Ce-a fost înainte de SRI: istoria tumultoasă a Serviciului Român de Informații. Mihail Moruzov și Eugen Cristescu, două figuri legendare
0La 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii. Istoria instituției de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională este tumultoasă.
Cele mai vechi mențiuni despre preocuparea statului privind siguranța națională datează din anul 1865, când Marele Stat Major şi-a creat, după modelul francez, o Secţie a II-a, care se ocupa cu culegerea, analizarea şi sintetizarea informaţiilor cu caracter militar, notează SRI.
19 aprilie 1892, în cadrul Ministerului de Interne a fost înfiinţat Biroul Siguranţei Generale, devenit în martie 1908, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale. Atribuţii în domeniul culegerii de informaţii mai aveau şi Prefectura Poliţiei Capitalei şi Inspectoratul General al Jandarmeriei.
Legea privind spionajul în timp de pace, care prevedea pedepsirea celor vinovaţi de trădare şi spionaj cu închisoarea de la 2 la 15 ani a fost adoptată în anul 1913.
În anul 1917, a fost creat de către Mihail Moruzov un Birou de Siguranţă al Deltei Dunării, cu personal provenit de la Siguranţa Generală dar care lucra pentru Marele Cartier General. Acest embrion al unei structuri informative civile, care acţiona în beneficiul armatei, a fost desfiinţat în vara anului 1920.
Părintele serviciilor secrete româneşti, Mihail Moruzov, se trage din cazacii zaporojeni refugiaţi din Caucaz în România. S-a născut la 18 septembrie 1887, în satul Zebil din Tulcea, într-o familie cu opt copii, el fiind cel mai mic. Tatăl lui, Nicolae, a fost preot vreme de patru decenii la biserica rusă din Tulcea.
Mihail Moruzov a făcut doar trei clase primare, întrucât limba latină l-a împiedicat să-şi ducă mai departe studiile şi aşa a ajuns să continue lecţiile în particular, cum se obişnuia în acele vremuri. Prima legătură a lui Moruzov cu activitatea de informaţii s-a făcut pe când era foarte tânăr, aşa acum ne spune profesorul universitar Cristian Troncotă, istoricul care a publicat documente inedite despre activitatea şi viaţa lui Moruzov în cartea „Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române“.
Cel mai important episod despre începurile sale este relatat, în cartea istoricului Troncotă, de Veniamin Moruzov, unul dintre nepoţii spionului, care a lucrat alături de el. Într-o zi, Mihail, care avea 22 de ani, a observat o mişcare suspectă la biserica bulgărească din Tulcea. În duminica următoare, după ce s-a sfârşit slujba, s-a furişat în altar fără ca nimeni să-l observe. Şi a stat la pândă.
În 1925, În cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major a fost angajat Mihail Moruzov, la Biroul de căutare a informaţiilor. După eforturi intense care au durat câţiva ani, Moruzov a reuşit să convingă conducerea Marelui Stat Major să accepte înfiinţarea unui Serviciu Secret, încadrat cu funcţionari civili "pentru culegerea, verificarea şi completarea informaţiilor care interesează armata".
În 1930, a fost emisă o nouă lege asupra spionajului în timp de pace, care agrava cuantumul pedepselor.
Serviciul Secret a întreţinut timp de un deceniu relaţii strânse cu structurile informative anglo-franceze, pentru ca în perioada celui de-al Doilea Război Mondial să predomine colaborarea cu serviciile de informaţii militare germane şi italiene.
Odată cu instaurarea, la 6 martie 1945, a regimului comunist, accentul în plan informativ s-a îndreptat spre sovietici, poziţie abandonată la mijlocul deceniului al şaptelea al secolului XX, concomitent cu reorientarea politicii promovate de Partidul Comunist.
În 1934, s-a aprobat prima schemă de organizare oficială a Serviciului Secret care cuprindea o Secţie de Informaţii Externe, una de Contrainformaţii, un Birou Juridic şi un Birou Tehnic. Tot în acest an se accentuează tendinţa centrifugă a lui Moruzov, de a scoate Serviciul Secret din structura armatei şi de a-l plasa sub autoritatea Palatului Regal, acţiune care se va concretiza de facto în 1938, dar nu şi de jure.
La 1 ianuarie 1937 a intrat în vigoare Codul de Justiţie Militară prin care se majorează pedepsele pentru trădare şi spionaj, ajungându-se până la aplicarea pedepsei cu moartea pentru crimele de înaltă trădare.
În aprilie 1939, în cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major au fost înfiinţate Birouri statistice militare la Iaşi, Bucureşti şi Cluj cu atribuţii contrainformative.
În 1940, a fost emis Decretul-lege nr. 3818 privind organizarea Serviciului Special de Informaţii (fostul Serviciu Secret), care funcţiona pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri. La conducerea sa a fost numit Eugen Cristescu, fost director al Administraţiei de Stat, Personalului şi Mobilizării din Ministerul de Interne.
Odată ce a preluat funcţia de director general în 1940, Cristescu a reorganizat S.S.I., iar unele schimbări din instituţie au dus la reacţii printre cunoscuţi şi subalterni. Dintr-un raport menţionat de istoricul Cristian Troncotă aflăm că: „În profesiunea informaţiilor, Eugen Cristescu avea pricepere, deşi o oarecare prudenţă exagerată îl făcea fie ca unele informaţii să le verifice prea mult, lipsindu-le astfel de calitatea noutăţilor inedite, fie să nu le exploateze deloc, pentru a nu-şi strica bunele raporturi cu diverşii fruntaşi ai vieţii politice de atunci“, scria autorul, care a păstrat anonimatul.
„Sub conducerea sa, informaţiile furnizate de S.S.I. erau mai riguros controlate şi, deşi la o examinare mai superficială puteau apare ca mai valoroase, totuşi nu au atins gradul de profunzime pe care-l aveau sub Moruzov“. Spre deosebire de raportorul necunoscut, Traian Borcescu, ofiţer al S.S.I., a lăsat consideraţii cu privire la comportamentul lui: era înţelegător, nu sancţiona subordonaţii pe nedrept şi era un profesionist iscusit.
A dezvoltat şi cursuri teoretice şi practice menite să le ofere pregătire suplimentară subordonaţilor, ţinute de funcţionari şi ofiţeri superiori din S.S.I., din Siguranţa Generală sau Marele Stat Major. În program era inclus şi un curs despre principalele interese ale instituţiei ca sabotajul, spionajul şi trădarea.
Când a ajuns Cristescu la S.S.I., activau numai 30 de ofiţeri, dar intrarea în cel de-Al Doilea Război Mondial a impus creşterea numărului, ceea ce nu a încărcat Serviciul de Informaţii cu alte costuri, pentru că aceia erau plătiţi de Ministerul de Război. Dar Cristescu nu asculta pasiv larma din jurul lui, ci recruta el însuşi şi instruia ofiţeri de rezervă şi se ocupa şi de „problema legionară“.
Secţia de contrainformaţii, responsabilă de asta, era doldora de hârtii fără date utile, iar şeful ei evita să se amestece în uneltirile Gărzii de Fier. O soluţie a fost să-l aducă „la serviciu pe un fost poliţist, cu atitudini cunoscute împotriva legionarilor şi bun cunoscător al problemei“, alături de care a înfiinţat, pe lângă Secţia de contrainformaţii, „o grupă de informatori, precum şi agentura a III-a de teren, pentru supravegheri, filaj şi verificări, numai astfel putând face faţă acestei grele probleme“, nota Cristescu.
La 15 septembrie 1944, prin Decretul-lege nr. 1695, Serviciul Special de Informaţii a fost trecut în subordinea Ministerului de Război, schimbându-i-se şi denumirea în Serviciul de Informaţii.
Temuta Securitate
30 august 1948, prin Decretul nr. 221 a fost înfiinţată, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale. Până în anul 1958, un rol însemnat în dirijarea noii instituţii l-au avut consilierii sovietici.
Istoria Securităţii, ca instituţie fundamentală a regimului comunist din România, este legată strâns de evoluţia Partidului Comunist Român, vreme de peste patru decenii.
Prima structură a Securităţii s-a înfiinţat prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948, după detronarea regelui Mihai şi proclamarea republicii populare. Misiunea direcţiei era înlocuirea serviciilor secrete din ţările ocupate de URSS cu structuri de tip sovietic. În fruntea ei a fost numit Gheorghe Pintilie, generalul care a fost direct implicat în toate acţiunile securiste ordonate de PCR, inclusiv în realizarea experimentului Piteşti. De asemenea, majoritatea deportărilor în lagărul de muncă forţată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost aprobate de Pintilie şi adjuncţii săi.
Înfiinţată la numai opt luni după proclamarea republicii populare, această instituţie a exercitat, timp de patru decenii, o influenţă decisivă asupra evoluţiei României şi asupra destinului a sute de mii, chiar milioane de cetăţeni, conform volumului „Securitatea 1948 – 1989“ semnat de Florain Banu și Liviu Țăranu, cercetători în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
De la bun început, în posturile-cheie ale instituţiei au fost numiţi oameni al căror ataşament faţă de partidul comunist fusese pe deplin dovedit în „focul bătăliilor de clasă” din anii precedenţi: Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Gogu Popescu, Gavril Birtaş, Mihail Nedelcu, Mihail Patriciu, Iosif Kalouşek, asigurându-li-se, pe lângă grade şi funcţii importante, şi venituri pe măsura devotamentului.
Lenin afirma: „Statul este o organizare specială a forţei, este organizarea violenţei în vederea reprimării unei anumite clase. Dar care clasă trebuie să fie reprimată de către proletariat? De bună seamă numai clasa exploatatoare, adică burghezia. Oamenii muncii au nevoie de stat numai pentru reprimarea împotrivirii exploatatorilor, şi să conducă această reprimare, s-o înfăptuiască este în stare numai proletariatul, care este singura clasă revoluţionară până la capăt, singura clasă în stare să unească în lupta împotriva burgheziei, în acţiunea pentru completa ei înlăturare, pe toţi cei ce muncesc şi sunt exploataţi”.
În exercitarea funcţiilor dictaturii proletariatului, liderii comunişti din România nu s-au abătut cu nimic de la modelul leninist-stalinist, astfel că reprimarea brutală şi chiar exterminarea fizică a celor etichetaţi drept „duşmani ai poporului” a devenit un obiectiv prioritar, obiectiv a cărui îndeplinire reclama un instrument adecvat: o poliţie politică omnipotentă – Securitatea.
23 ianuarie 1949, a fost înfiinţată, prin Decretul nr. 25, Direcţia Generală a Miliţiei din Ministerul de Interne, care înlocuia Direcţia Siguranţei Generale. În același an, Jandarmeria a fost desfiinţată, fiind înlocuită cu trupele de securitate.
30 martie 1951, D.G.S.P. a devenit Direcţia Generală a Securităţii Statului (D.G.S.S.) care cuprindea şi o Direcţie de Informaţii Externe (D.I.E.).
20 septembrie 1952, D.G.S.S. se desprinde din Ministerul de Interne şi se transforma în Ministerul Securităţii Statului, care se reintegrează în Ministerul de Interne în septembrie 1953.
11 iulie 1956, prin H.C.M. nr. 1361, în cadrul Ministerului de Interne s-a înfiinţat Departamentul Securităţii şi Departamentul Internelor.
Personalul Securității, epurat
1960-1965, personalul Securităţii a fost epurat, fiind îndepărtaţi mulţi din ofiţerii impuşi de Moscova.
La 22 iulie 1967,în cadrul Ministerului de Interne a început să funcţioneze Departamentul Securităţii Statului (D.S.S.), condus de un Consiliu al Securităţii Statului (C.S.S.), care avea în frunte un preşedinte cu rang de ministru.
La 4 aprilie 1968, Consiliul Securităţii Statului s-a desprins din Ministerul de Interne şi a funcţionat ca organ central de stat.
Se încarcă comentariile...
