„Post-Industrial Stories“ îţi arată locurile pe care România le vrea uitate

Publicat: 02.12.2015 13:10

Ultima actualizare: 10.08.2022 22:21

Una dintre imaginile incluse în albumul „Post-Industrial Stories“.

Cândva profitabile, fostele fabrici şi mine ale comunismului au devenit, într-un sfert de secol, ruine tăcute. Ioana Cîrling şi Marin Raica sunt doi fotografi care au vrut să surprindă în cadre fără dată, loc sau nume prezentul pe care îl trăiesc comunităţile lăsate în urmă de capitalism.

România a cunoscut o masivă industrializare în acei ani, iar zonele din jurul coloniilor muncitoreşti au fost rapid urbanizate. Aceastea reprezentau principala sursă de venit şi nucleul societăţii. Odată mândria ţării, muncitorii şi minerii, cei care asigurau dezvoltarea economică, privesc acum cu neputinţă şi nostalgie la vremurile apuse. Unii s-au resemnat demult, alţii încă mai speră la o revitalizare a oraşelor, clădirilor şi comunităţilor în care trăiesc.

După căderea regimului comunist, declinul industial a tras după sine şi milioanele de oameni care munceau acolo, întrucât, după ce fabricile au fost închise, mulţi au trebuit să se mute ori să îşi schimbe profesiile. Adaptare şi supravieţuire, la asta s-a rezumat totul.

Tu citeşti acest text într-un birou sau pe un smartphone. Poate nu înţelegi ce se întâmplă acolo nici dacă ajung vreme de un weekend într-o astfel de colonie. Din fericire, sunt doi oameni care au vrut să înţeleagă mai mult, aşa că şi-au dedicat câţiva ani unui proiect pe care l-au numit Post-Industrial Stories. Acesta a presupus o cercetare fotografică pe termen lung realizată de Ioana Cîrlig şi Marin Raica.

Ioana Cîrlig este pe Facebook aici, iar Marin Raica e aici. Proiectul Post-Industrial Stories este aici.

Timp de trei ani cei doi fotografi au călătorit prin ţară şi au documentat efectele procesului de dezindustrializare atât asupra peisajului, cât şi asupra comunităţilor. Alegerea să locuiască chiar în mijlocul acelor oameni i-a ajutat să redea o realitate autentică, naturală, aproape palpabilă. Vedem asta în pozele lor, dar de la ei am vrut să aflu mai multe despre un aşa demers.

Am observat că nu aţi scris niciun fel de legendă, nu aţi pus nicio “ramă” contextuală şi nici nu aţi specificat autorul fiecărei fotografii în parte. De ce aţi ales să procedaţi astfel?

Marin: Fotografia are un limbaj propriu, pe care noi am mizat mai mult. Cel puţin în România se uzează foarte des de un citat: “o fotografie spune mai mult decât o mie de cuvinte”, în timp ce multă lume care lucrează cu fotografia are multe explicaţii şi poveşti de adăugat. Noi credem că textul lângă o fotografie o banalizează, duce privitorul în altă direcţie, îl scoate din starea propusă şi îl ghidează spre ceea ce el gândea deja despre un spaţiu, o zonă, un personaj, sau, deseori, e redundant, farte rar o potenţează.

Ioana: Am discutat mult despre asta în echipă cu care am făcut cartea. Până la urmă am hotărât că cel mai important pentru noi e să construim o poveste de imagini. Ne-am inspirat din cărţile de fotografie care ne plac foarte mult, cărţi “curajoase” fără context prin cuvinte sau legende.

V-aţi mutat cu şi în aceste comunităţi. Nu a fost greu să renunţaţi, brusc, la confortul de acasă?

Ioana: Prin ceea ce ne-am propus să facem, fotografie documentară, care explorează socialul, nu am avea cum să fim foarte pretenţioşi. De când am început să facem fotografie suntem foarte mult pe drum şi obişnuiţi cu diferite condiţii de trai. Ne simţim bine în medii mai puţin confortabile. Nu ni se pare greu pentru că ne hrănim cu bucuria de avea acces la diferite experienţe. Mai degrabă ne e greu să locuim mereu în acelaşi oraş.

Sunt două sertare diferite, ce facem pentru bani şi sertarul în care se varsă primul: pasiunea asta cu fotografia documentară.

Toate aceste călătoriile implică şi anumite costuri. Cum le-aţi susţinut?

Ioana: Avem colaborări din zona fotografiei comerciale: editare, fotografie de eveniment, de nuntă, de produs. Căutăm mereu joburi care acceptă lucratul de acasă, pentru a putea fi pe drum: traduceri, redactări etc. Toate resursele se vărsa în proiectele noastre.

Marin: Nu am mai fost în vacanţă de patru ani, dar nu simţit că facem un mare efort, pentru că e singură formulă în care suntem fericiţi. Sigur, de multe ori fotografii, artiştii se plâng de lipsa unei industrii care să asigure stabilitate financiară sau măcar speranţa ei. Dar pentru noi asta e variantă cea mai bună pentru că suntem complet independenţi, nu avem presiunea de a face pe plac nimănui. Când ne permitem, mergem la fotografiat. Sunt două sertare diferite, ce facem pentru bani şi sertarul în care se vărsa primul: pasiunea asta cu fotografia documentară.

De unde a început totul?

Marin: Amândoi am lucrat în presă până în 2011, timp în care am fotografiat destul de mult în diverse delegaţii şi în weekend-uri, pe cont propriu, prin oraşele monoindustriale şi fostele colonii muncitoreşti. De la începutul anului 2012 am început să ne gândim să facem un proiect personal cu un subiect care să ne atragă pe amândoi, abordat un pic diferit de cum l-am fi făcut pentru ziar. Aşa am ajuns să continuăm să explorăm un subiect drag nouă, adică să fotografiem în comunităţi miniere, mai organizat şi mai susţinut. L-am numit „Post-Industrial Stories“.

Ioana: În octombrie 2012, ne-am permis să ne mutăm într-un orăşel minier: Brad, în judeţul Hunedoara. Era un vis pe care îl aveam de mult timp, să locuim într-o comunitate mică unde să dezvoltăm un subiect. Ne-am propus să fotografiem fără mari drame sociale, fără extreme, fără tacticile vizuale de impresionare folosite în media.

Citește și: Fotografiile care au supărat bogaţii: un britanic ne arată o altă faţă a opulenţei

După cum spui, prima localitate în care v-aţi mutat a fost Brad. Cât de repede v-aţi adaptat?

Marin: La Brad ne-am mutat la începutul lunii octombrie, pentru mine nu a fost grea adaptarea, am crescut într-un loc mic. Pentru Ioana, în schimb, era prima dată când stătea departe de Bucureşti pentru mai mult timp. Ne-am adaptat uşor, amândoi călătorisem mult prin ţara, singură diferenţă acum era că de data asta trebuia să ne organizăm chiar să locuim. În Valea Jiului am locuit în 2014 şi 2015. Acolo îl cunoşteam pe artistul Ion Barbu care ne-a ajutat mult, între timp ne-am făcut şi câţiva prieteni. E foarte diferit de Brad. Oraşele din Valea Jiului sunt atât de aproape unele de altele, încât ajungi să te simţi că într-unul mai mare. Aveam mai multe activităţi, mai şi ieşeam pentru că acolo există teatru, cinema.

Voi lucraţi independent, cu separare pe sertare, după cum aţi spus, dar care sunt avantajele şi dezavantajele în a face asta?

Ioana: Dezavantajul e că trebuie să te ocupi de tot. De probleme administrative, de promovare, de organizare, de aplicaţii la granturi, concursuri, tot. A fost greu la început, până am înţeles că trebuie să ne ocupăm de mult mai multe lucruri (până atunci făceam doar poze). Treaba asta îţi mănâncă mult timp, câteodată şi nervi, pentru că nu poţi să dai vina pe altcineva când greşeşti, când nu-ţi iese. Dar e şi mai mare satisfacţia când reuşeşti să duci ceva la bun sfârşit.

Marin: Cel mai mare avantaj, care ne face să acceptăm bucuroşi orice problemă, e libertatea. Lucrăm la poveşti mici, pe film, în ritmul pe care ni-l dorim, slow photography.

Cum au reacţionat oamenii din zonele vizitate şi fotografiatel?

Ioana: Am încercat să ne integrăm pe cât posibil în peisaj, să comunicăm mult, să facem poze cât mai puţine, cât mai subtil, cât mai cu… respect. În anii de documentare am dezvoltat un stil care ni se potriveşte: suntem foarte timizi şi nu insistăm niciodată dacă simţim că deranjăm. Unele portrete sunt făcute pe stradă, cu oameni cu care am vorbit 10 minute, însă cu oamenii pe care îi fotografiem pe termen lung vorbim mult înainte. Primul contact cu aparatul e, de obicei, uşor intimidant.

Cum trăiesc ei?

Ioana: Sunt diferite categorii sociale. Ca peste tot, există şi sărăcie extremă. În lipsa unui plan de reconversie economică pe termen lung, după ce începe procedura de închidere a centrului industrial, începe şi criza locurilor de muncă.

Marin: La Anina, de exemplu, nu s-a deschis nimic după închiderea minei. Unde există locuri de muncă, salariile sunt foarte mici, angajatorii exploatând “disperarea” din zonele monoindustriale.

Cum le-aţi explicat proiectul?

Ioana: Unora le e greu să înţeleagă ce vrem, ce căutăm, dar ne acceptă oricum. E greu de explicat, pentru că e un lucru destul de atipic. Nu suntem ziarişti, nu filmăm, nu investigăm. Vrem să îi vizităm mult, să ne primească în case, să aibă încredere în noi. Soluţia aici e timpul. Nu suntem presaţi să convingem pe nimeni. Fotografiem oamenii cu care stabilim o legătură.

Deşi aţi fi putut exploata senzaţionalul acelor locuri, fotografia voastră se prezintă oarecum simplă şi natuală.

Ioana: Când am început proiectul ne-am propus stilul ăsta simplu, rezervat, respectuos, fără extreme. Ne-am propus să fie vorba despre fotografie, nu despre subiect, nu despre dorinţa de a impresiona prin divese căi. Acesta e şi motivul pentru care am vrut să locuim în zonele documentate, ne-am dorit să avem timp să depăşim prima impresie.

Marin: După ce n-am mai lucrat în presă am avut o perioadă “tampon”, în care ne-am gândit destul de mult la ce facem greşit , la clişeele pe care le foloseam, la tertipurile vizuale de impresionare perpetuate de industrie, la modurile greşite de abordare ale oamenilor şi situaţiilor. Am discutat mult despre lucrurile astea de când ne cunoaştem şi încet-încet am găsit soluţia potrivită pentru noi.

Citește și: Povestea fotografului care a lucrat o jumătate de secol pentru Casa Regală. A fotografiat prinţi şi prinţese, dar şi ţărănci şi precupeţe

Fotografiaţi pe film în aceste vremuri în care digitalul e rege. Nu e un proces cel puţin… greoi?

Marin: Folosim film de format mediu pentru că ne face mai responsabili cu declanşările, are culori, volum, contraste şi detalii mai pe gustul nostru. Pentru proiectul acesta, filmul se preta mai bine la redarea atmosferei generale.

Ioana: Mulţi fotografi din ţările cu industrie lucrează pe film, chiar pe format mare. Nu e deloc greoi, pentru că aparatul pe film e favoritul meu dintre toate digitalele high-end cu care am lucrat. Singura parte greoaie e cea financiară, filmele şi procesarea lor sunt cea mai mare investiţie.

Aţi întâlnit atâţia oameni, dar care este acela care v-a impresionat?

Marin: M-a impresionat Cătălin, un tânăr pe care l-am vizitat de mai multe ori timp de un an. Are nouă fraţi şi surori, a rămas fără tată când era mic. Nu a putut să se ţină de şcoală, pentru că a fost obligat să lucreze că să îşi întreţină familia. E un tânăr foarte sensibil şi muncitor, una din multele victime ale sărăciei extreme din ţara asta.

Ioana: Povestea mea preferată este a Ginei, o tânără mamă care m-a impresionat prin forţă şi curaj. A reuşit să iasă dintr-o relaţie abuzivă după ce a mers la lucru în Germania şi a văzut acolo femei tinere independente, fericite. A pus banii de o parte şi când s-a întors l-a părăsit pe iubitul ei, a suportat toate consecinţele (familia şi vecinii au criticat-o dur), a primit o garsonieră de la primărie şi s-a mutat acolo cu copiii. A muncit mult şi într-un an a reuşit să îşi refacă viaţă.