Până când poliţia ne va despărţi

0
0

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“.

În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici.

Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

Povestea noastră a început pe internet, a continuat în Bucureşti şi Braşov şi s-a sfârşit, brusc şi amuzant cum s-ar sparge un balon de săpun, în Toronto.

Eu aveam 21 de ani şi naivitatea romantică a unei fete de 15; el era la vârsta la care oamenii ridică miraţi o sprânceană când aud că n-ai o familie sau măcar o relaţie serioasă.

Alţii, mai libertini, ar zice doar că era în floarea vârstei. Cert e că ne despărţeau un deceniu şi un ocean - lucruri peste care poţi trece uşor atunci când eşti îndrăgostit. Amor vincit omnia (n. r. - dragostea învinge tot), să ne-nţelegem. Aşa văzusem eu în „Titanic".

M-a abordat într-o seară de ianuarie, pe Yahoo! Messenger, mesagerul de răvaşe parfumate al zilelor noastre. Îmi remarcase poza (făcută dintr-un unghi prielnic, intens studiat) cu care mă nominalizase cineva la un concurs de frumuseţe blogosferică.

Da, era greu să ai un blog în zilele alea, trebuia să faci faţă multor situaţii cu un potenţial ridicol destul de ridicat. Din măgulire în flatare, partenerul de conversaţie misterios a ajuns şi în punctul sensibil, călcâiul lui Ahile pentru orice fată cu aspiraţii literare: Scrii foarte bine pentru vârsta ta, eşti atât de matură!

A insistat aşa de mult şi cu atâta convingere pe subiect, că la sfârşitul discuţiei de-o seară am alunecat într-o visare soră cu îndrăgosteala.

Ştiţi cum se zice: dă-ţi seama care este nesiguranţa unei femei (fizicul sau intelectul) şi flateaz-o tot timpul doar acolo unde încrederea ei în sine scârţâie. Complimentele risipite în ambele direcţii par forţate, nesincere şi, în plus, nu te aduc aşa de repede acolo unde vrei.

Aşa că eu, la 21 de ani, primeam în culmea fericirii admiraţia unui bărbat care se hotărâse să joace la liga mică, dezarmată şi uşor impresionabilă. Mai trebuie să spun că lupta era câştigată dinainte?

Visarea mea a continuat pe internet, aproape seară de seară, oarbă la toate detaliile: vârsta, distanţa, misterul cu care se înconjura, în timp ce eu îi turnam pe tastatură povestea vieţii şi a trecutului amoros, cosmetizată puţin, cum îi stă bine oricărei poveşti.

El se minuna, se amuza, îl distrau întâlnirile noastre virtuale şi începea să îmi spună, încet-încet, detalii despre sine. Într-o zi, m-a anunţat că vine în curând în România, să rezolve nişte probleme familiale şi că i-ar plăcea să ne vedem.

Cum mi se părea o continuare firească a lucrurilor, nu am ezitat nici măcar un moment înainte să accept.

Doamna Z.

A apărut la uşa mea cu un buchet de zambile şi o şapcă de camuflaj pe fruntea înaltă, până la ceafă, iar după două săptămâni primăvăratice petrecute prin Bucureşti şi Braşov, declaram cu ochii înlăcrimaţi oricui voia să mă asculte că m-am hotărât: noul meu ideal în viaţă era să fiu doamna Z. şi să contribui la aducerea pe lume a unor mini-Z., chelboşi desigur, precum tatăl lor.

Prietenele mă ascultau surprinse şi îmi zâmbeau neîncrezător-temător, în timp ce eu mai suspinam puţin în batistă la amintirea momentelor magice petrecute cu prinţul meu.

Cavalerul romantic care îmi spusese inocent, la Braşov, că-i într-o mare încurcătură: nu ştie dacă să-mi dea inelul acolo, pe loc, sau să aştepte până data viitoare când vine în ţară.

Desigur, existaseră şi momente mai puţin plăcute, pe care le alegeam să le neglijez: întâlnirile cu foşti colegi de-ai lui şi cu familia, unde tot timpul mă simţeam o intrusă, o Alice mică-mică în ţara uriaşilor care vorbeau despre cariere şi credite, care discutau politică şi aveau nostalgia unor vremuri pe care eu nici măcar nu le cunoscusem.

Dar nu mă concentram asupra diferenţelor uriaşe dintre noi, care deveneau evidente mai ales în contact cu alţii, ci trăiam ameţită o stare de euforie continuă, explozie de endorfine, tâmpeală de creieri.
Pe aeroport, la despărţire, am bocit de parcă mi-ar fi pierit toată familia, chiar şi rudele de gradul patru cu apariţii meteorice, ceţoase.

Câţiva şoferi de taxi se uitau compătimitori la mine - privirea aia pe care îmi imaginez că o capeţi dacă ieşi plângând din salonul de terapie intensivă. Sau poate că mă fixau batjocoritor şi râdeau în sinea lor; naiba ştie, că eu vedeam tulbure şi mă scăldam în statutul de sedusă semi-abandonată, victima unui prinţ nimicitor de la Apus!

Peste ocean

Dar povestea noastră nu ajunsese nici măcar la jumătate... Lungile întâlniri virtuale au continuat, ba chiar s-au înteţit, numai că şanse să ne mai vedem în viitorul apropiat nu prea se mai conturau.

Chiar în momentul în care mă resemnasem cu ideea că totul era prea complicat şi ar fi mai bine să îmi văd de viaţa mea, mi-a venit ideea de a planifica o vizită în oraşul lui adoptiv.

Nu ar fi fost prima oară când trecem oceanul, aveam şi ceva bani puşi deoparte din experienţa mea americană de-o vară, mai rămânea o singură problemă: biletul de avion. O sumă substanţială pe care Z. s-a învoit să o plătească pentru mine, cu condiţia să fie doar un împrumut.

Aveam să aflu mai târziu că fusese marcat de nişte experienţe cu româncele, din care se convinsese că am fi nişte femei profitoare, aprige la lăcomie şi degrabă cheltuitoare de bani nevinovaţi.

Mi-am dat licenţa numai cu gândul la plecare - şcoala care nu se mai termina odată devenise deja un obstacol în calea fericirii mele. La sfârşitul lui iulie, la câteva luni de la despărţirea pe Otopeni, ne regăseam pe aeroportul din Toronto. Şi aşa a început vara mea canadiană, cu parfum de dramă sud-americană.

Am descoperit că nu-l cunoşteam mai deloc

După prima săptămână petrecută împreună, mi-a devenit destul de clar că personalităţile noastre nu numai că nu erau complementare, dar ne aflam undeva pe linia aceea foarte subtilă între capacitatea de a coabita civilizat şi certurile cu potenţial de răscoală (în care înlocuiţi bâtele şi topoarele cu tigăi, furculiţe şi alte obiecte domestice).

Ei, să nu vă imaginaţi că s-au întâmplat lucruri foarte violente între noi - el era adeptul provocării psihice, doar eu jucam mai grosier, din prea mulţi nervi şi frustrare.

Nu îi înţelegeam obiceiurile, nu mă puteam acomoda cu setul bizar de reguli după care trăia, nu îmi puteam asuma rolul de femeie în casă pe care aparent mi-l stabilise dinainte să vin - doar trebuia să profite la maximum de şederea mea.

În câteva cuvinte, am descoperit că nu-l cunoşteam mai deloc. Revelaţia anului pentru o aiurită-ndrăgostită care trăia cu iluzia că se împiedicase într-o zi şi aterizase fix într-o baltă de fericire.

Odată, după o ceartă nesfârşită, i-am prins mâna intenţionat în uşă. Altă dată, din nou furioasă că prinţul meu era, de fapt, un broscoi şi povestea nu avea să se încheie deloc cum voiam eu (deşi nu era vina nimănui), am folosit un limbaj mai colorat. Semne că nu mai eram dorită acolo apăruseră deja de ceva vreme, dar nu le luasem niciodată în serios.

Şi atunci, ca în multe alte situaţii, nu puteam să accept ideea că există cineva pe pământ care să nu fie iremediabil sedus de farmecul meu. Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă place toată lumea, nici nu se poate altfel! Unii pesemne că au voinţa mai puternică sau orgoliul prea mare, şi le trebuie ceva vreme să accepte evidentul: nu îşi pot imagina viaţa fără mine.

Aşa că totul avea să treacă, certurile noastre erau doar neplăceri temporare; la urma urmei, eu sunt matură, sunt frumoasă, voia să-mi dea inelul - el a zis-o!

Biletul buclucaş

Numai că socotelile pe care mi le făcusem nu prea se potriveau cu ale lui. Accesele mele de disperare furioasă îl lăsau calm, dar ferm pe poziţii. Şi poziţia lui era în casă, în timp ce trebuia să fiu de partea cealaltă a uşii.

Am aflat asta după o ceartă la un supermarket, când, întorcându-mă separat la palatul princiar, am găsit un bilet pus pe uşa de la intrare.

Într-un mesaj detaliat, domnul Z. mă informa, foarte ceremonios de altfel, că urmare a derapajelor mele violente de limbaj şi în general a comportamentului neadecvat acelor meleaguri, sunt rugată insistent să îmi fac bocceluţele şi să mă mut într-o altă parte a casei, separată cu cheia, până la plecarea mea definitivă şi intens aşteptată.

În cazul în care alegeam, totuşi, să nu ţin cont de biletul de avertizare şi îl deranjam în orice fel, domnul Z. se angaja să facă apel la poliţia canadiană (cea călare? mă întrebam) pentru a-i fi apărate dreptul la proprietate şi integritatea fizică.

Întreaga situaţie era foarte amuzantă - îmi şi imaginam cum i-aş suna pe ai mei dintr-o celulă: Vă rog, vă implor, plătiţi-mi şi mie cauţiunea, vreau să vin acasăăă! De tot râsul, dacă pe mine nu m-ar fi pufnit plânsul.

De aici şi până la înmormântarea definitivă a relaţiei nu a mai fost mult. Degeaba am făcut eu eforturi de resuscitare a sentimentelor, cereri de iertare spuse cu jumătate de gură, hai să mai încercăm o dată, să o luăm de la început, poate de data asta iese. Se terminase de mult, doar eu nu ţinusem pasul cu evenimentele.

Am şi acum biletul de evacuare găsit pe uşă, toată întâmplarea de atunci mi se pare în continuare fabuloasă. A trecut ceva vreme până când gândurile mi s-au limpezit şi am putut să privesc cu detaşare relaţia cu Z., intensă şi ciudată, nimic mai mult decât o parte a devenirii mele. Nimic tragic, nimic definitoriu, nimic corect sau greşit - pur şi simplu o experienţă fără de care nu aş fi eu, cea de azi.

Roxana e din Bucureşti şi, după câţiva ani de încercări, încă are dificultăţi de acomodare cu frigul, transportul în comun şi autodescrierile.

Îi plac florile, pisicile, vinul roşu, cărţile şi ar călători până la capătul lumii, dar s-ar întoarce mereu acasă. Nu-i plac dimineţile, cafeaua, poveştile prea simple şi filmele cu final deschis. Când îi permite timpul, scrie pe blogul personal puttycat.ro.

"Visarea mea a continuat pe internet, aproape seară de seară, oarbă la toate detaliile."

"Pe aeroport, la despărţire, am bocit de parcă mi-ar fi pierit toată familia, chiar şi rudele de gradul patru cu apariţii meteorice, ceţoase."

"Urmare a derapajelor mele violente de limbaj şi în general a comportamentului neadecvat acelor meleaguri, sunt rugată insistent să îmi fac bocceluţele."

Stil de viață


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri