PORTRET Cum i-a învăţat carte Spiru Haret pe români: „Cele ce se spun în şcoală nu sunt decât vorbe cari sboară“

Spiru Haret a fost un ministru care a umblat prin şcoli, le-a scris învăţătorilor şi, mai ales, a întors privirea către cei mulţi şi analfabeţi. Haretismul înseamnă că o schimbare socială şi economică a unei ţări nu se poate realiza fără participarea tuturor grupurilor sociale.

În România, există zeci de universităţi, private şi de stat. Anual, pe porţile lor ies sute de mii de absolvenţi. Totuşi, statisticile pictează un tablou sumbru: în 2016, numai 19,2% din populaţia salariată a ţării avea studii superioare – România clasându-se pe ultimul loc în UE, unde media era de 33%. Ştirile despre aceşti absolvenţi adaugă încă o tuşă de îngrijorare. Şirul aşa-numitelor „fabrici de diplome“, care cuprinde atât universităţi de stat, cât şi particulare, a dus în derizoriu ideea de a încheia un ciclu superior de învăţământ. Scandalul care a deschis cutia Pandorei universitare a implicat Universitatea „Spiru Haret“ din Bucureşti, care în 2009 ajunsese la 300.000 de studenţi în numai cinci ani de când lăsase deoparte educaţia şi se lansase în industria de tipărit adeverinţe şi certificate de absolvire. Zece ani mai târziu, se discută despre analfabetismul funcţional aproape ca despre o ameninţare la adresa securităţii statului – ceea ce poate că şi este. România este ţara cu cea mai mare rată de analfabetism funcţional din UE, cu 42% din elevi incapabili să înţeleagă un text citit la prima vedere, conform studiului prezidenţial România Educată, realizat în 2018.

Aceasta este numai o schiţă sumară a situaţiei învăţământului românesc. Arată, totuşi, silueta unui sistem sluţit de reforme promise, neterminate, iluzorii. În urma lui, mult mai puţin discutat, rămâne acest mic aspect: numele lui Spiru Haret – omul care a pus pe picioare sistemul educaţional din România în urmă cu mai bine de un secol – a fost luat în deşert şi a ajuns să nu mai amintească de figura istorică, ci doar să ridice sprâncene a indignare. Învăţământul contemporan nu mai arată aşa cum şi l-a imaginat el, după cum nici miniştrii ce i-au urmat nu l-au avut drept model (decât, probabil, în discursuri demagogice). Ce poate fi mai revelator decât acest detaliu: în 2015, casa memorială Spiru Haret, aflată pe strada Gheorghe Manu 7, a fost demolată pentru a face loc unor apartamente de lux, cu autorizaţia doctorului Oprescu, primar general al Capitalei.

Elevul Spiru, autodidact

Spiru Haret s-a născut la Iaşi, pe 15 februarie 1851. Comisul Costache Haret şi Smaranda Ştefanovici, căsătoriţi în 1850, au avut cinci copii: Spiru, Alexandru, Mihai, Pulheria şi Ana. Detaliile biografice sunt destul de precare – se cunoaşte, în schimb, că micul Spiru a fost susţinut de timpuriu în şcoală de către o mătuşă din Bucureşti.

Despre educaţia primită a povestit chiar fostul ministru, în articolul „Amintiri din viaţa de şcoală“, apărut în „Gazeta matematică“: „Învăţătura primară am început-o în casă, am urmat-o câtva timp la şcoala primară din Dorohoi, pe urmă la cea din Sărărie din Iaşi; am apucat vreo două luni şi la cea din Verde din Bucureşti. Era tocmai în vremea prefacerilor de pe la începutul domniei lui Cuza. La Dorohoi, se învăţa încă cu litere chirilice modernizate; ba încă veniseră odată peste noi la şcoală nişte elevi ai unei şcoale de cântăreţi bisericeşti, cu bărbile până la brâu, cari nu cunoşteau decât vechile litere slavone. La Iaşi, am găsit introduse literele latine; în clasa III şi IV se învăţa şi latineşte, ultimul rest, care a şi dispărut în anii aceia, din vechea organizare a lui Laurian (n.r. – August Treboniu Laurian). La Bucureşti, bieţii copii merseseră şi mai departe, şi-şi băteau capul să înveţe ortografia etimologică, care-i făcea să scrie Stellatina în loc de Slatina“.

Din toamna lui 1862, a continuat cursurile la Liceul „Sf. Sava“, unde a cunoscut şi mai mult neajunsurile sistemului de învăţământ. Povestea în acelaşi articol: „În acea casă mică, veche, umedă, cu clasele înşirate în jurul curţii, în nişte încăperi clădite la întâmplare, unele într-o stare de infecţie de nedescris, am petrecut şapte ani din viaţa mea, ani de veselie, de cântece şi de jocuri, întrerupte din când în când de iuţi supărări pe care ni le pricinuia o lecţie prea mare, ori dimensiile prea de tot reduse ale porţiilor pe cari ni le servia economul ţigan al internatului“. Îşi amintea cum, în această perioadă, s-a zbătut să înţeleagă matematica de la profesorul Al. Borănescu: „Carte nu aveam. Textul cursului îl redigeam noi, după notele din clasă: se poate închipui cum“. A învăţat, până la urmă, pentru că s-a străduit. Iar la maturitate credea că tocmai acest chin de a învăţa de unul singur l-a ajutat cel mai mult. În liceu a decis că avea să studieze la facultate matematica.

Rareori se puteau termina cursurile. Pregătirea neîndestulătoare a studenţilor veniţi din licee pe de o parte, iar pe de alta încărcarea excesivă a profesorilor, făceau că părţi întregi din materie rămâneau neatinse în curs. În trei ani cât am fost eu în Universitate, nu ştiu să se fi făcut măcar o lecţie de botanică. Marin era silit să scurteze chimia organică, Bacaloglu optica, Petrescu geometria în spaţiu, Lahovari mecanica. Spiru Haret, în „Gazeta matematică“

Universitate mică, posibilităţi şi mai mici

„Am terminat liceul în 1869, în mod cam prematur, pentru că, deşi urmasem regulat cursul clasei VII, am trecut bacalaureatul la Maiu, înainte cu două luni de terminarea anului şcolar. Cei mai mulţi din camarazii mei bursieri au trecut odată cu mine. La bacalaureat, am avut o decepţie, deoarece tocmai la matematice, la care mă credeam bine înarmat, am căpătat o notă mai mică de cât speram. Din norocire la alte materii, la cari nu mă ştiam grozav de învăţat, am luat notă mare, aşa că clasificarea mea nu a fost întru nimic compromisă“, scria Spiru Haret. În acelaşi an, a fost admis la Universitatea din Bucureşti, la specializarea fizică-matematică, alături de alţi cinci studenţi – în anul II şi III mai erau câte unul. Atât, şapte studenţi în toată facultatea.

Amintirile din studenţie au fost marcate tot de lipsurile pe care le-a descoperit în Universitate. Nu existau laboratoare pentru experimente, profesorii nu aveau cele necesare şi personalul nu era numeros – nici calificat, de altfel: „Cu mare greutate şi cu minuni de chibzuială şi economie, Bacaloglu reuşise a reuni aparatele cele mai indispensabile pentru demonstraţiile sale, Marin ceva material pentru experienţe, Ştefănescu câteva probe de minerale şi roce. Esarcu nu avea nici măcar un microscop. De lucrări ale studenţilor în laboratorii, nici vorbă nu era“. Îşi amintea de doi bătrâni, care-l ajutau pe profesorul Marin: unul lucra la cabinetul de chimie, i se zicea Domnul Ioniţă, dar băieţii îl strigau, scurt: „Doniţă“; celălalt, Stoian, era un „servitor“, pe care tot studenţii îl învăţaseră conjugările. „Îl auziai din când în când, repetând rar şi scandând silabele: «eu bri-ceag, dum-nea-ta bri-ceag, dum-nea-lui bri-ceag».“

Alte critici pe care Spiru Haret le-a adus sistemului universitar au fost legate de faptul că materia era grea, dar cursurile nu se ţineau ca la carte, să existe o legătură între ele. În plus, studenţii săraci erau nevoiţi să-şi găsească munci încă din timpul facultăţii, ceea ce îi distrăgea de la învăţătură. Astfel, examenele se întârziau adesea. Şi Spiru a fost nevoit să-şi dea licenţa cu întârziere. Fusese şi el nevoit să se angajeze profesor, la seminarul „Nifon Mitropolitul“, de unde a demisionat în 1872.

Foto: Spiru Haret, alături de soţia sa, Ana; sursa: arhitectura1906.ro

Haret, pe faţa nevăzută a Lunii

După ce a absolvit Universitatea din Bucureşti, s-a ivit ocazia unei burse în străinătate. Cu ajutorul lui Titu Maiorescu, ministru al Instrucţiei Publice, a reuşit să ajungă la Sorbonna, unde şi-a completat studiile cu o licenţă în matematică (1875) şi una în fizică (1876). Lucrarea de doctorat a terminat-o în 1878. Disertaţia „Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare“ a făcut din Spiru Haret primul român care a obţinut titlul de doctor în mecanică cerească la Paris. Aprecierile venite din partea comunităţii ştiinţifice pariziene, în special din partea lui Henri Poincaré, i-au deschis larg uşile universităţilor franceze. Însă Spiru Haret avea de gând să revină în slujba statului român. Pe 1 aprilie 1878, era deja profesor de Mecanică la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. În anii următori, a deţinut catedre şi la Şcoala de Artilerie şi Geniu (1881-1886), şi la Şcoala de Poduri (1881-1910).

Şi-a continuat toată viaţa cercetările, publicând mai multe studii şi susţinând comunicări ştiinţifice. Din 1892, a devenit membru al Academiei Române. A murit pe 17 decembrie 1912, la vârsta de 61 de ani, din cauza unui cancer intestinal operat prea târziu. A fost înmormântat cu funeralii naţionale, la Cimitirul Bellu. În 1976, când se împlineau 125 de ani de la naşterea lui, Uniunea Internaţională a Astronomilor a hotărât să dea numele Haret unui crater de pe faţa invizibilă a Lunii.

„Ocupaţiile manuale sunt tot atât de nobile ca şi cele curat intelectuale“

Spiru Haret (în stânga, pe scaun), alături de mai mulţi liberali, printre care Ion I.C. Brătianu, Emil Costinescu, Mişu Pherekide şi V. Morţun; Sursa imagoromaniae.ro

Influenţa lui Spiru Haret asupra sistemului educaţional românesc de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a fost covârşitoare, astfel că toate iniţiativele lui pentru răspândirea culturii în întreaga societate s-au cumulat sub umbrela unei doctrine sociale, în toată puterea cuvântului. Haretismul, la început, era un sistem care susţinea în principal ţărănimea – care reprezenta populaţia majoritară şi care se confrunta masiv cu analfabetismul şi sărăcia. Principiile haretismului au fost trasate chiar de la începutul carierei lui pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice.

La puţin timp după întoarcerea de la Paris, Haret a fost numit membru al Consiliului permanent al Instrucţiunii şi, ulterior, în 1883, inspector general. Din această calitate, a dorit să afle exact, la faţa locului, starea sistemului. După o lungă serie de vizite în şcoli, de analize a activităţilor din şcoală şi de discuţii cu corpul didactic, a redactat „Raportul general asupra învăţământului secundar“ din 1884. Raportul era, de fapt, o radiografie a învăţământului românesc, ce cuprindea şi detalii precum împărţirea orelor şi materiilor pe clase sau problemele financiare ale ministerului, dar şi modalităţile prin care aceste probleme puteau fi ameliorate.

„Un foarte grav defect al întregului nostru învăţământ, fără excepţiune, este de a nu se ocupa decât de instrucţiune, şi nicidecum de educaţiunea tinerimii. Tot ce se face, tot ce se plănueşte este numai pentru programe, material didactic şi alte lucruri ce au scop de a introduce în mintea copiilor cea mai mare doză posibilă de cunoştinţe. (...) Am văzut de multe ori şcolari spunându-şi lecţia de filosofie sau de catehism, pe care o recitau cu exactitate; însă convingerea lipseşte întotdeauna. Cele ce se spun în şcoală, oricum s-ar face, tot nu sunt decât vorbe cari sboară, şi urma ce vor lăsa în spiritul şi inima copiilor va fi trecătoare, dacă chiar şcoala nu va da exemple vii de ceeace în clasă se spune numai din gură“, scria Haret în raport, criticând metoda demult încetăţenită a memorării lecţiilor pe dinafară. Or, el voia ca elevul să aibă spirit critic, să poată discerne ce e bine şi ce nu, să se adapteze situaţiilor. Să nu fie analfabet funcţional, s-ar putea spune.

Toate problemele identificate în Raport au fost abordate de Spiru Haret din momentul în care a devenit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. A avut trei mandate, toate în guverne liberale: 1897-1899; 1901-1904 şi 1907-1910. A ajuns la guvernare, de fiecare dată, în situaţii critice pentru ţară – fie că a fost vorba despre crize economice sau sociale. Dar de fiecare dată a reuşit să găsească soluţiile potrivite – cea mai cunoscută astfel de măsură fiind „curba lui Haret“, o bază de calcul pentru micşorarea salariilor, care s-a impus din cauza crizei economice grave în care se afla România la 1901.

Una dintre cele mai importante legi semnate de Haret a fost legea învăţământului profesional (1899), prin care a susţinut dezvoltarea reţelei de şcoli profesionale, convins că „ocupaţiile manuale sunt tot atât de nobile ca şi cele curat intelectuale“ şi că „nu este normal ca toată tinerimea unei ţări să urmeze o singură direcţiune de învăţământ, nu este normal, nu este regulat, este contra intereselor ţării ca toţi copiii care au terminat cursul primar să nu poată îmbrăţişa alte cariere decât carierele liberale“. O altă măsură importantă a fost luată prin legea învăţământului secundar şi superior, prin care a decis reducerea anilor de liceu la trei şi desfiinţarea Bacalaureatului. În schimb, a introdus examenul de admitere la facultate.

Să presupunem, de exemplu, că o clasă restrânsă de cetăţeni ar fi izbutit să-şi creeze un privilegiu, luând asupră-şi exclusiv dreptul la învăţătură, aşa încât partea cea mai numeroasă a societăţii să fie condamnată la ignoranţă. Fiind dat că ignoranţa este cea mai mare dintre nenorociri, datoria legislatorului este să sfărâme monopolul clasei privilegiate. Făcând aşa, el lucrează în interesul corpului social, căci suma de foloase cari vor decurge pentru acest corp dintr-o aşa dispoziţie este mult mai mare decât a foloaselor pierdute de partea atinsă. Spiru Haret, ministru al Instrucţiunii Publice

Plan de şcoală de la 1893

Cele mai importante măsuri luate de Spiru Haret au vizat, însă, mediul rural. A început, în primul mandat, cu ridicarea de clădiri de şcoală în toată ţara. Contextul i-a fost favorabil, pentru că în 1896 fusese înfiinţată Casa Şcoalelor, o instituţie al cărei scop era chiar construirea de clădiri de şcoli. Finanţarea era asigurată din fondurile Casei, dar şi din donaţii – pe lângă dările modeste ale comunităţilor locale, cele mai mari sume de bani veneau din buzunarele boierilor filantropi, printre care s-au numărat Ion Ghica, Alexandru Marghiloman, I.G. Lahovary, Mihail Sturdza, G.Gr. Cantacuzino, Paul Catargi şi V.I. Brătianu.

Proiectul Casei Şcoalelor venea în întâmpinarea unei alte iniţiative. Pe 21 septembrie 1893, regele Carol I aprobase o lege care indica precis felul în care aveau să fie construite şcolile: şcoala de cătun avea o singură clasă; şcoala inferioară avea o singură clasă, dar cuprindea şi locuinţa învăţătorului; iar şcoala rurală superioară avea două sau trei săli şi locuinţa învăţătorului. Se preciza că vestibulul şcolii trebuia să servească şi ca vestiar „şi se va proceda cu o firidă lungă pentru punerea merindelor copiilor şi cu nişte apă de băut şi lemne de foc tăiate“. Unele şcoli trebuiau să aibă, de asemenea, şi clasă de lucru manual. Detaliile de construcţie, prevăzute de lege, mergeau mai departe: sobele erau din cărămidă, pentru a înlătura pericolul ca elevii să se rănească într-una de fontă. Iarna, temperatura în clasă trebuia să fie de 14-16 grade. Mobilierul necesar în fiecare clasă cuprindea pupitre, catedră, dulapuri, tablă, Biblie, icoana lui Iisus sau a Fecioarei Maria, portretele suveranilor şi alte obiecte necesare învăţării, precum şi menţinerii curăţeniei.

Educaţia, mai mult decât învăţare

Odată cu ridicarea şcolilor rurale, o importanţă sporită în comunitate au avut-o învăţătorii şi preoţii. Sub conducerea acestora, vor lua amploare activităţile extraşcolare, considerate esenţiale de Spiru Haret pentru răspândirea culturii şi către populaţia adultă. Astfel, au fost create cercurile culturale, bibliotecile săteşti, şezătorile săteşti şi chiar teatrul sătesc. Toate activităţile întreprinse în cadrul lor s-au înscris în ideea educaţiei permanente, prin mici infuzii de cultură în satele româneşti – astăzi, conceptul este mai larg dezvoltat sub noţiunea de învăţare sau formare continuă, pentru care se organizează workshop-uri, discursuri motivaţionale, broşuri, grupuri de iniţiativă.

Ţăranii aveau o situaţie defavorizată în acei ani – însă ţărăncile trăiau în chingi mult mai strânse. Pentru ele, au fost create şcolile rurale de femei, unde acestea puteau învăţa despre agricultură şi creşterea animalelor, despre igienă şi îngrijirea copiilor, dar puteau opta şi pentru cursuri mai avansate, de creşterea viermilor de mătase, de apicultură sau de croitorie. Nu le ofereau o emancipare adevărată, dar a fost un pas către luminarea minţii şi o oarecare independenţă în gospodărie.

Un alt tip de şcoli înfiinţate de Spiru Haret, care au contribuit semnificativ la reducerea analfabetismului, au fost şcolile de adulţi. Erau organizate, bineînţeles, în funcţie de nivelul de educaţie: de curs primar; pentru a completa cultura generală; şi pentru ucenicii din fabrici, prăvălii şi ateliere. Legea şcolilor de adulţi a fost dată în 1904, iar patru ani mai târziu, în anul şcolar 1908-1909, deja se ţineau 1.403 cursuri, la care participau 56.678 de oameni.

Rezultatele efortului depus de Spiru Haret s-au văzut în aproximativ un deceniu – dacă în 1899, 78% din români erau analfabeţi, iar dintre aceştia 84% trăiau la sat, în anul 1912 procentul a scăzut la 61%.

În apărarea reformelor lui Spiru Haret

„D. Haret şi ţăranii“ este un articol apărut în 1907, la Bucureşti şi semnat de „un ţăran din Vintileanca, judeţul Buzău“. În anul răscoalei ţăranilor, autorul nu se teme să scrie acid împotriva boierilor şi a ziarului „Epoca“ – înfiinţat de conservatorul Nicolae Filipescu. În acest articol, ţăranul ajunge să-şi exprime şi părerea cu privire la reformele pe care le-a facut Spiru Haret în învăţământul rural: „Se jeleşte «Epoca» că li s-a insuflat (învăţătorilor şi preoţilor) «dorinţa de un trai mai bun» şi-i pericol pentru ţară. Nu vă e ruşine?! Să muncească bietul învăţător din zi până-n noapte – unul singur cu elevii din cinci clase – pentru 80 lei pe lună şi când cer şi ei – ceea-ce d-voastră luaţi necerut – să li se adauge câţiva franci la această leafă şi pentru această muncă, ale cărei greutăţi d-voastră nu le puteţi gusta niciodată, strigaţi că-i «pericol pentru ţară!». Ruşine. Ne trebuie multe şcoli rurale, avem nevoe ca-n fiecare cătun s-avem câte-o şcoală, ia vă rog, pe d-tră, «patrioţilor» spuneţi ce şcoli rurale făcurăţi cât stăturăţi la guvern şi numărul celor existente de drept şi desfiinţate de fapt – zic numărul acestor şcoli îl puteţi preciza? Şcoalele rurale sunt interesele vitale ale neamului nostru şi acolo-i viitorul ţărănimii, al ţării şi al neamului. Campania ce o duceţi contra d-lui Haret e campanie dusă contra ţărănimei, contra ţării şi a întregului neam românesc şi nu vă vom lăsa, că nu d-voastră sunteţi poporul cu care ameninţaţi pe d. Haret, ci noi“.

Nicolae Negrea, profesor de istorie: „Învăţământul românesc încă este elitist. Aceasta este problema“

În zilele noastre, deşi figura lui Spiru Haret nu mai spune nimic majorităţii oamenilor, acesta rămâne cel care a reuşit o reformă a educaţiei coerentă, adaptată realităţii româneşti de la cumpăna secolelor XIX-XX. Am putea spune  că miniştrii acestei perioade au fost ultimii mari reformatori ai învăţământului românesc, comunismul şi postdecembrismul aducând unele schimbări care nu au făcut decât să dea peste cap o ordine care începuse să se stabilească. Înzestrat cu o personalitate puternică, Spiru Haret a încercat să se ocupe de tot ce presupune un sistem de învăţământ funcţional, de la pregătirea profesorilor, la accesul cât mai multor elevi la manuale şi până la construcţia de şcoli profesionale. Pedagogul-matematician a avut de partea sa şi un context favorabil, după cum a explicat, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Nicolae Negrea (foto), profesor de istorie la „Colegiul Naţional George Coşbuc“ din Motru, judeţul Gorj. Înaintea lui Haret, la conducerea Ministerului Instrucţiei Publice nu s-au aflat neapărat indivizi slab pregătiţi, dar „după câştigarea independenţei de stat în 1877 şi recunoaşterea din 1878, România şi-a găsit cadenţa pentru a adopta nişte reforme puternice privind dezvoltarea industriei“.

„Weekend Adevărul“: Care era situaţia învăţământului românesc când a ajuns Spiru Haret ministru?

Nicolae Negrea: Era dezastruoasă. Haret, în calitate de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, este cel care a pus, de fapt, bazele învăţământului românesc, atât al învăţământului gimnazial, cât şi al celui liceal. Cu învăţământul primar se începuse încă din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, odată cu legea instrucţiunii publice din 1864, prin care acesta devenea obligatoriu şi gratuit. Adevărata reformă a învăţământului românesc a fost făcută de Haret. Nu numai că a făcut o reformă în ceea ce priveşte ciclurile de învăţământ, dar este şi cel care a creat un sistem de învăţământ coerent. Şi în prezent există această denumire: „sistemul Haret“, care poate fi considerat un brand.

Ce înseamă „sistemul Haret“, pe scurt?

Se vorbeşte astăzi de tot felul de sisteme de învăţământ. La noi, adesea, este adus în discuţie cel finlandez, în care accentul se pune mai puţin pe informaţie, baza fiind mai degrabă pe formarea de deprinderi, pe activităţi practice. Însă sistemul Haret se bazează mai mult pe partea de acumulare de informaţie şi sunt foarte multe voci care consideră că ar fi chiar cel mai bun sistem.

În reformarea învăţământului românesc, a avut vreun model?

Cred că inspiraţia lui a fost învăţământul francez, mai ales că el a şi învăţat în Franţa.

Moştenirea lui Haret

Credeţi că a greşit undeva în reforma sa?

La o astfel de întrebare am putea să răspundem numai dacă am verifica discursurile parlamentare din perioada respectivă, dacă am găsi vreo interpelare a vreunui parlamentar, deputat sau senator, ca să vedem cum erau identificate anumite greşeli în propunerile făcute de Spiru Haret. Dar altfel, în documente sau în ceea ce se scrie despre el, de regulă sunt lucruri pozitive. Nu am identificat, din ce am citit eu, ceva greşit. A făcut cum spune Arghezi, în „Testament“: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi“. Faptul că a scos din noroi o populaţie care nu avea acces la învăţământ e enorm. Sunt foarte multe şcoli acum în România care au fost construite în perioada în care a fost el ministru.

A făcut cum spune Arghezi, în „Testament“: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi“. Faptul că a scos din noroi o populaţie care nu avea acces la învăţământ e enorm.  

Aşadar, accentul pe care l-a pus de învăţământul profesional a venit dintr-o raportare realistă la situaţia ţării.

Da, a oferit o altenativă, dar alternativa lui era legată de politica guvernului. În 1887 a fost adoptată o primă lege pentru încurajarea industriei naţionale – în 1912, avea să fie adoptată o a doua. În 1899, a adoptat o lege privind învăţământul de meserii. Aş putea spune că este inţiatorul şi promotorul învăţământului profesional în România antebelică. Observăm, deci, că exista o corelaţie între învăţământ şi domeniile economice. O politică coerentă a guvernului, nu ca acum, când piaţa muncii nu prea bate cu specializările. Ministerul Educaţiei de-abia acum şi-a dat seama că trebuie să refacem învăţământul profesional, pe meserii, în momentul în care ne-am trezit fără muncitori calificaţi. Dar atunci se năştea o industrie.

Cum se face că figura lui Haret s-a delimitat atât de bine de a altor miniştri ai perioadei?

În acele vremuri, de regulă, miniştrii erau foarte bine pregătiţi. Nici înaintea lui Haret nu au fost miniştri slabi, însă trebuie să ne legăm puţin şi de ce putea să ofere statul român în perioada respectivă. După câştigarea independenţei de stat în 1877 şi recunoaşterea din 1878, România şi-a găsit cadenţa pentru a adopta nişte reforme puternice privind dezvoltarea industriei, reforme care aduceau şi anumite schimbări în mentalitatea colectivă. Toate aceste schimbări în plan economic se reflectau şi în planul educaţiei. Pentru că o economie slabă, cu baza în agricultură, dădea un învăţământ slab. Pe un asemenea fond, acest ministru al Instrucţiunii Publice trebuia să rezolve în special problema construcţiei de şcoli, mai ales în mediul rural, problema pregătirii profesorilor, a unui corp didactic coerent – dar să aibă în vedere şi situaţia financiară a elevilor. În acest sens, a avut o iniţiativă privind tipărirea de manuale şcolare de către editura ministerului, care să nu aibă preţuri ridicate, pentru ca astfel să poată fi cumpărate de toţi copiii. Vorbim de resursele pe care trebuia să le primească pentru aceste iniţiative, resurse care nici atunci nu erau prea multe. Haret a avut o personalitate puternică şi a reuşit să convingă să fie adoptate aceste reforme foarte importante, care reprezintă un model pentru tot ceea ce am avut în învăţământul românesc.

Ce părere aveţi despre faptul că astăzi nu se mai discută despre reformele lui Spiru Haret, uneori nici măcar în şcoli?

Elevii nu mai ştiu multe. De ce nu ştiu? Sigur, sunt şi unii dezinteresaţi de partea culturală, dar pe de altă parte, cred că lipseşte şi promovarea personalităţilor româneşti. Profesorii ar trebui să se ocupe mai mult în
acest sens, să le dea nişte repere.

Sistemul Haret se bazează mai mult pe partea de acumulare de informaţie şi sunt foarte multe voci care consideră că ar fi chiar cel mai bun sistem.

„Ar trebui să existe o legătură între şcolile profesionale şi piaţa muncii“

Mulţi dintre miniştrii care au ocupat în postdecembrism fotoliul de la Educaţie au părut de multe ori desprinşi de realitatea cu care se confruntă profesorii şi elevii. Nu au luat modelul lui Spiru Haret, care cunoştea bine corpul profesoral, cu nevoile şi provocările lui. De ce s-a pierdut acest model? Mai poate fi oare recuperat?

Modelul nu s-a pierdut neapărat, dar toţi miniştrii care au venit după 1989 au încercat să copieze diferite sisteme în reformarea învăţământului românesc. Până la urmă, aceste schimbări făcute de fiecare ministru au bulversat sistemul în întregime. Noi nu mergem pe ideea de a găsi defectele dintr-un sistem de învăţământ pentru ca apoi să ne debarasăm de ele, noi schimbăm. În momentul în care faci brusc schimbări radicale dai totul peste cap. Câte modificări nu au fost în ultimii 30 de ani! Gândeşte-te numai la notarea în învăţământul primar. S-a trecut de la note la calificative, iar acum deja se pune problema să schimbăm şi calificativele. La fel stau lucrurile în privinţa disciplinelor şcolare. Unele au un umăr mult mai mare de ore, iar altele foarte puţine. Unele nu se fac deloc. Nu există un echilibru. S-a tot pus problema că programele şcolare sunt foarte încărcate – că din perioada comunistă erau încărcate –, dar în loc să se ajungă la o decongestionare a lor, au rămas la fel, poate chiar mai încărcate decât în comunism. Şi-atunci, sistemul este foarte criticat de toată lumea, şi de părinţi, şi de specialiştii în educaţie. Totuşi, are şi părţile lui bune, în sensul că în continuare se păstrează un învăţământ de calitate, în marile colegii se face carte. Încă nu s-a oferit o alternativă elevilor care nu sunt atât de preocupaţi de partea de cultură generală, de acumularea de informaţii. Iată că acum se pune problemea reînfiinţării şcolilor profesionale.

Ce părere aveţi despre decizia recentă a Ministerului Educaţiei de a transfera elevii care nu iau nota 5 la Evaluarea Naţională la şcolile profesionale?

Am vorbit cu profesori care spun că ar fi o discriminare, că nu-i acorzi elevului o şansă. Dar, mergând pe o anumită logică, cred că şcoala profesională poate să-i ofere elevului şi cunoştinţe teoretice, doar se continuă pregătirea teoretică, chiar dacă accentul se pune mai puţin pe această parte. Dar cei mai mulţi învaţă o meserie. Nu toţi elevii au dezvoltate aptitutidinile de reţinere de informaţii şi atunci poţi să le oferi această alternativă .

Noi nu mergem pe ideea de a găsi defectele dintr-un sistem de învăţământ, pentru ca apoi să ne debarasăm de ele, noi schimbăm.  

Discuţiile pornesc şi de la faptul că ideea de şcoală profesională e văzută prost.

În societatea românească, după 1989 şi după ce fostul ministru al Educaţiei Ecaterina Andronescu a desfiinţat şcolile de arte şi meserii, s-a creat această idee că orice elev poate să înveţe la liceu. Dar nu s-a pus problema că poate unii au probleme în învăţare şi atunci de ce să nu-i oferi o alternativă? Pierde poate o calificare pentru care ar fi potrivit. Trebuie să existe informări făcute la nivel de comunităţi locale, în care părinţilor şi elevilor să li se prezinte oferte. Asta trebuie să fie tot o politică a guvernului, prin inspectoratele şcolare şi prin unităţile de învăţământ. Mai mult, un liceu tehnologic care oferă patru-cinci clase de şcoală profesională ar trebui să-şi trimită profesorii pentru a-i convinge pe părinţi să-şi înscrie copiii. Ar trebui să existe o legătură între şcolile profesionale şi piaţa muncii, între ele şi agenţii economici. Altfel, ajungem la „forme fără fond“, după cum spunea Maiorescu. De pildă, în zona Ardealului a prins mai bine ideea de şcoală profesională, dar în special prin intervenţia marilor firme care se implică pentru formarea de specialişti. Pe de altă parte, în Oltenia şi Muntenia încă există o reticenţă, mergându-se pe ideea: „Copilul meu nu e prost, trebuie să-l dau la liceu“. Oamenii trebuie să fie convinşi că o meserie este o şansă atât pentru educaţie, cât şi pentru bunăstare. Problema învăţământului românesc este că încă este elitist. Vizibile sunt colegiile naţionale, dar problemele mari sunt la marea masă.