidentali este lipsa de înțelegere a istoriei locale. Pentru ucraineni, tratatele sunt adesea începutul unei tragedii, nu al păcii.

Precedente dureroase

În 1994, Ucraina a renunțat voluntar la al treilea cel mai mare arsenal nuclear din lume, în schimbul unor garanții de securitate din partea SUA, Marii Britanii și Rusiei – garanții consemnate în Memorandumul de la Budapesta. Când Crimeea a fost anexată de Rusia în 2014, acele garanții s-au dovedit a fi litere moarte. Iar acum, Ucraina a cerut explicit ca orice nou acord să facă trimitere la acel document trădat. Ca o avertizare.

Dar istoria reține exemple mult mai vechi. În 1918, în haosul post-imperial al Europei de Est, Republica Populară Ucraineană semna la Brest-Litovsk un acord cu Puterile Centrale. În schimbul recunoașterii internaționale și al protecției militare, Ucraina se angaja să livreze grâne Germaniei și Austro-Ungariei. Nu a reușit. Haosul s-a instalat, iar Kievul a schimbat stăpâni de cinci ori într-un singur an.

Istoricul Orest Subtelny sintetiza această perioadă într-o frază amară: „În istoria modernă a Europei, niciun stat nu a cunoscut un asemenea grad de anarhie, conflict civil și prăbușire a autorității precum Ucraina în 1919.” Șase armate se aflau simultan pe teritoriul său. Fiecare, cu promisiuni.

Dar istoria Ucrainei nu începe în secolul XX. În 1667, prin Tratatul de la Andrusovo, Cnezatul Cazac a fost împărțit între Polonia și Rusia, iar Kievul – simbolul civilizației kievene – a fost anexat temporar de Moscova. A fost începutul a trei secole și jumătate de dominație rusă.

Cauza? O altă promisiune trădată. Răscoala condusă de Bohdan Hmelnițki în 1648 fusese inițial un protest față de exploatarea feudală impusă de magnații polonezi și de arendașii evrei. A sfârșit prin a chema armata țaristă în ajutor. Și a declanșat un nou capitol în istoria suferinței ucrainene.

Epoca respectivă este cunoscută în istoriografia ucraineană drept „Ruina” – iar în cea poloneză, „Potopul”. Două metafore ale devastării.

Ucrainenii au motive întemeiate să fie sceptici

Nu doar din pricina istoriei moderne, ci și pentru că experiența lor ca popor plasat între imperii le-a arătat de prea multe ori că promisiunile marilor puteri sunt reversibile.

În 1932-33, foametea provocată deliberat de Stalin – Holodomorul – a ucis milioane de oameni. Și totuși, în 1933, SUA stabileau relații diplomatice cu URSS. Iar un an mai târziu, Uniunea Sovietică era primită în Liga Națiunilor.

În 1941, după ce naziștii au refuzat recunoașterea independenței ucrainene proclamată la Liov, a început Holocaustul prin gloanțe – mai bine de 1,5 milioane de evrei fiind împușcați pe teritoriul Ucrainei, în păduri, râpe și piețe publice. Simbolul suprem al acestui genocid a devenit Parcul memorial Babîn Iar, de la marginea Kievului unde peste 100.000 de oameni au fost executați.

De fapt, dacă am merge și mai înapoi în timp, tot exploatarea resurselor ar ieși în prim-plan. În Antichitate, coloniștii greci se instalau pe litoralul Mării Negre și făceau comerț cu cereale și sclavi extrași din hinterlandul scitic. În Evul Mediu, polonezii priveau Ucraina drept un „El Dorado” cerealier. În secolul XXI, aceeași logică se repetă, doar că obiectul dorinței nu mai este grâul, ci litiul, uraniul și pământurile rare.

Diferența este că, de această dată, ucrainenii știu exact ce se află sub picioarele lor. Și nu vor să mai repete greșelile trecutului.

Istoria nu se repetă, se spune adesea. Dar, pentru Ucraina, ea rimează. Iar fiecare tratat semnat cu prea mult entuziasm și prea puțină memorie riscă să devină refrenul unei alte tragedii, atrage atenția Stash Luczkiw scriitor și traducător ucrainean născut în SUA, pentru „Kyiv Post”.