SPECIAL Uniforma școlară: de la primele ținute cu guler marinăresc la șorțurile albastre și disputa din prezent
0În prezent, discuția despre purtarea uniformei este încă polarizată. În timp ce unii o văd ca pe un simbol al disciplinei, egalității și al apartenenței la comunitate, alții consideră uniforma un obstacol în calea exprimării individuale și a libertății personale. De la nostalgia pentru rigoarea de altădată până la dorința de schimbare și de adaptare la vremurile moderne, această dispută deschide noi perspective asupra rolului educației în formarea generațiilor viitoare.
A purta sau a nu purta uniformă? Aceasta este întrebarea care încă le dă de furcă elevilor, părinților și profesorilor, deopotrivă. De câțiva ani, începutul anului școlar este dominat de dilema purtării uniformelor școlare la nivelul învățământului preuniversitar, regulă ce este decisă la nivelul fiecărei școli în parte.
În cursul acestei veri, un proiect depus la Senat avea să stârnească din nou dezbateri în societate întrucât prevede ca „pentru asigurarea bunei desfășurări a cursurilor și activităților desfășurate în unitățile de învățământ preuniversitar și în toate spațiile educației și formării profesionale, conducerea unităților de învățământ poate solicita utilizarea obligatorie a uniformei școlare“. Totodată, potrivit aceluiași document, elevii ar avea „dreptul de a beneficia în mod gratuit de uniformă școlară“. În prezent, cheltuielile sunt asigurate de părinți fie din fonduri proprii, fie, în anumite cazuri, din bursele sociale sau de merit.
Dacă în anii trecuți era literă de lege faptul că niciunui elev nu i se poate interzise accesul în perimetrul școlii din cauza „ținutei vestimentare sau lipsa elementelor de identificare“, noul statul al elevului, inclus în ordinul ministrului Educației nr. 5.707 din 1 august 2024, prevede o îndatorire clară. Elevii au îndatorirea „de a se prezenta la școală și la toate activitățile organizate de aceasta într-o ținută vestimentară decentă și adecvată și de a purta elementele de identificare în conformitate cu legislația în vigoare și cu regulamentele și hotărârile unității de învățământ preuniversitar“.
Primii zori ai învățământului modern
Dincolo de simbol al prefacerilor ce au avut loc în învățământul românesc de-a lungul timpului, uniformele devin și o oglindă a regimurilor politice ce s-au succedat la conducerea țării. De la primele forme de educație organizată până la zilele noastre, uniformele au fost mai mult decât un simplu cod vestimentar, ele au reflectat ideologii, norme sociale și aspirațiile unei națiuni în transformare, dar și modul în care elevii se prezentau în societate și erau percepuți. Sistemul educațional din România sfârșitului de secol XIX, dar mai ales de început de secol XX, trecea printr-o dezvoltare semnificativă ce avea să se reflecte nu numai în structura sistemului de învățământ, cât și în ținutele vestimentare ale elevilor. Primele școli publice și licee, precum și cele de elită (de exemplu Colegiul Național „Sfântul Sava“ din București), au introdus uniforme școlare inspirate de modelele vest-europene, în special cele din Franța și din Germania.
Primii elevi din România care au purtat uniformă au fost cei din Turnu Severin, în 1897, iar câțiva ani mai târziu, uniforma devenea obligatorie în toate școlile din țară. Se întâmpla în timpul mandatelor lui Spiru Haret ca ministru al Învățământului și Instrucțiunii Publice, ca parte a procesului de modernizare a învățământului românesc pe care l-a implementat.
Uniformele băieților, iz milităresc, iar ale fetelor, marinăresc
În 1899, elevii de la liceul de băieți din Lugoj purtau veston cu buzunare cu clape în parte de sus, chipiu de inspirație militară, cămașă largă și pantaloni largi, de culoare deschisă, potrivit scriitorului Cristian Ghinea: „Interesantă combinaţia între un veston strâns pe corp şi pantalonii largi, de culoare deschisă“, transmite acesta pe site-ul lui alături de fotografia din colecţia istoricului militar col. Liviu Groza din Caransebeş.
Una dintre mărturiile rămase în istorie este cea a lui Lucian Blaga, care povestește în volumul de memorii „Hronicul și cântecul vârstelor“ ce ținută școlară avea în clasa I de liceu (clasa a V-a din prezent), elev fiind la Liceul „Andrei Șaguna“ din Brașov în 1906: „(...) am intrat într-o librărie să ne luăm chipiile de rigoare, chipiile de «studenți». Al meu, pe care-l visasem toată vara, era de stil francez, tivit cu panglică roșie, al lui Liciniu (n.r. – fratele lui Blaga, care era clasa a V-a de liceu, astăzi a IX-a), cu panglică albastră“. În general, băieții purtau pantaloni (până la genunchi sau lungi, în funcție de vârstă și de anotimp) și cămașă.
De-a lungul timpului, ținutele școlare ale băieților aveau la bază de fapt un costum, în funcție de moda vremurilor și, bineînțeles, de posibilitățile financiare ale părinților, cei mai mulți dintre ei făcând mari eforturi pentru a-și susține copiii la școală.
Nu doar elevii din ziua de astăzi încearcă să țină pasul cu moda din Europa sau cea de peste Ocean. Și cei din perioada interbelică se preocupau, dincolo de învățătură, și de ținuta școlară: „Uniforma consta dintr-o fustă largă, plisată şi o bluză cu guler de inspiraţie marinărească. Fusta era până la genunchi, în concordanţă cu moda europeană şi americană a anilor ’20. Interesant este faptul că unele din eleve poartă aceeaşi bluză, dar cu culorile inversate (fond alb, guler albastru)“, transmite Cristian Ghinea alături de o fotografie care le înfăţişează pe elevele din clasa a III-a normală a Liceului de fete din Lugoj, în luna iulie a anului 1926. Câțiva ani mai târziu, tinerele eleve de la Liceul „Iulia Hasdeu“ purtau uniforme mai sobre, cu gulere mari, albe, iar la baza lor o fundă. Moda de a purta ceva la gât, fie sub formă de fundă, cravată sau eșarfă înnodată se păstrează și mai târziu, în perioada comunistă, însă valoarea de accesoriu vestimentar este acaparată de cea politică.
Epoca „omului nou“ comunist
După instaurarea regimului comunist, în anii ’50-’60, uniformele școlare păstrau reminiscențe din perioada interbelică. „În cazul băieților, erau în continuare cămașa albă sau albastră și uniforma bleumarin închis. Fetele purtau cămașă albă și sarafan (fustiță) și un fel de sacou sau pulover. În anii ’50, mai ales mediul rural, uniforma nu era atât de răspândită pentru că starea materială nu permitea. Ulterior, mai ales, din anii ’60 încolo, uniforma este obligatorie atât în mediul rural, cât și în mediul urban, fiind cumpărată de părinți. Exista un fel de ajutor din partea statului în cazul elevilor care primeau bursă, iar în cazul acestora, părinții erau cumva ajutați în achiziționarea uniformei“, a declarat profesorul de istorie Matei Gheboianu pentru „Weekend Adevărul“.
Însă, spre deosebire de ce se întâmplă în prezent, când școlile au libertatea de a alege dacă adoptă sau nu o uniformă, dar și modul în care arată, în perioada comunistă uniformele erau la fel în întreaga țară, în funcție de ciclul de învățământ. La școala primară, fetele purtau un șorț albastru peste o rochie pepit, iar băieții un costum de culoare bleumarin, și cămașă albă sau bleu, inclusiv la gimnaziu. Odată cu intrarea în clasa a V-a, uniforma fetelor era compusă dintr-un sarafan albastru sau negru, sub care se purta o cămașă.
Ținutele școlare erau cumpărate tot de părinți sau transmise de la un copil la altul, între frați, verișori sau alte rude. Însă, în perioada comunistă, diversitatea vestimentară era mult mai redusă decât în prezent, opțiunile fiind minime. Astfel că pe piață se găseau doar produse similare.
Numărul matricol: necaz pentru copii, bucurie pentru părinți
În societatea comunistă, elevii mergeau și se întorceau de la școală în uniformă și puteau fi ușor recunoscuți. Însă regimul nu este mulțumit și implementează la nivel național purtarea obligatorie a numărului matricol. Dacă astăzi numărul matricol se regăsește în carnetul de note, atunci trebuia purtat la vedere, cusut de uniformă. „Numărul matricol conținea numele școlii sau al liceului și numărul matricol al elevului. Fiecare elev are un număr matricol tocmai pentru ca în momentul în care ieșea din cadrul școlii, dacă făcea fapte reprobabile sau avea un comportament care nu era adecvat, să poată fi identificat mai ușor. Tinerii priveau această măsură ca o formă de control permanent, mai ales pentru că sunt cazuri în care plângerile îndreptate asupra unor elevi care nu purtau matricole nu veneau doar din partea părinților, profesorilor sau milițienilor, ci și a cetățenilor de rând. Astfel, în esență, era o formă de a-i controla“, a explicat profesorul de istorie Matei Gheboianu.
Unii elevi, mai ales liceeni, încercau să eludeze purtarea numărului matricol odată ce nu se mai aflau în perimetrul școlii și și-l prindeau cu un fel de arici. „Până la urmă, fără acel număr, erai doar un tânăr îmbrăcat într-un costum. Îndepărtarea lui era mijlocul prin care elevii încercau să aibă să aibă o viață privată și să nu fie identificați odată ce ieșeau din școală. Însă multe școli cereau ca acest număr să fie cusut de uniformă, astfel încât tinerii să nu îl poată înlătura“, a mai adăugat profesorul.
De asemenea, și la orele de sport, chiar dacă nu era o uniformă impusă de regim la nivel național, elevii se îmbrăcau destul de asemănător. În anii aceia nu exista o asemenea diversitate precum astăzi. Se găseau doar câteva modele de tricou alb, câteva de trening, iar încălțămintea sportivă consta, în general, mai ales în anii ’80, în teniși albi, pe modelul celor chinezești, care se făceau la Fabrica Pionierul din București. „De regulă, tinerii erau îmbrăcați destul de asemănător. Existau câteva modele de trening și câteva de tricou alb, pe care părinții, în funcție de disponibilitatea financiară și a pieței (pentru că nu se găseau în permanență), le cumpărau. Aceeași situație era și în cazul ghiozdanelor, mai ales la școala primară – se găseau doar câteva modele. În plus, de multe ori, uniforma, hainele, încălțămintea erau reutilizate în cadrul familiilor cu mai mulți copii sau chiar erau primite de la alte rude“, a mai punctat Matei Gheboianu.
Uniformizare și dincolo de școală
Însă, dincolo de uniformele școlare, elevii, iar mai târziu, începând cu 1976, și copiii aflați la grădiniță, erau obligați să mai poarte un tip de uniformă – cea care ilustra apartenența la organizații comuniste: Șoimii Patriei – destinată preșcolarilor, Pionierii – pentru elevii din clasa a II-a până în clasa a VIII-a) – și Uniunea Tineretului Comunist (UTC), pentru tinerii de liceu.
Micuții care erau „șoimi ai patriei“ purtau culorile portocaliu și albastru și cravate roșii, atât fetele, cât și băieții. În cazul fetelor, sarafanul albastru era purtat cu cămașă portocalie, iar al băieților, cămașa era de aceeași culoare și purtau pantaloni albaștri. Toți șoimii patriei aveau băscuțe albastre cu o panglică tricoloră. „Pionierii purtau la gât un fel de eșarfă legată care în anii ’50 era roșie, nu tricoloră, cum vedem mai târziu, și nu avea acel inel care strângea cravata, care este preluat în esență de la străjerii din perioada interbelică. În anii ’50 și chiar ulterior, în multe alte cazuri, cravata sau eșarfa este mai degrabă legată la gât decât ținută cu acest inel de plastic“, a mai explicat Matei Gheboianu. Pe lângă această eșarfă și centura maro în talie, pionierii purtau fie cămăși albe cu fuste negre plisate, în cazul fetelor, fie cămașă albă cu pantaloni negri, în cazul băieților, iar acestor ținute se adăugau și băscuțele albe.
Astăzi, astfel de uniforme se vând pe site-urile de shopping online. O costumație completă și nouă de șoim al patriei, pentru fete, poate ajunge și până la 1.000 de lei, în timp ce prețul unei cămăși pornește de la 100 de lei. O cravată de pionier și accesorii costă aproximativ 30 de lei, în timp ce o cravată de pionier cu insigne ajunge și la 60 de lei.
„Eram doar un număr în multe privințe, ca în lagăr“
La început de secol XX, dar și în perioada comunistă, uniformele erau un simbol al statutului social și al apartenenței la o instituție respectabilă. În acea perioadă, purtarea ei simboliza onoarea și mândria în contextul în care accesul la învățământ era mult mai redus decât în zilele noastre și reprezenta un efort financiar foarte mare pentru familii, mai ales în cazul celor cu mai mulți copii. Însă, dincolo de mândria de a fi elev, indicau atât apartenența la o anumită clasă socială, cât și angajamentul față de valori precum disciplina, respectul și ordinea.
Mai târziu, în perioada comunistă, uniforma devine și o corvoadă. În timp ce unii erau mândri de ținutele lor școlare, alții o repugnau, așa cum este și cazul scriitoarei Doina Ruști care a povestit pentru „Weekend Adevărul“ despre ce a însemnat pentru ea purtarea uniformei la liceu: „Purtam uniformă, pe care am urât-o din prima zi, un sarafan bleumarin, din stofă subțire, și bluză bleu, cu mânecă lungă. Părul era strâns sub o panglică albă, penibilă. Tot ce apreciam la acea uniformă erau buzunarele, două plicuri largi, în care puteai să ascunzi multe. Pe mâneca stângă a bluzei purtam matricola, un petic bleumarin pe care erau imprimate numele liceului și numărul meu. Oriunde te-ai fi dus, se știa cine ești, de unde să te ia dacă te făceai vinovat de ceva. Numărul de pe matricolă era identitatea mea de atunci. Eram doar un număr în multe privințe, ca în lagăr“.
„Viitorul oamenilor comuniști“
Dincolo de așa-zisa egalitate sau incluziune pe care o promova regimul adoptând același model de uniformă la nivel național, existau de fapt și scopuri ascunse, care pentru unii elevi și părinți, dar nu numai, deveniseră destul de evidente încă de atunci. „Era și o formă de a pregăti noua generație și omul nou comunist, ceea ce își dorea partidul. În fapt, de a-l integra mult mai ușor în viața lui de adult în organizațiile din care trebuia să facă parte. Astfel că, de la vârsta de 14 ani, elevii ieșeau din zona de pionierat și intrau efectiv în UTC, unde erau pregătiți să devină mai târziu membri de partid. Toate acestea, în esență, chiar dacă păreau forme de integrare, de incluziune, de a-i ține în comun, aveau și un scop ascuns: de a-i pregăti să devină cetățeni în cadrul diferitelor organizații comuniste. Atât organizația pionierilor, cât și cea a UTC-ului, în esență mima organizarea unui partid, cu ședințe, dări de seamă și așa mai departe. Școala avea și rolul acesta de a pregăti pentru viitor, viitorul oamenilor comuniști“, a explicat Matei Gheboianu pentru „Weekend Adevărul“.
De la simboluri ale elitei și disciplinei, la instrumente de conformitate ideologică, până la expresii ale tradiției sau ale libertății individuale, uniformele au fost mereu mai mult decât simple haine. Ele au fost martore tăcute ale transformărilor sociale și politice care au modelat și modelează încă România modernă.
Se încarcă comentariile...
