Dacă ai putea, ai trăi 100 de ani?

Speranţa de viaţă a crescut într-un ritm uluitor în ultimele decenii FOTO Shutterstock

Două din cinci fete care se nasc astăzi vor trăi un secol, iar băieţii sunt imediat aproape de acelaşi record. Dar este longevitatea ceea ce ne închipuim?

Umanitatea visează să întârzie procesul îmbătrânirii de milenii. De la frunzele de măslin din Egiptul Antic până la „elixiriul vieţii” al alchimiştilor, resurse vaste au fost cheltuite – sunt şi astăzi – pe tonice, poţiuni şi vitamine în tentative de a opri ravagiile anilor care trec.

Astăzi se ştie secretul. Speranţa de viaţă a crescut cu 30 de ani în ţările bogate în secolul XX şi nu dă semne de încetinire. Sunt ţări în care speranţa de viaţă a crescut cu trei luni pe an, în ultimii 160 de ani.

În 1917, regele George V al Angliei a început o nouă tradiţie: trimiterea unei telegrame
noilor centenari. În acel an, regele a trimis 24 de astfel de mesaje. În 1952, numărul telegramelor a crescut de 10 ori, iar în 2011 de aproape 40 de ori.

Economistul John Appleby a citat cifrele în „Jurnalul Britanic Medical” şi s-a întrebat, la final: „Unde se termină totul?”. Este întrebarea unui economist. Pentru toţi cei care trăiesc astăzi şi au şansa de a împlini vârsta de 100 de ani, mai există o întrebare: vrem asta?

Oficiul Naţional de Statistică din Marea Britanie a estimat că aproximativ 40% din fetele care s-au născut în acest an vor trăi până la 100 de ani, procent care, până în 2060, va creşte până la 60%. Băieţii nu sunt foarte departe de aceeaşi reuşită. Dar ce nu ştim încă este dacă, întrebaţi fiind, ar alege să trăiască atât.

Scriitorul Jonathan Swift a înţeles întrebarea. În „Călătoria lui Gulliver” există o rasă de oameni, Struldbrug, normali în toate aspectele, mai puţin unul: nu mureau. Dar în loc să fie o binecuvântare, imortalitatea lor devenise un blestem. Continuau să îmbătrânească, fără să moară.

„La 90 de ani îşi pierdeau toţi dinţii şi părul, nu mai aveau nicio distincţie a gustului, mâncau şi beau orice, fără poftă sau apetit. Întrebarea nu era dacă un om ar alege să fie mereu tânăr, sănătos şi prosper, ci cum ar accepta o viaţă nesfârşită cu toate dezavantajele cu care vine bătrâneţea”.

Într-un articol recent, Walter James, un senior englez care a sărbătorit aniversarea de 100 de ani în 2012, scria, într-un mod emoţionat, despre pierderile care vin cu vârsta. Şi cele mai importante nu erau ale corpului sau ale minţii, ci ale emoţiilor sale.
Deşi încă îşi face singur cumpărăturile, găteşte şi are grijă de el, face integrame, se bucură de un pahar de whisky şi îşi aduce aminte, cu claritate, momente din trecutul său, nu-şi mai poate aminti sentimentele şi senzaţiile care au acompaniat momentele.

Povestind succesele sale şi aventurile sale sexuale, James observă absenţa freamătului şi a euforiei care acompania momentele. „Memoria mea a păstrat osul, dar a pierdut carnea de pe el”. „Probabil că cea mai mare pierdere este dragostea. Îmi aduc aminte rutina îndrăgostitului, prânzurile împreună, concertele şi teatrele, plimbările. Dar să scriu toate acestea este ca şi cum aş lua o carte de pe raft şi i-aş răsfoi paginile. Ce-mi scapă este simţul extraordinar, pe care l-am avut atât de mulţi. Senzaţia de a fi îndrăgostit”, a scris Walter James. 

Astfel de observaţii sunt menite să-i facă pe cei tineri din Vest să se întrebe: este o viaţă atât de lungă un motiv de bucurie sau de teamă?

„Viteza cu care speranţa de viaţă avansează este incredibilă. În 1980, oamenii de ştiinţă credeau că vârsta de 85 de ani marchează limita naturală pentru speranţa de viaţă. În Japonia, bariera a fost întrecută în 2007 de către femei. În Marea Britanie, speranţa de viaţă, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, este de 90 de ani”, spune Jeremy Laurance de la „The Independent”.

Care este secretul – elixirul vieţii? „Nu este un leac complicat. Doar standarde mai bune de viaţă, educaţie şi sistem de sănătate. Plictisitor, dar minunat de adevărat. În prima parte a ultimul secol, toate progresele medicale în ceea ce priveşte copilul şi supravieţuirea sa au contribuit cel mai mult creşterea speranţei de viaţă. Dar din 1950 încoace, cele mai puternice creşteri au avut loc în anii '80, când s-a simţit răsplata îmbunătăţirilor în ceea ce bem şi mâncăm, unde locuim şi ce muncim”, a continuat Laurance.

Ceea ce îngrijorează majoritatea în privinţa îmbătrânirii este pierderea facultăţilor şi abilităţilor pentru rutina zilnică – mâncatul, îmbrăcatul, îmbăiatul şi mişcatul de colo, colo. Vestea bună este că, în ciuda creşterii numărului de bolnavi de cancer, diabet şi artrită, diagnosticul timpuriu şi tratamentul îmbunătăţit au temperat condiţiile care destabilizau situaţia.

„În viitor, mai mulţi dintre noi ne vom îmbolnăvi, dar boala ne va afecta mai puţin. Rezultatul va fi că vom trăi să ne vedem strănepoţii, chiar stră-strănepoţii”, a adăugat jurnalistul „The Independent”.

Vestea proastă este că sunt diferenţe mari între speranţa de viaţă existentă în toate ţările lumii. În România, speranţa de viaţă la naştere în 1900 era de doar 36,4 ani. Secolul al XX-lea a fost martorul unui progres imens, în 1974-1975 aceasta ajungând la 69,3 ani. În anul 2011, speranţa medie de viaţă era de 73,98 de ani (70,5 ani în cazul bărbaţilor şi 77,6 ani în cel al femeilor). Femeile au o rată a mortalităţii mai mică la toate vârstele. Aproximativ 90% dintre persoanele care au 110 ani sunt femei, iar procentul creşte şi mai mult la vârste mai înaintate.