Dragoste modernă: Cum trăiesc de când nu mai exist

0
0

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi. NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.

Îmi e frică să merg la spital nu din cauza acelor - ce ar mai fi o înţepătură pe lângă toate perfuziile pe care le-am suportat şi branulele şi cusăturile fără anestezie? - ci pentru că sunt aproape convinsă că m-ar opri acolo pentru foarte mult timp. Ca pe o specie ciudată de peşte de apă dulce găsit viu în Marea Moartă, m-ar întinde dezbrăcată pe mese cu picioare de metal, sub lumini de neon, mi-ar lipi de tâmple, piept şi braţe ventuze conectate la monitoare pâlpâitoare prin fire colorate, m-ar lega fedeleş şi m-ar băga într-un tub, cerându-mi să ţin ochii închişi şi să respir „normal".

Aş fi material didactic, numai bună de expus într-o zi la proaspăt reinventatul muzeu Antipa. Pentru că la cel mai banal consult ar rezulta că am două inimi, două spline, patru scăriţe şi patru ciocănele, patru tibii, patru tâmple, patruzeci de degete la cele patru mâini şi patru picioare. Aş avea, concret, toate organele, membrele, muşchii şi restul celor din care e format corpul uman în dublu exemplar. Eu şi bărbatul meu.

Nu mă duc să îmi iau viză de America - deşi New York-ul m-a vrăjit prin corespondenţă şi abia ajungând acolo simt că-mi voi găsi toate piesele puzzle-ului - pentru că îmi e teamă că voi eşua ca Tom Hanks în „Terminalul", un pasager prizonier în aeroport. El măcar a sărutat-o pe Catherine Zeta-Jones, eu aş fi doar o altă problemă pe capul autorităţilor. Şi doar avem precedentul în care Mihai Răzvan Ungureanu şi-a pierdut postul de ministru din cauza unor români arestaţi de americani.

Am aflat că SUA şi-au înăs­prit sistemele de securitate la trecerea frontierei şi au un scaner care a scandalizat o bună bucată de oameni - mai ales femei, că ele sunt, declarativ, mai pudice - pentru că agenţii vamali „văd" practic pe sub haine. Ei, de bună credinţă - că doar religia (strâmbă) îi mână în luptă pe extremiştii care deturnează avioane, ca pe 11 septembrie  -, caută terorişti înarmaţi, arme albe sau componente din care se fac bombe artizanale. Găsesc suspecte până şi pilele de unghii. Cât de naivă să fiu să cred că m-ar lăsa americanii să trecem vama doi, când eu am viză doar pentru unul? Eu şi bărbatul meu.

Doi oameni poartă o fustă

Mă mir cum de am reuşit să scap de vigilenţa administratorului de bloc şi încă plătesc întreţinerea pentru o singură persoană. În fiecare lună mă aştept să văd că se dublează suma. Doar pragul casei îl trec de fiecare dată doi oameni, doi se aşază pe pat, doi îşi pun hainele în cuier, eu şi el.

Bea cu mine din aceeaşi cană, se spală pe dinţi în timp cu mine, se uită pe geam la lumini, deschide căldura şi trage draperiile împreună cu mine, pleoapele mele se închid peste ochii lui, unghiile lui cresc degetelor mele, aerul pe care îl inspir ajunge în plămânii lui şi dorul meu de ducă îl urcă în maşină, lacrimile mele se scurg pe obrajii lui, înnodându-se în barba mea.

Dacă ar purta ca în „Terminator" ochelari cu vedere în infraroşu, care, detectând căldura, descoperă implicit şi numărul vietăţilor care o emană, chelnerii nu m-ar mai întreba când mă văd singură la masă „Mai aşteptaţi pe cineva?". Ar observa ca sunt însoţită. Tata nu m-ar mai certa că stau cocoşată. E greu să duci pe cineva în spate, pe umeri, pe inimă şi e normal să stai mai aplecat. Mă duc pe mine şi îl duc pe el. Îmi curge prin vene, se uită prin ochelarii mei de soare, poartă fustă şi citeşte cărţile pe care eu le aleg.

O specie sălbatică de femeie îndrăgostită

Mi-am pierdut de fapt identitatea, nu mai sunt eu, nu mi se mai curbează gura în zâmbet la fel. Nu exist. Sunt o nălucă, o specie sălbatică de femeie îndrăgosită. Şi neiubită. Pentru că deşi paşii mei se pun unul după altul în ritmul în care bate inima lui, deşi în fiecare seară ultimul om la care mă gândesc e el şi e desigur primul care îmi vine în minte când mă trezesc, după ce l-am visat, nu îl aud cu lunile. Nu ştiu ce face, nu ştiu cu ce e îmbrăcat, dacă e bolnav, dacă a mâncat sau dacă are o iubită.

Când nici măcar nu am deschis ochii şi stau în starea aia de semiparalizie caldă, dintre somn şi nesomn, îi caut instinctiv mâna pe sub plapumă. L-aş lua de mână în fiecare dimineaţă. Nu e. De fapt, nici măcar nu ne-am trezit vreodată în acelaşi pat. Ce ironie, îmi e dor de ceva ce nu am avut niciodată. Şi ca toată viaţa mea să fie de un patetic care mă dezgustă până şi pe mine, îl iubesc atât de mult încât între libertatea lui şi fericirea mea sigur că am ales-o pe prima. Nu e însurat, nu sunt măritată.

Cum se cucereşte lumea

În fapt, nici măcar nu a fost vorba de o alegere. Pentru asta ar fi trebuit să existe un cuplu. Faptele sunt acestea: într-o zi, luându-mă de mână, mi-a spus că s-a gândit la mine. Nu mai vorbisem niciodată stând atât de aproape unul de altul. Am început să tremur. Fizic. Mă jucam cu degetele ca să nu se vadă cum mi se mişcă nervos palmele. Bine că stăteam pe scaun că altfel probabil aş fi ajuns la spital cu capul spart.

Nu cred că ar fi rezistat la contactul cu parchetul. (Dumnezeu are simţul ridicolului, o primă întâlnire sfârşită la camera de gardă ar fi fost prea mult până şi pentru El.) Şi după ce mi-a spus aşa, uitându-se la mine cu ochii lui închişi la culoare, am simţit că am cucerit lumea. Fix în momentul ăla, în după-amiaza aia, am cucerit lumea! Nu poţi să trăieşti aşa ceva de două ori.

Mi-a pus mâna pe inimă

Ne-am plimbat apoi, orele nu au mai avut nicio greutate, căldura, căldura apăsătoare, aerul fierbinte, prin care treci ca printr-o apă, îl simţi cum ţi se lipeşte de mâini, de gât, de coapse, era ca suspendat, cămaşa mea galbenă avea atât de mulţi nasturi! Şi tăcerea bună dintre noi mi-a perforat pieptul, mi-a spart sternul şi dând la o parte coastă cu coastă a ajuns în locul de unde se aude că bate inima.

Mi-a pus inima pe inimă, mi-a mângâiat sufletul cu sufletul lui, m-a iubit într-o noapte cât nu am trăit în peste două decenii, mi-a spus toate poveştile vieţii lui, i-am citit în palmă, mi-a arătat poze alb-negru - se asortau perfect cu genele mele pe cearceaf - şi pe lumină am mers acasă.

S-au mai repetat uneori nopţile astea, am ieşit împreună la masă, din timp în timp am fost noi doi, nu l-am întrebat niciodată de ce vine şi mai ales de ce pleacă, nu am nicio amintire dureroasă cu el, când suntem împreună toate sunt la locul lor. Nu ne-am certat niciodată, nu m-a necăjit niciodată prezenţa lui, doar lipsa, i-am scris până am şters tot, l-am vegheat de departe, i-am auzit poveştile despre iubitele lui trecătoare, i-am iertat tăcerea, tăcerile nesfârşite, nerăspunsurile, cinismul de a-mi spune că sunt importantă, i-am admirat puterea de a nu se uita în ochii mei şi uşurinţa de a-mi întoarce spatele după ce mi-a spus nonşalant „Ai grijă de tine! Vorbim!" şi ne-am pupat politicos pe obraji.

În timp ce el se îndepărta nepăsător, eu îmi strângeam corpul cu mâinile de teamă să nu îmi cadă pe trotuar vreo bucată de carne şi îmi afundam faţa în fulare lungi, pe care le foloseam pe post de batistă.

Importanţa becului în economia sufletului

Mai mult decât l-am iubit, în fiecare zi l-am suferit. În fiecare zi am tresărit când mi-a sunat telefonul, aşteptând să văd pe ecranul mic numele lui. Nu a sunat. Apăs cu rigurozitate tasta F5 când deschid mailul, poate mi-a scris. Nu a făcut asta niciodată.

Mai presus de imposibilitatea de a merge la spital şi de a-mi lua viza de America trebuie să trăiesc cu gândul că nu sunt suficientă. Că dragostea mea pentru el - singurul bărbat care mă face să cred că viaţa mea ar putea fi frumoasă - nu contează.

Iubesc un bărbat care nu mă iubeşte şi risc în fiecare zi să mi se mărească întreţinerea pentru că el locuieşte la mine, în mine. Nu pot să spun „Pot să pierd tot, nu-mi pasă, îl am pe el!". Nu îl am. Sunt singură, trebuie să-mi port de grijă, să fiu puternică, să schimb becuri, să zâmbesc, să mă descurc, să mă uit în oglindă şi să văd, în ochii mei, ochii lui. Mă sfărâmă în bucăţi mici fiecare seară în care ajung singură în casa goală şi nici măcar nu îl sun să îi spun „Mi-e dor de tine!". Sunt în zadar.

Liviana Rotaru e ziaristă. De aproape cinci ani a intrat în această breaslă şi încă mai crede că nu o să-i fie niciodată lehamite. Nu are câini, nu are pisici, se străduieşte să ţină în viaţă un trandafir de interior şi cumpără de fiecare dată când o găseşte în anticariate cartea „Fiesta - The Sun Also Rises". E optimistă, veselă şi îşi doreşte să fie mamă de băieţi.

"Nu ştiu ce face, nu ştiu cu ce e îmbrăcat, dacă e bolnav, dacă a mâncat sau dacă are o iubită."

"Îmi curge prin vene, se uită prin ochelarii mei de soare, poartă fustă şi citeşte cărţile pe care eu le aleg."

"I-am admirat puterea de a nu se uita în ochii mei şi uşurinţa de a-mi întoarce spatele!"

"Iubesc un bărbat care nu mă iubeşte şi risc în fiecare zi să mi se mărească întreţinerea pentru că el locuieşte la mine, în mine. "

Stil de viață


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri