O actriță din România face carieră în Canada. Cătălina Pop: „Îmi place enorm procesul de a construi un personaj”
0Stabilită de peste 15 ani în Canada, actrița Cătălina Pop se bucură de numeroase aprecieri. La finalul anului trecut, ea a fost nominalizată la Premiile Québec Cinéma, la categoria Revelația anului 2023, pentru rolul unei jurnaliste române persecutate.
Dragostea pentru teatru a început să se înfiripe încă din copilărie, când era nelipsită de la serbări. Apoi, ideea de a deveni o actriță profesionistă a prins contur în liceu, când a decis să urmeze Facultatea de teatru și televiziune din cadrul Universităţii „Babeș-Bolyai“, pe care a absolvit-o în 2006.
În perioada 2007-2008 a urmat ateliere de improvizație și de Commedia dell'Arte la Milano și la Bergamo, iar în 2015 a debutat ca actriță de cinema la Montreal, în scurtmetrajul „Les vies qui nous restent“, regizat de cineasta de origine română Luiza Cocora.
Talentul și valoarea Cătălinei Pop sunt apreciate și de către autoritățile culturale din Canada, în 2016 și 2018 actrița primind două burse acordate de către Consiliul Artelor din Montreal. În filmul „Le Coyote“, realizat de cineasta quebecheză Katherine Jerkovic, Cătălina Pop joacă rolul unei jurnaliste române persecutate.
Filmul a fost premiat la numeroase festivaluri, făcând parte din selecțiile oficiale ale Festivalurilor Internaționale de Film din Toronto (Canada) și Santa Barbara (Statele Unite ale Americii). Alături de Cătălina Pop, face parte din distribuția filmului şi Virgil Șerban, un alt actor român stabilit în Canada.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Cătălina Pop a vorbit cu emoție și pasiune despre cariera sa, dar și despre cât de dificil a fost să își urmeze vocația în altă țară. Ea povestește cum a primit noua viziune a teatrului de peste Ocean și cât de mult a fost impresionată de deschiderea oamenilor de acolo față de cultura balcanică.
„Weekend Adevărul“: Cum s-a născut pasiunea pentru teatru și film?
Cătălina Pop: Familia în care am crescut m-a înconjurat cu multă iubire. Bunica mă punea pe masă să cânt și mă aplauda cu bucurie. De mică îmi plăcea să dansez și eram talentată. În școala primară, la serbările anuale, îmi era foarte ușor și natural să particip. Nu-mi era frică să mă exprim în public, dimpotrivă, adoram acest lucru. La liceu, abonamentul la teatru era un lucru firesc. Am participat la o competiție de recital de poezie Mihai Eminescu, organizat de Teatrul de Nord, și am câștigat premiul întâi. Apoi, în anul următor, am făcut parte din juriul acestei competiții. Actorii tineri angajați la teatru oferă ateliere de Commedia dell Arte. Cu o trupă de liceeni am mers la Sighișoara la Festivalul de artă medievală. Toate aceste evenimente m-au făcut să îndrăgesc și mai mult această artă.
De la vis la profesionalism
Ați absolvit în 2006 Facultatea de teatru și televiziune din cadrul Universităţii „Babeș-Bolyai“ de la Cluj-Napoca. Când ați luat decizia de a trece de la pasiune la profesie?
Eram dornică să dau admitere la facultatea de teatru încă din liceu. Nu a fost să fie din prima, deoarece părinții mei au insistat că actoria nu este o meserie demnă de urmat, drept urmare am aplicat și intrat la studii de Marketing. Mi-am pus visul în cui, dar nu l-am abandonat. Am intrat la Teatru un an mai târziu.
Tot în 2006 ați debutat la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad, în spectacolul „Iubirea Fedrei“ de Sarah Kate, pus în scenă de regizorul Mihai Măniuțiu, spectacol ce a avut patru nominalizări la Premiile UNITER. A fost un factor motivațional esențial pentru cariera dumneavoastră ulterioară?
A fost o șansă unică să lucrez cu Mihai Măniuțiu, un om de o cultură impresionantă, un regizor excepțional și un om de o generozitate tipic ardelenească. Un exemplu de profesionalism, care e acolo pentru echipa lui și care nu poate decât să-ți insufle dorința de a continua. În acel an, „Iubirea Fedrei“ a câștigat premiul pentru cel mai bun spectacol al stagiunii, oferit de UNITER. E o perioadă de efervescență creativă de neuitat. Colegii mei din Arad, ca Zoltan Lovas, Ioan Peter, Angela Petran, Andrei Elek, Marian Parfeni, să numesc doar câțiva, m-au făcut să mă simt ca acasă.
O nouă abordare a vieții și a artei
Ați ajuns în Canada de peste 15 ani. Ce v-a făcut să luați decizia de a vă muta peste Ocean și cum au fost începuturile artistice în Canada?
Decizia de a emigra nu-mi aparține. Mi-am urmat familia, fiind singură la părinți. Debutul pe scena independentă s-a produs în 2010 la Calgary cu Abortion’s Monologues de Jane Cawthrone’s Production. Piesa vorbește de dreptul femeii la avort, subiect controversat la nivel mondial, până în ziua de azi. Eram o echipă de 18 femei de toate vârstele. Repetițiile au avut loc într-un centru de planificare familială, deci nu într-un teatru. Am repetat patru săptămâni, iar apoi două zile într-o sală de reprezentații închiriată la Mount Royal University. Era o producție independentă, Jane fiind o mare activistă pentru drepturilor femeii. Tot Jane s-a ocupat de producție și de obținerea fondurilor pentru a plăti actrițele, echipa tehnică și sala de spectacol. A urmat apoi, în 2012, debutul pe o scenă profesionistă cu „Attemps on her life or 17 scenarios on her life“, de Martin Krimt. Theatre Junction Grant a produs spectacolul și Mark Lawes a semnat regia. Piesa e scrisă în engleză, dar are trei scene unde se cere o traducere într-o limbă din Europa de Est, America de Sud sau Africa. Am invitat la spectacol comunitatea românească din Calgary, iar mama mea a făcut și împărțit participanților stegulețe tricolore. Am jucat scene cu subiecte controversate și încă de actualitate, precum discriminarea etno-rasială, cultul puterii de dreapta și al omului alb, pornografia juvenilă, perpetuarea crimelor din tată în fiu, exterminarea rasială, sinuciderea între artiști, tabuurile infidelităților masculine, marginalizarea femeii – ce mai, un buchet contemporan de scandal și jale. Cu trupa de actori, am reușit să găsim o abordare lejeră cu mult ludism și autoderiziune, acompaniată pe scenă de o formație cu muzică rock.
Cât de dificil a fost să vă urmați vocația și în altă țară?
Nu este ușor procesul de imigrare și nici cel de integrare. Cu cât stăpânești limba provinciei unde ești rezident, cu atât devine mai ușor. Canada e o țară de mărime continentală, fiecare provincie cu specificul ei, iar în Quebec, unde sunt eu acum, se vorbește franceza. Eu venisem cu o engleză bună, dar a trebuit să-mi însușesc limba franceză aici.
Vă simțiți mai atrasă de cinema sau de teatru?
Mă atrag ambele. Îmi place enorm procesul de a construi un personaj, un spectacol, tot demersul colaborativ al experienței teatrale. Contactul cu publicul devine un moment electrizant și schimbul energetic îl simți instant. Doar că e efemer. Filmul rămâne și îl poți revedea, doar că, aici, îți construiești rolul solitar și ajungi pregătit pe platou unde faci câteva repetiții și apoi filmezi. E mult mai discret jocul în fața unei camere de filmat, iar desigur, în editare, poți ajusta mici erori. Impactul unui film poate fi major, deci cu o priză mai mare la public, în timp ce teatrul are un public mai izolat și mai redus. Sunt două medii diferite, dar ambele necesită aceeaşi prezență și aceeaşi implicare.
„În Canada se apreciază frumusețea balcanică“
Cum e lumea teatrului și a filmului în Canada comparativ cu cea din România?
Avantajul companiilor de aici este că, lumea francofonă fiind mai extinsă, turneele internaționale devin mai ample. Avantajul unui actor din România este că el are șansa de a fi angajat într-o companie de teatru de stat, iar aici actorii sunt pe contracte, deci situația poate să fie mai precară. Versatilitatea actorilor de a juca în filme sau teatru, de a face voci pentru cărți audio, reclame, etc. este universală și sunt convinsă că este un numitor comun specific profesiei oriunde ai fi. În ceea ce privește filmul, o imagine vorbește cât o mie de cuvinte. Nu cred că există vreo diferență sau, dacă ar fi, nu sunt la curent deoarece nu am încă foarte multă experiență pe platourile de film din România.
Care este percepția canadienilor despre actorii români?
În general, românul e perceput ca un om harnic, dedicat și de nădejde. Se apreciază frumusețea balcanică și se promovează din ce în ce mai mult interculturalitatea. Comunitatea artiștilor români din America de Nord este mai mică în comparație cu cea sud-americană, italiană, asiatică, care sunt mai numeroși și instalați aici de mai multe generații.
Artă pentru prezent
Știu că predați și la școli de teatru în Canada. Care este feedbackul cursanților dumneavoastră? Cât de des vă pun întrebări legate de România?
Am ales să predau teatru în școlile primare, copii de la 6 la 12 ani, unde arta dramatică este un curs care face parte din programa publică. Mă concentrez pe copiii timizi care au nevoie de încurajare pentru a se exprima și a dobândi încredere în ei. Zilnic le mai zic o vorbă ba dulce, ba amară (când nu mă ascultă) în română și ei cred că e italiană sau spaniolă. Sunt foarte captivați de această limbă exotică, iar când îi număr, mi-e cel mai ușor să o fac în limba maternă, mă imită. Îmi pică bine și chiar mi-ar plăcea să meargă să viziteze România și să vadă cât este de frumoasă.
La finalul anului trecut ați fost nominalizată la Premiile Québec Cinéma, la categoria Revelația anului 2023, pentru personajul din „Le Coyote“, film în care jucați rolul unei jurnaliste române persecutate. Cum a fost procesul de a intra în rolul unei jurnaliste?
Am fost foarte bucuroasă să am un asemenea rol, al unei jurnaliste profesioniste, o femeie cu putere, care poate participa la schimbarea în bine a societății. Recunosc că nu urmăresc presa română și nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă în țară. Am o amică din București, instalată și ea peste hotare, care, în schimb, e mereu edificată cu lumea politică și mult mai bine informată.
Vă numărați printre foarte puținele actrițe de origine română (alături de Brigitte Pogonat) distribuite în roluri importante în filme artistice canadiene. Credeți că succesul filmului „Le Coyote“ și rolul memorabil pe care îl interpretați pot deschide uși și pentru alți actori de origine română?
Mi-ar plăcea să fie așa, dar sunt foarte mulți factori în joc și nu am control. Este cert că se pot crea roluri pentru comunitatea din Europa de Est, ideea este să fie demne și nu stereotipizate. Interculturalitatea lumii de azi devine din ce în ce mai prezentă în cinema și în televiziune. „Le Coyote“ este un film independent, de excepție, făcut în peliculă de 16 mm, un film d’autheur, un cinéma de repertoire, care, la ora actuală, are șapte premii în diverse festivaluri internaționale prestigioase. A fost o producție cu o echipă tehnică unde rolurile importante ca director de imagine, montaj, costume etc. erau deținute de femei, iar Katherine Jerkovic tind să cred este o militantă a incluziunii și folosește puterea acestei arte pentru a demola toate barierele, clișeele și restricțiile societății, pentru a simți împreună, în fața ecranului, universalitatea omului și nevoile lui indiferent de apartenența sa culturală și socială. Imaginația nu are limite și totul e posibil, depinde de noi care sunt valorile pe care dorim să le promovăm.
Ce vă lipsește cel mai mult legat de România?
Primăvara!
Se încarcă comentariile...
