Eugen Cristescu (dreapta) - Ion Antonescu şi Horia Sima, în octombrie 1940 (stânga) Foto colaj: Wikimedia Commons

Din istoricul SRI-ului de astăzi şi al Securităţii din comunism face parte şi Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.). În 1940, Eugen Cristescu a devenit directorul acestei instituţii şi a reformat-o după arestarea lui Mihail Moruzov, predecesorul lui. Vigilent, Cristescu nu l-a lăsat pe Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, să-şi integreze oamenii de încredere în S.S.I. şi l-a ţinut la curent pe Antonescu cu planurile Gărzii de Fier.

În octombrie 1944, după ce l-au anchetat autorităţile din România, Eugen Cristescu, în vârstă de 49 de ani, a fost trimis la Moscova, alături de generalii Constantin Tobescu, Picky Vasiliu şi Constantin Pantazi, de mareşalul Ion Antonescu şi de Maria, soţia lui. Şi au rămas acolo aproape doi ani. Odată cu aprobarea Legii nr. 312 din ’45, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război, începuseră să se desfăşoare procesele politice în care erau acuzaţi cei care avuseseră funcţii de conducere în instituţiile de stat, în special în timpul Guvernului Ion Antonescu. Iar Cristescu a fost luat în vizor la scurt timp după emiterea decretului regal în urma căruia a fost eliberat din funcţia de director general al Serviciului Special de Informaţii.  

De exemplu, Constantin Maimuca, fost inspector în Poliţia de Siguranţă, l-a reclamat pe Cristescu pentru că i-ar fi „înscenat procesul prin fals şi abuz de putere“. Condamnat de Curtea Marţială de Casaţie şi Justiţie – instituţie înfiinţată de obicei în vreme de război –, Maimuca a fost pus în libertate după trei ani şi opt luni de închisoare, în urma unui decret general de amnistie de pe 24 august 1944, pe care l-a semnat regele Mihai I. Când a ieşit din penitenciar, acesta n-a ezitat să-l acuze pe Cristescu, care, în cele din urmă, a fost condamnat la trei ani de închisoare şi amendat. A fost, de asemenea, inculpat în procesul „Marii Trădări Naţionale“, care a avut loc între 6 şi 17 mai 1946, iar în ultima zi, l-au condamnat la moarte pentru „crimă de război şi dezastrul ţării“. Totuşi, el, generalul Constantin Pantazi şi Radu Lecca, fost comisar pentru problemele evreieşti, s-au numărat printre cei care, printr-un nou decret regal, au primit o altă sentinţă: muncă silnică pe viaţă. În schimb, Ion Antonescu şi Picky Vasiliu n-au scăpat de execuţia prin împuşcare de la Jilava. Lucreţiu Pătrăşcanu, atunci ministrul Justiţiei în Guvernul Petru Groza, instaurat pe 6 martie 1945,  a propus decretul şi Cristescu a fost unul dintre cei ţinuţi în viaţă, pentru că, spun unele surse, ar fi putut da diverse informaţii la alte procese politice. Ceea ce s-a şi întâmplat, căci ulterior a avut ba rol de martor, ba de acuzat. 

În Comisia Internaţională  

de Criminanistică

Eugen Cristescu s-a născut pe 3 aprilie 1895 în Grozeşti, o comună din judeţul Bacău, şi a crescut într-o casă cu opt fraţi. Tatăl lui, Ioan Cristescu, fusese învăţător la o şcoală dintr-o altă comună şi mama, Cleopatra Cristescu, avea grijă de familie. Încântat să înveţe carte, a terminat şcoala primară din Târgu-Ocna, după care a studiat la Seminarul Teologic „Veniamin“ din Iaşi, până în 1916, când a devenit student al Facultăţii de Drept din acelaşi oraş. Dar a venit Primul Război Mondial şi a fost nevoit să ia o pauză şi, ca sergent, a luat parte la campania militară din toamna lui 1916. Încă ambiţios, cum s-a sfârşit războiul, a revenit la Universitate, unde şi-a susţinut după câţiva ani şi teza de doctorat. În plus, vorbea fluent germana şi franceza, ceea ce l-a ajutat când a călătorit în străinătate pentru perfecţionare; de exemplu, a reprezentat o perioadă Poliţia Română în Comisia Internaţională de Criminalistică, întâi din funcţia de şef al Serviciului de Siguranţă şi, mai târziu, din cea de director. 

Despre abilităţile lui Cristescu, cu privire la activitatea lui din ianuarie 1927 şi ianuarie 1928, Romulus Voinescu,

directorul general al Siguranţei Statului, a notat într-o fişă de serviciu: „Funcţionar înzestrat cu frumoase însuşiri pentru cariera aleasă. Are cunoştinţe necesare, simţul datoriei şi sentimentul răspunderii. Spirit de iniţiativă; în împlinirea atribuţiilor sale pune multă bunăvoinţă, dând dovadă de o concepţie clară şi spirit de pătrundere. Disciplinat. Caracter hotărât, integru şi leal. Se comportă demn şi civilizat în serviciu şi faţă de public. Calificarea «foarte bun㻓.  

Wilhelm Canaris, directorul general al Abwehr

Foto: Wikimedia Commons

Cristescu l-a succedat pe Voinescu şi chiar într-unul dintre ziarele Mişcării Legionare, în  „Cuvântul“, a apărut în 1933 un articol despre cum funcţiona Siguranţa Generală a Statului pe când era el la conducere: „Luptând cu greutăţile inerente vremurilor de astăzi, cu un personal redus la minim, dar care ştie să-şi facă datoria cu preţul sângelui – cazuri numeroase stau dovadă – Siguranţa statului îşi îndeplineşte cu prisosinţă misiunea“. Ce-i drept, Cristescu înfiinţase şi o secţie care stătea cu ochii pe comunişti. Dincolo de aceste activităţi profesionale, îşi ajuta colegii de breaslă – la începutul anilor ’30 a fondat Societatea Generală a Funcţionarilor „Poliţişti“, cu scopul, printre altele, de a-i sprijini pe membrii care nu se descurcau cu banii sau familiile acestora, dacă ei decedau sau se îmbolnăveau şi de a le oferi haine şi cărţi copiilor lor, la fel, în caz că nu aveau cum să le cumpere. 

„Dumneata să nu faci 

nici o politică“

Rămas multă vreme în această funcţie de la Siguranţa Generală a Statului, căci Mihail Moruzov, directorul Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, a intervenit pentru mutarea lui la Ministerul de Interne, căci a aflat că el supraveghea şi corespondenţa Elenei Lupescu, cu care regele Carol al II-lea avea deja o relaţie controversată. „Sub regele Carol al II-lea, face eforturi repetate şi reuşeşte să intre în graţiile acestuia şi ale camarilei de la palat“, a notat Cristescu despre Moruzov la un moment dat. În 1937, fostul poliţist a devenit delegat în Comisia Superioară de Rechiziţii a Ministerului de Interne, care colabora cu Marele Stat Major al Armatei Române şi, cu acest prilej, a cunoscut mai multe persoane cu funcţii de conducere în Ministerul Apărării şi a reluat legăturile cu generalul Ion Antonescu, pe care-l mai întâlnise cu câţiva ani în urmă. Cel puţin din memoriile lui Cristescu reiese că au existat tensiuni din cauze profesionale între el şi Moruzov, despre care amintea că „nu avea nici cultură politică, nici cultură profesională, în afară de unele cunoştinţe practice, căpătate prin experienţă, iar altele prin relaţiile cu poliţişti sau ofiţeri de informaţii mai instruiţi“.     

Mihail Moruzov   Ilustraţie de Vali Ivan 

Şi a menţionat, cu un ton critic, relaţia lui Moruzov cu Germania. Cât a condus Serviciul Secret de Informaţii, Moruzov a stabilit o colaborare cu Wilhelm Franz Canaris, şeful Abwehr, serviciul de spionaj militar din Germania. Iar una dintre condiţii era ca primul să aibă grijă ca România să le asigure nemţilor cantităţile de petrol de care ar fi avut nevoie. Atunci, mai mulţi agenţi germani, aflaţi pe listele emise de Moruzov, s-ar fi strecurat în ţară şi ar fi fost integraţi în Serviciul de Siguranţă din zona petroliferă. După arestarea lui Mozurov – cerută de mareşalul Antonescu, care devenise prim-ministru după abdicarea lui Carol al II-lea, în favoarea lui Mihai I, pentru că şeful Serviciului distrusese documente de arhivă şi încălcase regulamentul –, a apărut pe 15 noiembrie 1940 decretul în urma căruia Cristescu prelua funcţia de director al Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.), noua denumire a instituţiei. Antonescu i-a cerut lui Alexandru Roşianu, subsecretar de stat pe lângă Departamentul Internelor pentru Poliţie şi Siguranţă, să i-l prezinte pe Cristescu în gara din Mogoşoaia, înainte de o călătorie în Germania şi în Italia. Roşianu l-a aşezat pe Cristescu între Antonescu şi Horia Sima şi-a spus: „Îţi prezint pe şeful serviciului meu de informaţii“. După aceea, s-a îndreptat spre Cristescu: „Dumneata să nu faci nici o politică, decât a conducătorului statului“. Ca să lase lucrurile în ordine înainte de plecare, Antonescu l-a chemat pe noul director al S.S.I. în vagonul lui, la distanţă de Horia Sima, şi i-a cerut să nu piardă din vedere acţiunile legionarilor şi să-i informeze pe Maria Antonescu şi pe Roşianu paşii pe care vor să-i facă ca să preia conducerea statului.  

„Am înţeles semnificaţia întregii situaţii: lupta pentru supremaţie între Antonescu şi Sima începuse şi duelul se pregătea, iar eu şi Serviciul Special de Informaţii ne plasam pe terenul deasupra căruia urmau să se încrucişeze spadele celor doi adversaric, a mai notat Cristescu. După ce Horia Sima a ajuns vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, mai mulţi legionari s-au angajat, cu sprijinul lui, în instituţii precum Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţiunea Generală a Poliţiei şi Siguranţa Generală, însă nu şi în S.S.I., pentru că Eugen Cristescu a refuzat să-i primească. 

„Horia Sima şi legionarii din Germania au constituit totdeauna un instrument cu care germanii ne-au şantajat“

Foto: historia.ro

Cristescu a cercetat şi o reclamaţie din partea Oficiului de Vânzare a Hârtiei, după ce un grup de legionari a ameninţat cu arma un evreu ca să-l oblige să le cedeze acţiunile lui de la Fabrica de Hârtie Zărneşti. În urma anchetei S.S.I., Antonescu şi Horia Sima au avut un conflict. „Acesta din urmă mă cheamă la Preşedinţie şi-mi ţine un discurs despre tăria şi durata statului legionar, ameninţându-mă, în încheiere, că voi suferi consecinţe dacă voi continua a informa pe Antonescu cu date împotriva mişcării legionare“, relata Cristescu. În timpul guvernării legionare, – între septembrie 1940 şi februarie 1941 –, a mai ţinut Cristescu să consemneze: „jafurile şi violenţele“ au luat „o mare dezvoltare pe tot cuprinsul ţării, şi în special în Capitală, unde echipele de şoc, de sacrificiu şi, mai ales, poliţia legionară“ a făcut „descinderi neautorizate, ridicând obiecte, alimente, bani, sub pretextul că sunt pentru «ajutorul legionar», deşi în realitate erau pentru ei“.     

Antonescu şi Sima, invitaţi de Hitler 

la Berlin

Înainte de Anul Nou, în decembrie 1940, la S.S.I. au ajuns mai multe informaţii despre viitoare revolte ale legionarilor, chiar de Revelion. În timp ce Cristescu verifica informaţiile, l-a vizitat şi colonelul Erich Rodler, şeful Abwehr în ţara noastră, decis să-l înştiinţeze că vrea să ştie România în linişte, că altfel trebuie să-i dea socoteală lui Canaris, care oricum i-a reproşat că nu a putut fi împiedicată asasinarea lui Moruzov. La finalul întâlnirii a adăugat: „Am informaţii precise că legionarii pregătesc lucruri mai grave de Anul Nou şi de aceea am venit să te previn ca să iei măsuri“. Cristescu s-a dus îndată la Antonescu pentru a-i explica ce pun la cale legionarii, însă el n-a vrut să pregătească o confruntare cu ei, căci se gândea că încă aveau sprijinul germanilor. Voia, desigur, ca şeful S.S.I. să-i urmărească în continuare.     

Când a primit informaţii despre neînţelegerile dintre Antonescu şi Horia Sima, Hitler i-a chemat pe cei doi la Berlin, ca să-i determine să cadă la învoială. Dar Sima a susţinut că e bolnav şi nu poate ajunge, iar Antonescu s-a temut că acesta ar fi încercat să preia puterea în absenţa lui. L-a anunţat că va lipsi din ţară vreo trei-patru zile, dar s-a întors de la Berlin a doua zi dimineaţa. Apoi, pe 21 ianuarie, Cristescu i-a raportat lui Antonescu că legionarii nu erau încă pregătiţi şi aşteptau arme din Germania; în schimb, i-a propus să treacă la măsuri de prevenire. După Rebeliunea legionară, care a lăsat în urmă 400 de victime, de partea ambelor tabere, Horia Sima s-a făcut nevăzut şi, din discuţia pe care a avut-o cu Hitler, Antonescu a aflat că dictatorul a luat măsuri ca fostul lider al Gardei de Fier să nu mai vorbească vreodată. Dar Cristescu n-a oprit cercetările şi a descoperit că Sima locuia la Weimar, sub pază şi izolat de alţi legionari, date pe care Antonescu a refuzat să le creadă. „Horia Sima şi legionarii din Germania au constituit totdeauna un instrument cu care germanii ne-au şantajat. Ori de câte ori erau nemulţumiţi de satisfacerea cererilor lor economice sau de numărul de trupe române trimise pe frontul de est, ameninţau în surdină că ei au un guvern gata pregătit în Germania şi că ne putem pomeni într-o dimineaţă că aterizează pe aeroportul Băneasa“, scria Cristescu. „Or, aşa cum s-a văzut după 23 august 1944, Horia Sima trăia şi a constituit guvernul fantomă de la Berlin“.     

Îndoielile lui Canaris

Nu doar Moruzov l-a întâlnit pe Wilhelm Franz Canaris, şeful Abwehr-ului, ci şi Cristescu, iar Radu Lecca a povestit în scris cum, în 1943, amiralul a venit la Bucureşti, împreună cu Hans Piekenbrock, locţiitorul lui şi cel care conducea Biroul 2 al armatei germane. Lecca a aflat atunci de la Piekenbrock că amiralul Canaris a tras nişte sfori ca să fie eliberat Moruzov în 1940, dar rezultatele n-au venit la timp. Spre dezamăgirea lui Canaris, care nu aprecia munca lui Cristescu în S.S.I, iar comportamentul din ziua întâlnirii a confirmat acest lucru; a plecat de la masa planificată de Cristescu la un restaurant din Capitală după vreo jumătate de oră. De aici a reieşit şi lipsa dorinţei cu privire la o viitoare colaborare. Oricum, conduita lui nu era surprinzătoare. În timpul Pogromului de la Iaşi, de exemplu, în iulie ’41, Cristescu se dusese la Roman şi a fost atent la acţiunile agenţilor germani, aşa că a aflat că amiralul Canaris trecuse prin România fără să-l contacteze – mersese la Iaşi şi îl ţinuse la curent cu evenimentele feldmareşalul von Schobert. 

Gheorghe Cristescu, fratele directorului S.S.I., cu 9 ani mai mic şi agent S.S.I. de încredere pentru el, a explicat, într-un fel, scepticismul lui Canaris, în contextul situaţiei politice din epocă: „Partidul Nazist lucra peste capul armatei, cu ordine «speciale» de la Berlin, autorităţile de ordine române fiind acuzate de duplicitate şi slăbiciune. La un moment dat, Berlinul insistă chiar pentru «dublarea» poliţiei române cu cadre germane, argumentând că atât Ungaria, cât şi Bulgaria au admis acest lucru. (...) Dublarea nu se mai efectuează, însă samavolniciile se înmulţesc“. La rândul lor, agenţii români îi spionau pe germani şi, în acelaşi timp, cu ştiinţa lui Antonescu, Cristescu a reintrat în legătură, în ’43, cu serviciile de informaţii din Statele Unite. 

23 august ’44. Cristescu: „S-a dat lovitură de stat şi trebuie să mergem cu mareşalul Antonescu“

Un alt raport secret redactat de Gheorghe Cristescu pentru fratele lui s-a regăsit printre documentele din arhivele familiei – în timpul unei întâlniri la Istanbul acesta i-a întrebat pe reprezentanţii serviciilor americane de ce era nevoie ca intermediarul între ei şi Eugen Cristescu să fie o rudă sau un prieten apropiat şi răspunsul ar fi fost următorul: „Noi, americanii, cunoaştem mai precis şi apreciem mai exact decât alţii şi chiar decât voi rolul important ca factor de ordine al lui Eugen Cristescu în viaţa statului român (...). Organele speciale sovietice (N.K.V.D.-ul şi Kominternul) socotesc pe Eugen Cristescu ca pe inamicul numărul 1 al comunismului în România. Aceste organe socotesc că bolşevizarea României nu s-a putut efectua graţie în mare parte dârzei lupte a lui

Eugen Cristescu, atât ca director al Siguranţei în trecut, cât şi ca şef al S.S.I.-ului român acum. Considerând că evenimentele s-ar putea precipita, am înţeles a-l avertiza pe Eugen Cristescu de aceste lucruri pe calea cea mai directă şi sigură ce am găsit: dumneata“. La ce concluzii a ajuns fratele şefului S.S.I. după întrevedere? Că Serviciul de Informaţii din SUA nu îşi dorea încă să coopereze cu cel din Marea Britanie şi că voia să păstreze relaţiile cu România cu ajutorul S.S.I., fără să facă vâlvă.  

Constantin Tobescu, general de brigadă al Jandarmeriei Române în cel de-al Doilea Război Mondial  Foto: Wikimedia Commons

Program de perfecţionare

pentru subordonaţi

Odată ce a preluat funcţia de director general în 1940, Cristescu a reorganizat S.S.I., iar unele schimbări din instituţie au dus la reacţii printre cunoscuţi şi subalterni. Dintr-un raport menţionat de istoricul Cristian Troncotă aflăm că: „În profesiunea informaţiilor, Eugen Cristescu avea pricepere, deşi o oarecare prudenţă exagerată îl făcea fie ca unele informaţii să le verifice prea mult, lipsindu-le astfel de calitatea noutăţilor inedite, fie să nu le exploateze deloc, pentru a nu-şi strica bunele raporturi cu diverşii fruntaşi ai vieţii politice de atunci“, scria autorul, care a păstrat anonimatul. „Sub conducerea sa, informaţiile furnizate de S.S.I. erau mai riguros controlate şi, deşi la o examinare mai superficială puteau apare ca mai valoroase, totuşi nu au atins gradul de profunzime pe care-l aveau sub Moruzov“. Spre deosebire de raportorul necunoscut, Traian Borcescu, ofiţer al S.S.I., a lăsat consideraţii cu privire la comportamentul lui: era înţelegător, nu sancţiona subordonaţii pe nedrept şi era un profesionist iscusit.

A dezvoltat şi cursuri teoretice şi practice menite să le ofere pregătire suplimentară subordonaţilor, ţinute de funcţionari şi ofiţeri superiori din S.S.I., din Siguranţa Generală sau Marele Stat Major. În program era inclus şi un curs despre principalele interese ale instituţiei ca sabotajul, spionajul şi trădarea. Când a ajuns Cristescu la S.S.I., activau numai 30 de ofiţeri, dar intrarea în cel de-Al Doilea Război Mondial a impus creşterea numărului, ceea ce nu a încărcat Serviciul de Informaţii cu alte costuri, pentru că aceia erau plătiţi de Ministerul de Război. Dar Cristescu nu asculta pasiv larma din jurul lui, ci recruta el însuşi şi instruia ofiţeri de rezervă şi se ocupa şi de „problema legionară“. Secţia de contrainformaţii, responsabilă de asta, era doldora de hârtii fără date utile, iar şeful ei evita să se amestece în uneltirile Gărzii de Fier. O soluţie a fost să-l aducă „la serviciu pe un fost poliţist, cu atitudini cunoscute împotriva legionarilor şi bun cunoscător al problemei“, alături de care a înfiinţat, pe lângă Secţia de contrainformaţii, „o grupă de informatori, precum şi agentura a III-a de teren, pentru supravegheri, filaj şi verificări, numai astfel putând face faţă acestei grele probleme“, nota Cristescu.  

În vremea lui, prioritatea S.S.I. era să-i pună la dispoziţie mareşalului Antonescu toate informaţiile necesare, astfel încât acestea să-l ajute în luarea unor decizii majore, dintre ele: când să-i înfrunte pe legionari şi în ce context să-i permită lui Iuliu Maniu negocierea unui armistiţiu. Instituţia schimba informaţii cu servicii din alte ţări, mai ales cu Abwehr din Germania, după care ajungeau la „Oficiul de studii şi documentare“, care le studia şi prevedea următoarele strategii militare. Printre reformele lui Cristescu din acea perioadă s-au aflat şi reorganizarea tipografiei, a arhivei şi a secţiei radio şi înlocuirea aparaturii uzate din laboratoarele de fizică şi din secţii precum cele de decriptare şi transmisiuni. Alte modificări atribuite lui au avut legătură cu numele, cu scop conspirativ, pe care le primeau angajaţii de la încadrare şi îl păstrau până la încheierea activităţii. Până şi primirea salariului era un eveniment, căci agenţii sub acoperire – la Marele Stat Major sau la Ministerul Afacerilor Externe, de exemplu – îşi primeau banii pe străzi sau în clădiri necunoscute. Ei n-aveau voie să intre în centrele S.S.I. Mai mult, ceilalţi salariaţi intrau în jocul cu plicurile: aşa primeau leafa, pentru care apoi semnau o chitanţă care se întorcea la plătitor „sub sigiliu“. Cristescu a vorbit despre rostul acestor cărări întortocheate într-o declaraţie pentru Ministerul de Război, înainte să fie trimis la Moscova pentru anchetare, în octombrie 1944: în cazul unor trădări de secrete militare, informatorii ar fi compromişi, la fel şi serviciul de informaţii de care aparţin.

Averi şi alte ipoteze

În februarie ’43, la 48 de ani, Cristescu se căsătorise cu Maria Theodora, fostă Feraru, văduva unui general, avându-l drept naş pe generalul Ilie Şteflea. Avuţia ei, plus veniturile lui mari îi asigurau un trai lipsit de frământări, dar zvonurile din 1944, cum că ar fi fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară, nu au fost confirmate de anchetele ulterioare.  

Pe 23 august 1944, generalul Constantin Tobescu, director al Direcţiei Siguranţei şi Ordinii Publice, strânsese în cabinetul lui mai mulţi ofiţeri, în prezenţa lui Eugen Cristescu, ca să-i îndemne să susţină Guvernul Antonescu. Atunci Cristescu ar fi afirmat: „S-a dat lovitură de stat şi trebuie să mergem cu mareşalul Antonescu, pentru că nemţii sunt puternici şi altfel ne vor distruge ţara“. În aceeaşi zi, Cristescu i-a adunat la centru pe şefii sectoarelor şi pe ofiţerii superiori din S.S.I. şi i-a anunţat că angajaţii vor părăsi instituţiile de stat, prin urmare şi S.S.I. În timpul discursului, conform unei mărturii, a sunat telefonul din sală şi Cristescu a ieşit fără să privească în urmă. Cel puţin lui Traian Borcescu, şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii, nu îi erau străine evenimentele care urmau să aibă loc în acea zi, pentru că fusese convocat de Marele Stat Major în scopul unei colaborări, cu ceva timp înainte, fără să ştie şeful lui. Şi a păstrat secretul. Tot el a fost cel care a înfiinţat, la cererea lui Constantin Sănătescu, numit recent preşedinte al Consiliului de Miniştri, „Grupa Specială“ responsabilă cu supravegherea comuniştilor puşi în libertate. Între timp, se desfiinţase una dintre secţiile S.S.I.-ului, care îi spiona pe ruşi, iar aceeaşi soartă a avut-o şi „Grupa Specială“ când s-a instaurat Guvernul Petru Groza. 

Tribunalul Militar din Bucureşti i-a condamnat pe Eugen Cristescu şi pe generalul Constantin Tobescu la cinci ani de închisoare, în august ’44, pentru „crimă de instigare şi lipsă de la serviciu fără învoire prealabilă“ şi din acei ani au rămas mai multe note. 

Lucreţiu Pătrăşcanu, Ministrul Justiţie între 23 august 1944 şi 23 februarie 1948

Într-o astfel de însemnare a S.S.I. au apărut informaţii că englezii voiau să-l scape pe Cristescu de pe lista criminalilor de război, pentru că ar fi avut sprijinul lui informativ şi ar fi vrut să-l răsplătească. Un an mai târziu, dintr-un text scris de un agent descoperim că Serviciile Secrete Americane căutau pe Bulevardul Carol din Bucureşti unul dintre sediile N.K.V.D. (n.r. – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne, fost Minister de Interne al Uniunii Sovietice). Se presupunea că Eugen Cristescu era acolo, întrucât ar fi acceptat să lucreze pentru ruşi. Iar o altă notă a S.S.I. preciza că: „În ziua de 18 iunie 1947 Eugen Cristescu, fostul director general al SSI-ului, condamnat la muncă silnică pe viaţă de Tribunalul Poporului a fost dus la Curtea Marţială din Bucureşti pentrua a depune ca martor la revizuirea procesului rebeliunii legionare. Numitul a venit însoţit de soţie, avocatul său şi un gardian. În timpul prânzului, Eugen Cristescu a mâncat pe sala Curţii Marţiale, consumând alimente aduse de soţia sa, într-un geamantan (pâine, friptură, vin etc.) … Toate aceste fapte, desfăşurate în văzul celorlalţi martori şi inculpaţi au stârnit numeroase comentarii, spunându-se între altele că Eugen Cristescu trăieşte mai bine decât cei care sunt liberi“. 

Un alt episod în care Cristescu a încercat să-şi joace cu grijă cărţile a fost cel din 1948, când Securitatea îl ancheta pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Într-un fel, Cristescu îi era recunoscător fostului lider comunist, pentru că acesta îl scăpase de condamnarea la moarte, dar se temea şi de consecinţe, dacă n-ar fi declarat împotriva lui. Securitatea făcea presiuni ca el să mărturisească cum a intermediat o întâlnire dintre Pătrăşcanu şi Antonescu, iar primul era acuzat de trădare: că a colaborat cu mareşalul fără ştirea PCR. 

În ciuda grijilor, Cristescu a rămas discret, însă declaraţiile lui se băteau cap în cap, de la un punct încolo, cu ale lui Pătrăşcanu. El insista că a stabilit întâlnirea dintre cei doi cu sprijinul lui Piky Vasiliu, pe când Pătrăşcanu nu îşi schimba afirmaţiile: că mareşalul se răzgândise chiar în ultimul moment şi că nu s-au mai văzut. Ceea ce a declarat în scris şi Antonescu. Deşi s-a dat peste cap ca să scape, Cristescu şi-a mai prelungit viaţa doar până în 1950, când a murit de „scleroză cardiovasculară“ în Penitenciarul Văcăreşti. Şi, cum era de aşteptat, în istoria fostului şef al Serviciului Special de Informaţii, s-au strecurat şi presupuneri că, de fapt, ar mai fi trăit încă vreo zece ani. 

INTERVIU Stelian Tănase, scriitor şi politolog: „Eugen Cristescu a fost un funcţionar cenuşiu, inteligent, care îşi făcea bine meseria“

Stelian Tănase, la Adevărul Live  Foto: Eduard Enea

Stelian Tănase (66 de ani) vorbeşte despre câteva dintre deciziile luate de Eugen Cristescu şi despre cum, inevitabil, enigmele plutesc deasupra celor care au avut de-a face cu serviciile secrete.  

„Weekend Adevărul“: Cum a rămas în istoria României Eugen Cristescu, director al Serviciului Special de Informaţii între 1940 şi 1945?

Stelian Tănase: Este un personaj contradictoriu. Unii îl privesc ca pe un fidel al lui Antonescu, alţii îl privesc ca pe omul care, până la urmă, s-a înţeles cu ruşii ca să-şi salveze viaţa. Din punctul meu de vedere, a fost un funcţionar bine calificat care a ţinut de fişa postului. Atunci, Bucureştiul era bine informat şi avea contacte. Din cauza vremurilor complicate nu a lăsat o imagine clară. Pe de altă parte, mai era şi şef de servicii secrete, care întotdeauna e privit ca cineva dubios, în care nu poţi să ai încredere. 

Nici nu s-au publicat multe cărţi despre el. 

Fiind alte drame atunci, trebuiau scrise înainte de toate cărţi despre regele Mihai, despre Iuliu Maniu, despre Antonescu. Dar şi Cristescu a fost suficient tratat după 1989. Nu a existat în conştiinţa publică până atunci. După aceea, au început să apară mai întâi articole. Faptul că a fost arestat când a căzut regimul Antonescu nu a fost nicio surpriză. El prima dată a scăpat, pentru că a avut informaţii că se urzea ceva la Palat şi a fugit din Bucureşti în zona lui natală, unde a fost prins. Am citit dosarele interogatoriului de la Moscova şi acolo s-a purtat inteligent: a încercat să negocieze micile lui secrete şi să se facă scăpat. Vă dau un exemplu: o cerere insistentă de la Moscova a fost să dea lista de informatori din Partidul Comunist. El spusese odată că 85% din membrii partidului – încăpeau în două autobuze toţi – erau oamenii lui. Era adevărat, dar nu le-a dat numele, pentru că, în momentul când le-ar fi dat, l-ar fi împuşcat. Nu mai avea ce să dea la schimb. A jucat bine pentru el şi a reuşit să nu fie împuşcat nci în Valea Piersicilor, la Jilava, cu ceilalţi din lot. A dus cu el în mormânt multe secrete.

Pot fi idealizate activităţile unui om care a fost şeful S.S.I.?

Nu trebuie idealizate. Sigur că sunt oameni pasionaţi de servicii secrete şi de spionaj şi ei privesc totul printr-o anumită aură eroică. Dar cred că este cea mai mare greşeală. A fost un funcţionar cenuşiu, inteligent, care îşi făcea bine meseria, cu experienţă, şi trebuie privit ca atare. Nu trebuie nici făcut un mare personaj al istoriei româneşti. A încercat să supravieţuiască: să scape din acel război, de lagăr, de plutonul de execuţie. L-a servit pe Antonescu cu dosarele sensibile pe care i le cerea, în principal în relaţiile cu nemţii. Era foarte bine cotat chiar şi de nemţi. 

Oliver Jens Schmitt, profesor de istorie la Universitatea din Viena, a publicat anul acesta, la Editura Humanitas, volumul „România în 100 de ani“. Acesta a declarat într-un interviu că „în perioada interbelică şi în cea comunistă serviciile secrete au contribuit la distrugerea încrederii în viaţa politică“. Şi că fac asta şi astăzi. Cum comentaţi aceste afirmaţii? 

În societăţi există un conflict între diferite zone de influenţă. Aş spune însă că nu neapărat serviciile distrug partidele, ci că partidele se distrug ele însele. În situaţia asta de vulnerabilitate, serviciile devin mai importante şi mai căutate, deţin mai multă putere. Şi în România după 1989 este aceeaşi situaţie: atotprezenţa serviciilor este din cauza slăbiciunii partidelor. Partidele se slăbesc prin deciziile proaste pe care le iau. Sigur că serviciile devin un fel de factor stabilizator şi îşi măresc influenţa şi te trezeşti cu oamenii serviciilor la vârful partidelor, în Parlament şi în Guvern. Schmitt simplifică lucrurile. Cred că face cercetări meritorii, dar mai şi greşeşte. 

După Revoluţie, în primii ani, cum consideraţi că s-au raportat românii la activitatea Serviciului Român de Informaţii, ţinând seama de acţiunile Securităţii în trecutul recent?     

Au fost detestate de populaţie. Şi astăzi a mai rămas o temere. Uitaţi-vă ce reacţie a stârnit povestea cu protocoalele (n.r. – protocoalele de cooperare între Parchetul General şi SRI). În memoria colectivă a rămas imaginea securistului din bloc, a turnătorului care era în anturajul tău. Serviciile sunt încă privite cu rezervă. E problema lor să-şi spele imaginea, astfel încât lumea să aibă încredere în ele. Deocamdată nu există această încredere.  

Citeşte articole similare în ziarul Weekend Adevărul. Fă-ţi un abonament pentru ediţia tipărită! (Clic aici)