SPECIAL | Sarmiza Bilcescu. Prima femeie din lume doctor în Drept a învins misoginismul de la Paris
0Cu toate că provenea dintr-o clasă socială privilegiată, Sarmiza Bilcescu a avut de înfruntat discriminarea înrădăcinată chiar și în una dintre cele mai prestigioase universități: Sorbona. După ce a fost a treia româncă ce a obținut diploma de Bacalaureat, Sarmiza a fost prima din Europa care și-a luat doctoratul în Drept.
26 iunie 1891. La Baroul din București se dă o decizie ce avea să devină una istorică. Sarmiza Bilcescu este acceptată în rândul avocaților stabilindu-se astfel o premieră: devenea prima femeie avocat din România. Povestea celei botezate de apropiați „Miza“ începe în plină facere a statului român modern, în 1867, la București, și avea să o poarte până la Paris, într-una dintre cele mai renumite facultăți și universități din lume: Facultatea de Drept din cadrul Universității Sorbona.
Sarmiza Bilcescu se naște în familia lui Dumitru Bilcescu și a Mariei Georgian, un cuplu de boieri cu idei revoluționare și participanți la Revoluția Pașoptistă de la 1848. Legăturile familiei cu marii politicieni ai Țării Românești și ulterior ai României se consolidează încă din această perioadă, tatăl ei devenind chiar unul dintre întemeietorii Băncii Naționale a României și ulterior directorul acesteia. În acest context se naște pe 27 aprilie 1867 Sarmiza Bilcescu, care își petrece o bună parte a copilăriei la conacul familiei din Muscel, unde erau nelipsite vizitele lui Ion Ghica, C.A. Rosetti, ale Goleștilor și ale Brătienilor, buni prieteni cu părinții acesteia. Botezată fiind de Alexandru Golescu, viitoarea avocată primește numele de Sarmiza, după Sarmizegetusa.
Fiică de revoluționari
„Dumitru Bilcescu a fost unul dintre micii boieri progresişti ai Muscelului, om hotărât pentru binele patriei, care tipăreşte manifeste, împreună cu fraţii Roată, în teascurile ascunse în grădina de la Bilceşti. Tatăl Sarmizei era un boier apropiat de ţărănime, preocupat de gospodărirea pământului, cu o înaltă pasiune pentru politica liberală şi naţională. Dumitru Bilcescu era bun prieten cu Ion Brătianu, soţiile lor fiind şi ele bune prietene. Doamna Bilcescu, născută Georgian, era deosebită, cu un puternic gust pentru arte şi în special pentru literatură. Ceea ce îi unea pe cei doi soţi era iubirea lor de ţară şi legătura cu pământul Muscelului.
Conacul de la Bilceşti nu era îngrădit cu gard. Nu exista nicio barieră între familia Bilcescu şi sat, cu ţăranii lui truditori ai pământului. Oricând la conac te puteai opri pentru un sfat sau ajutor. Aici, în grădina conacului fără porţi, opt ani teascurile au tipărit manifeste, strigăte pentru redeşteptare şi dezrobire, înainte şi după Revoluţia de la 1848. Acolo unde nimănui nu i-ar fi trecut prin minte funcţiona o tiparniţă, ce tipărea în puterea nopţii, la lumina lumânărilor de seu, broşuri anonime, apeluri către popor şi naţiune“, declara cu ani în urmă profesorul de istorie Constantin Mateescu pentru „Adevărul“.
Tânăra Sarmiza copilărește alături de copiii familiei Brătianu, legând o prietenie deosebită cu Ion I.C. Brătianu, viitorul prim-ministru al României Mari. Micuța mergea deseori în vizită la moșia Brătienilor de la Florica, unde se juca cu Ionel, Vintilă și Dinu, copiii familiei, iar Pia Brătianu chiar îi pusese porecla „Voinica“. „Sarmiza Bilcescu era bătăioasă şi trântea pe cei trei Brătieni, Ionel, Vintilă şi Dinu, încât bătrâna Pia Brătianu îi spunea «Voinica». Şi copiii Brătienilor, la rândul lor, îşi petreceau vacanţele la doamna Bilcescu. Cele trei fiice ale Brătienilor locuiau la Moroeşti, în Muscel, vizitând deseori Nămăieştiul sau Dâmbovicioara. De asemenea, Sarmiza petrecea mult timp la moşia Florica, unde era considerată ca membră a familiei Brătianu“, mai preciza Constantin Mateescu.
Se pare că mama Sarmizei observase încă de când copila avea cinci ani că este o fată activă ce ascunde parcă trăsături considerate masculine la acea vreme. Însă, pe lângă activitățile copilăriei, atunci când „jocurile țărănești îi sunau mereu în urechi“, Miza era pasionată și de artă. În reședința din București a familiei, situată pe strada Sălciilor, tânăra ia lecții de pian de la profesorul și compozitorul Eduard Wachmann, renumit la acea vreme, însă „gamele și exercițiile la pian nu i-au scos din preajmă sunetul doinelor și al horelor auzite în sate“. De educația ei se ocupă dascăli străluciți ai vremii, precum profesorul Păun – pe care îl va elogia necontenit, Frederic Dame și J. Francudi, iar mai târziu, când devine elevă a Colegiului „Sfântul Sava“ din București, inclusiv Spiru Haret îi oferă lecții celei care avea să stabilească ani mai târziu o premieră europeană. Eforturile tinerei sunt încununate de succes odată cu primul mare examen pe care îl susține, Bacalaureatul, fiind a treia româncă care reușește acest lucru, după fiicele lui Brătianu, cu care leagă de asemenea o strânsă prietenie.
„Liberté, Égalité, Fraternité“, dar nu pentru toată lumea
Primii pași în lumea universitară o poartă pe Sarmiza Bilcescu la Paris alături de mama ei. În Orașul Luminilor se înscrie mai întâi la Facultatea de Litere, însă mama și fiica sunt nevoite să revină în România din cauza unei epidemii de holeră. În cele din urmă, tatăl tinerei absolvente o îndrumă către Facultatea de Drept din Paris, însă accesul la învățătură nu avea să fie unul ușor. „Bilcescu vrea ca fiica lui să se pregătească pentru cariera de avocat, fiindcă numai așa, credea el, va putea să-și administreze mai bine averea și va lua o direcțiune mai conformă cu realitate“, se arată în volumul „Sarmiza Bilcescu-Alimăneștianu. Viața exemplară a unei românce“. Revoluționarul Bilcescu avea încredere în capacitățile intelectuale ale fiicei sale, dar și în convingerile sale că femeile pot practica o meserie monopolizată de bărbați.
Pentru prima dată în parcursul ei educațional, Sarmiza Bilcescu avea să se confrunte direct cu prejudecățile vremurilor în ceea ce privește statutul femeii în societate. Francezii încă nu își puteau nici măcar imagina că o femeie poate fi avocat. „Mai mult chiar, excesele feminismului extremist produceau o rezervă pronunțată și chiar ostilitate în burghezia franceză, așezată și cuminte, oarecum dezgustată de revoluții și fantezii inovatoare“, îi transmitea Sabina Brătianu-Cantacuzino, buna ei prietenă.
Sarmiza Bilcescu, însoțită fiind de mama ei, se prezintă la examenul de admitere în decembrie 1884. Întregul proces durează durează două săptămâni, în care tânăra își arată capacitățile intelectuale în fața marilor nume ale facultății, își apără capacitățile sociale și le demonstrează pe cele juridice. Se pare că Maria Bilcescu și-a apărat astfel fiica în fața lui A.E. Pichard, secretar al Facultății de Drept: „Sosesc dintr-o țară îndepărtată însă unde nu se contestă femeilor dreptul de a-și face educația. Cum este posibil, domnule, ca într-o țară unde și pe porțile închisorilor e scris «Liberté, Égalité, Fraternité», dvs. să împiedicați o femeie de a se instrui?“. Consiliul facultății, informat fiind despre această conversație, aprobă în cele din urmă înscrierea Sarmizei la Facultatea de Drept, chiar dacă nu toate vocile sunt de acord cu această decizie.
Aproape un an mai târziu, în toamna lui 1885, aflăm că admiterea tinerei a fost un succes: „Subsemnatul secretar al Facultății de Drept din Paris, certific că d-ra Bilcescu Sarmiza, născută la București (România) la 25 aprilie 1867, a dat la 3 și 4 august 1885 primul examen de bacalaureat și că rezultatul scrutinului a fost pentru admitere cu elogii (unanimitate de bile albe). Paris 5 august 1885. A.E. Pichard“. Tânăra româncă obținuse și aprobarea să fie însoțită la toate cursurile de către mama ei, Maria Bilcescu, pentru a putea evita neplăcerile ce ar fi putut avea ca „înainte-mergătoare a feminismului“, așa cum o descria Sabina Cantacuzino.
O demonstrație de proporții
Primul an de studii nu a fost ușor pentru tânăra care era întâmpinată cu răceală de către profesori, însă colegii acesteia se pare să au avut o altă atitudine față de cea care a îndrăznit să pătrundă într-o lume a bărbaților. „Primirea din partea profesorilor a fost glacială, iar primirea din partea studenţilor a fost făcută cu foarte mult respect“, povestea Sarmiza. Se pare că la unul dintre primele cursuri de la facultate ar fi fost dată afară din clasă de profesorul Paul Sonday: „Fără femei!... Ştiinţa se face între bărbaţi!“. Câteva luni mai târziu, portarul facultății nu i-ar fi dat voie să intre. Totuși, la încheirea primului an de studii, profesorul de Drept Civil, Colmet de Santerre, le-a mulțumit acestora pentru că „au respectat-o ca pe o soră... studenții acoperind cu un tunet de aplauze aceste cuvinte“. Tot de la acesta aflăm și faptul că „am ezitat să acordăm autorizația cerută de d-ra Bilcescu de teama de a nu fi obligați să facem poliția sălii. Asiduitatea acestei tinere persoane, care este mai presus de orice elogiu, și conduita ei exemplară v-au impus și ați respectat-o ca pe o soră, fapt pentru care noi vă mulțumim“. Profesorul i-a lăudat munca și perseverența de care a dat dovadă în primul an de studiu: „Neobosită, demnă de toată lauda şi cu un comportament ireproşabil“.
În vremurile acelea, „când o femeie se hotăra să întreprindă astfel de studii, ea nu trebuia să se mulțumească cu mediocritatea, trebuia să fie briliantă sau să nu se apuce de așa ceva“, Sarmiza Bilcescu s-a pregătit temeinic pentru examenele susținute la finalul primului an de studiu. Și în acest caz s-au stârnit neînțelegeri, căci studenții trebuiau să poarte robă pe parcursul examinării, iar unul dintre profesori a susținut că roba nu se poate purta peste rochie: „Robe sur robe ne vaut“. „Examenul începe. Profesorii se feresc să mă privească. Primul îmi pune o întrebare dificilă. Răspund. Profesorul insistă. Intru atunci în toate detaliile, analizez excepțiunile, vorbesc timp de un sfert de ceas. Fața profesorilor se luminează: Bine, domnișoară, foarte bine. Examenul continuă timp de aproape trei sferturi de ceas și în sfârșit se termină. Ies din sală. Peste două minute, ușierul vine și mă invită din nou în sala de examen, unul dintre momentele cele mai frumoase din viața mea. (...) Din acest moment, profesorii au avut pentru mine acea considerațiune pe care o rezervă elementelor de elită. Pentru aceasta le păstrez o amintire afectuoasă și plină de respect“, povestea Sarmiza Bilcescu.
În următorii patru ani de facultate, mama și fiica au locuit într-un apartament din Rue de Fleurus, unde tânăra învăța necontenit, dar își continua și vechea pasiune pentru muzică, studiind pianul sub îndrumarea profesorului Marmontel, în timp ce mergea cu sfințenie la cursurile Facultății de Drept, nelipsind decât o singură zi din cauza stării de sănătate – suferise o intoxicație de la o sobă cu cărbuni. „Prin asiduitatea mea (...), prin atitudinea mea, fiind și totdeauna însoțită de mama mea la cursuri, am reușit să mă impun“, mai mărturisea viitoarea avocată.
„Eroina unei legende“
Pe 12 iunie 1890, în presa din Paris o știre umple paginile ziarelor: Sarmiza Bilcescu stabilește o premieră în istoria universității devenind prima femeie care își susține teza de doctorat la Facultatea de Drept. Evenimentul marchează un moment istoric și pentru mișcarea feministă din întreaga lume. Înconjurată fiind de fotografi și reporteri la susținerea tezei, știrea a circulat în întreaga lume: din România până în Statele Unite ale Americii și Australia, unde se consemna faptul că „o tânără venită din România a reușit să dobândească pentru prima dată în analele universitare, cea mai înaltă distincțiune a Facultății de Drept din Paris“.
Teza de 500 de pagini intitulată „Despre condițiunea legală a mamei în dreptul roman și francez“ promova ideea egalității femeii cu bărbatul în căsnicie şi în privinţa drepturilor asupra copilului. „Sarmiza a înțeles cu siguranța de vedere care o caracterizează că adevărata luptă feministă trebuie să fie aceea de realizare a unei situațiuni optime în sensul consolidării rolului normal al femeii. Egalizarea juridică a celor doi soți, asigurarea posibilităților de educație și dezvoltare a personalității femeii, asigurarea posibilităților ei de muncă etc. sunt dezideratele pe care le-a exprimat atât în lucrarea de doctorat, cât și în întreaga activitatea socială, ulterioară“, mai notează Mihail Stoica.
Publicația „LˈIllustration“ publică o gravură de o pagină ce înfățișează acest moment istoric: Sarmiza Bilcescu prezentându-și lucrarea în fața profesorilor Lyon-Caen, Colmet de Santerre, Garsonnet și Leon Michel. „O tânără venită din România a reuşit să dobândească, pentru prima dată în analele universitare, cea mai înaltă distincţie a Facultăţii de Drept din Paris. Este vorba de d-ra Sarmiza Bilcescu, o foarte frumoasă româncă, a cărei teză de doctorat, «De la condition legale de la Mére en droit romain et en droit français», a stârnit admiraţia unanimă a comisiei examinatorii. Proaspăta laureată, deţinătoare a primului titlu feminin de doctor în Drept, a fost felicitată călduros chiar de domnul Colmet de Santerre, decanul facultăţii, care, iniţial, se opusese înscrierii la cursuri a domnișoarei Bilcescu“, nota publicația menționată.
Succesul româncei doctor în Drept nu a trecut neobservat nici în țară, unde avocatul Constantin Dissescu îi aduce elogii într-un articol publicat în „L’ Indépendence Roumaine“ pe 14 februarie 1891, punctând faptul că autoarea privește „din punctul de vedere al organizațiunii sociale“ ceea ce „constituie un progres față de tezele de drept din acel timp circumscrise exclusiv în cadrul juridic“. Revenită în țara natală, Sarmiza Bilcescu primește o scrisoare de la decanul Facultății de Drept, Colmet de Santerre, care de asemenea își exprimă aprecierea față de eforturile tinerei de doar 23 de ani: „Succesele dumitale la facultatea noastră au onorat Franţa şi şcoala de drept din Paris şi au împrospătat vechea afecţiune ce ne leagă de România, iar acum, când ne-ai părăsit, ne pari mai mult eroina unei legende...“.
Avocata Bilcescu
Lupta Sarmizei Bilcescu pentru afirmare într-o lume a bărbaților abia începuse. „Singura femee doctor în drept în ţara românească. Cine n-o cunoaşte? Fiica d-lui Bilcescu, marele proprietar din Capitală, şi-a terminat studiile universitare la Paris, unde a luat doctoratul magna cum laude. Reîntoarsă în ţară, a fost obiectul admiraţiunei şi curiozităţei generale. Spirit neobosit, a căutat să-şi desfăşoare activitatea, dar a fost împiedicată: nu i s-a acordat dreptul de a pleda“, nota publicația „Foaia Populară“ pe 31 mai 1898. În fapt, Sarmiza Bilcescu depune pe 26 iunie 1891 o cerere către Baroul de Ilfov (astăzi Baroul București) care îi este acceptată de către Take Ionescu, cel care conducea Consiliul Avocaților: „Nu este cu putinţă de a împiedica petiţionara de a fi înscrisă ca avocat“, mai ales că legea din 1864, care reglementa activitatea avocaților, nu interzicea exercitarea acestei meserii de către femei. Sarmiza Bilcescu mărturisea într-o scrisoare că „mă mărginesc să dau consultațiuni și pot chiar – grație lui Dumnezeu și părinților mei – să am marea bucurie de a le da gratuit“.
„A fost avocat de consultanță în Baroul de Ilfov. Nu i-a interzis nimeni să pledeze, ci a fost alegerea ei să nu facă asta. Ea pregătea dosarele și alți avocați pledau cazul. Sarmiza Bilcescu era extrem de studioasă și toate lucrările pe care le făcea erau foarte bine documentate ca doctrină și practică judecătorească. Într-adevăr, a și pus concluzii în fața instanțelor judecătorești, dar numai în cauzele deosebite“, a declarat pentru „Weekend Adevărul“ Iosif Friedmann-Nicolescu, directorul „Centrului de istorie a avocaturii“ din cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor.
În același timp, păstrează legăturile cu profesorii din Paris trimițându-le chiar și daruri și primind din partea lor felicitări pentru reușita de a deveni prima femeie din lume doctor în Drept: „Succesele d-tale la Facultate au onorat Franța și Școala de Drept din Paris și au împrospătat vechea afecțiune ce ne leagă de România... Iar acum, când ne-ai părăsit, ne apari ca eroina unei legende“. Reușitele ei în domeniul universitar și nu numai aveau să fie recunoscute și mai târziu în plan european, inclusiv la Congresul Internațional al Femeilor Universitare de la Geneva, unde „numele Sarmizei a fost pronunțat cu admirație și faptele ei citate cu o preciziune care chiar ne-a uimit“.
Prietena Reginei Maria și „mama celor necăjiţi, sprijinul studenţimii“
Sarmiza Bilcescu, devenită în 1897 Alimăneștianu în urma căsătoriei cu inginerul Constantin Alimăneștianu, se implică în diferite mișcări sociale din dorința de a-i ajuta pe cei cărora soarta le-a oferit un destin mai puțin norocos. Astfel, în martie 1894 înființează „Societatea Domnișoarelor Române“, alături de Marica Sion, Elena Duca, Lucreția Lupașcu, Zoe Racotă, Elena Rătescu, Maria Peretz, Estela Aslan, Constanța Rătescu, Frosa Arion și Elisa Peretz. Activitatea Sarmizei constă în strângerea de fonduri pentru unitatea culturală a românilor. Însă implicarea ei socială nu se limitează doar la activitatea din cadrul acestei societăți, ci este completată de cea din cadrul Federației Femeilor Universitare Române și a Azilului „Regina Elisabeta“, în cadrul cărora este președintă. În cadrul unui proiect de conferințe organizat de Federația Femeilor Universitare, Sarmiza Bilcescu recunoștea meritele femeilor cu titlu universitar și amintea că „în lupta pe care femeia a dus-o pentru desrobirea ei intelectuală, femeia română a format avangarda“.
De-a lungul vieții, Sarmiza Bilcescu-Alimăneștianu s-a implicat și în promovarea tradițiilor românești și ajutorarea țăranilor și persoanelor sărace, uneori mergând în mahalele Bucureștilor pentru a discuta cu ei și a le oferi sprijin material și moral. Aceasta duce o viață de „profundă afecțiune, maternă, de revărsare a dragostei de mamă, așa cum o înfășurase pe ea sentimentul acesta în tot timpul și pretutindeni, o existență în care să fie de folos celorlalți, să aducă o alinare sărăciei și nevoilor și în care, mai ales, să poată contribui la mersul înainte al țării unde s-a născut și s-a ridicat“.
Dragostea pentru țărani și tradiție
La sfârșit de secol XIX, publicația „Foaia Populară“ îi aduce un elogiu în ceea ce privește implicarea socială: „Dacă energia i-a fost astfel împiedicată într-o direcţie, în schimb, comorile sufleteşti s-au desfăşurat în toată splendoarea lor: a face bine, nimeni nu e în stare a te opri. Cine nu a văzut-o în comitetul de patronare a atâtor baluri cu scopuri de binefacere? Cine nu a zărit-o ore întregi la societatea «Furnica», unde, ca o adevărată furnică, adună din toate părţile spre a ajuta atâtea fete sărace, care şi azi o bine-cuvântează? Şi în această neîncetată activitate: a împărţi în dreapta şi stânga milă, a trecut câţiva ani după reîntoarcerea sa în ţara. Şi, într-o zi, Bucureştenii aflară cu entusiasm că d-şoara Sarmisa Bilcescu va deveni Doamna Alimanişteanu, soţia celui mai distins inginer de mine, destinat a ocupa înalte demnităţi în ţară. Azi. D-na Alimanişteanu nu va mai bate, de sigur, la porţile Înaltei Curţi de Casaţie, solicitând dreptul de a pleda: azi bate la porţile vieţei, invocând dreptul pe care natura nu-l refuză nici unei fiinţe, femee sau bărbat, dreptul cel sfânt, cel înalt: acel al membrului folositor societăţei“.
Iubitoare de tradiții, aceasta înființează centre pentru crearea constumelor naționale și ateliere de curăţătorie în satele românești. Dragostea ei pentru tradițiile românești se naște încă din copilărie, așa cum aflăm din volumul „Sarmiza Bilcescu-Alimăneștianu. Viața exemplară a unei românce“, semnat de Mihail Stoica: „Sarmiza își amintește de panorama costumelor țărănești, cari o vrăjiseră de mică, de iile cu râurile, cu fluturii și tobele lor de aur, de fotele elegante și maramele străvezii, de împletirea albului, a negrului și roșului pânzelor“. De asemenea, se pare că avea „o fire deschisă și aplecată spre lucrul limpede, se complace mai mult în atmosfera țării, în prezența țăranilor, a obiceiurilor lor simple, a limbii fără ocoluri“. Se pare că educația aleasă nu a creat o distanță între ea și oamenii simpli și „își dă seama că nu poate să-i șteargă gustul de pământ, de muncile câmpului, de casele și vorba ţăranilor. Gamele şi exercițiile, la cari lucrează cu Eduard Wachmann, marele profesor și dirijor, nu i-au scos din preajmă sunetul doinelor și al horelor auzite în satele pe unde a colindat în tovarăşia mamei“. De asemenea, datorită eforturilor ei, în iunie 1913 se înființează la București Consiliul Superior al Industriei Casnice, iar în 1909 este înființată la Muscel, în comuna Bogătești, școala pentru bogați și săraci „Dumitru Bilcescu“.
Totodată, organizează alături de Pia Alimăneștianu Serviciul de ajutor al Primăriei prin intermediul căruia poate înființa cămine și cantine studențești, iar din resursele persoanele acordă burse de studiu studenților săraci pentru a putea învăța atât în România, cât și în străinătate. Toate aceste demersuri i-au adus titlul de „mama celor necăjiţi şi lipsiţi, sprijinul studenţimii“.
Dincolo de implicarea socială sub diferite forme, Sarmiza Bilcescu- Alimăneștianu se remarcă și prin activitatea politică din secolul XX, atunci când face parte din consilii comunale, fiind și în acest domeniu o deschizătoare de drumuri. De asemenea, Sarmiza Bilcescu a fost prima femeie membră într-un consiliu de administrație, respectiv la Editura „Cartea Românească“, funcție care îi ocupa tot timpul, potrivit lui Iosif Friedmann-Nicolescu, prodecan al Baroului București.
O prietenie regală
Principesa Maria, viitoarea regină a României Mari, o remarcă pe tânăra avocată talentată și în arta muzicii și a dansului. De multe ori, regina oprea celelalte perechi care dansau pentru a o lăsa pe Sarmiza să cucerească sala de dans. Prietenia celor două a început când ambele erau tinere domnișoare, iar Sarmiza Bilcescu a învățat-o limba română pe Regina Maria, cea care i-a fost alături și în ultimele clipe de viață.
În vara anului 1935, Sarmiza Alimăneștianu se retrage la țară, în satul Românești, Muscel, din cauza unui afecțiuni a ficatului. „Aici vie să o vadă vechea ei prietenă, Regina Maria. Prilej de amintiri, de rechemare a timpurilor fericite ale tinereții. Îşi aduce aminte de lecțiile de limba română pe care i le da când se întorsese din Paris. Se ducea la Palat îmbrăcată în costum național“. La scurt timp după vizita reginei, boala Sarmizei se agravează, iar aceasta moare în seara zilei de 26 august 1935, fiind înmormântată pe pământul moșiei părintești de la Bilcești. „A fost una dintre cele mai distinse și mai destoinice dintre femeile române, muncind din cel mai curat patriotism cu adâncă pricepere pe acele eterne ale iubirii de oameni, ale binelui obștesc și progresului social“, scria Regina Maria în telegrama trimisă lui Dumitru Alimăneștianu, fiul Sarmizei, după moartea mamei sale.
La înmormântarea primei avocate din România și prima femeie doctor în Drept din lume au participat nume de vază ale epocii, de la Elisa I.I.C. Brătianu, Pia Brătianu, Sabina Cantacuzino, Nadia I.G. Duca, la C.I. Brătianu și miniștrii. Alături de ei, 4.000 de țărani din tot județul Muscel, îmbrăcați în portul tradițional, i-au adus omagii.
Se încarcă comentariile...
