Moni Stănilă, poetă: „Pasiunea pentru fotbal este o formă de comunicare cu tata“
0În cel mai recent volum de poezii de-ale sale, Moni Stănilă pune trăirile personale după paravanul fotbalului, o altă poezie apropiată sufletului ei.
Moni Stănilă (45 de ani) a publicat până acum șase volume de poezie și patru romane, iar o parte dintre poemele sale au fost traduse în franceză, germană, engleză, suedeză, spaniolă, bulgară, maghiară, lituaniană, rusă, azeră, catalană, turcă. S-a născut în județul Timiș, însă din 2010 trăiește în Republica Moldova, de unde se simte mai aprig frica războiului din vecinătate. Într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“, Moni Stănilă a vorbit despre fotbal și religie, despre poezie și război, despre frică și dragoste, teme abordate în volumul de poezie „Ofsaid“, apărut anul trecut la Editura Nemira.
„Weekend Adevărul“: Volumul „Ofsaid“ înseamnă experiențe personale, fotbal, religie, război, poezie. Cum s-a născut acest experiment poetic deja premiat?
Moni Stănilă: În primă fază mi-am dorit să scriu un volum care să fie o alternativă la poeziile de dragoste. Pe de o parte, fotbalul este o temă-paravan, una care mi-a permis să vorbesc despre lucruri mult mai sensibile. Pe de altă parte, în literatură folosești o idee, apoi ajungi la alta. Nu e un program, nu respecți o temă sau un plan, scrii despre ceea ce te atinge. Cât despre religie, nu avea cum să nu apară ceva ce mă definește ca om.
Știu că poate suna paradoxal, dar te întreb: ce te inspiră mai mult, fotbalul sau războiul?
Fotbalul! Războiul nu mă inspiră, mă îngrozește, îmi provoacă silă și îmi limitează orice alegere. Tocmai de aceea am scris acele poeme. Nu am mai putut alege tema. Ce altceva aș fi putut scrie când noi, la Chișinău, eram cu bagajele făcute și când în prima zi s-au auzit bombele?
Ce a fost mai întâi pentru tine: pasiunea pentru poezie sau cea pentru fotbal?
Pasiunea pentru fotbal este o formă de comunicare cu tata. E lumea pe care o împart cu el. Poezia mi-a fost dată, ca să spun așa. M-am trezit cu ea, nu am cultivat-o de la început. Mi-a plăcut, apoi, când am început să cresc, mi-am dat seama că e nevoie de multă lectură, mult studiu.
Câtă poezie mai e în fotbalul actual comparativ cu fotbalul de pe vremea lui Garrincha ori Cruyff?
Este și acum, dar e altfel; ca în tenis. Pe vremea lui Năstase, tenisul se juca diferit. Azi e multă forță, multă tehnică, în tenisul masculin jocul se face de multe ori din serviciu. Așa e și cu fotbalul, cu orice sport, cu orice domeniu. Acum trei decenii puteai să înțelegi rolul unui fotbalist pe teren doar văzându-i numărul de pe tricou. Acum e altceva, se caută jucători cât mai flexibili, care să poată juca de pe diferite poziții. Dar fotbalul a rămas frumos. E diferit, dar e normal să fie diferit. Până la urmă, și poezia a ieșit din granițele ei, e normal să se întâmple și în fotbal. Cine caută pe YouTube „Manuel Neuer one man show“ va vedea poezia fotbalului de azi.
Ce fotbalist crezi că are cea mai multă poezie în joc?
Nu sunt (mare) fană Messi, dacă acesta trebuia să fie răspunsul. Cred că în ultimii zece ani, cel mai mult m-a încântat Arjen Robben. Mi-e drag de Musiala. Dar, așa cum reiese din volumul meu, m-a inspirat enorm Manuel Neuer. Dacă e să îi luăm pe cei de acasă, din zilele noastre, Ianis Hagi, Denis Alibec, și am fost întotdeauna fana lui Florin Niță, îmi place mult și Florinel Coman – l-am salutat o dată pe aeroportul din Chișinău. Poetic era și Constantin Budescu. Sigur, sunt mulți alții care îmi plac, mulți pe care planificam, înainte de februarie 2022, să îi includ în această carte. Să mai dau niște nume: Messi, Ronaldo, Joshua Kimmich, Thomas Müller, Lewa, Davies, Gavi și de-ai noștri: Stanciu, Burcă, Olaru, Octavian Popescu, Târnovanu.
De partea underdogului
Dacă ar trebui să îi scrii o carte de poezie unui fotbalist, care ar fi jucătorul ales, fie și la modul utopic?
Gică Hagi sau Manuel Neuer. Sau Jacob, nepotul meu.
Ești fană printre altele a fotbalului german. Cum te-a captivat fotbalul teuton, care nu are, de exemplu, poezia celui brazilian sau argentinian?
Mi se pare un mit urban chestia cu „mașina germană de fotbal“ – cel puțin în ultimii 20 de ani. Să ne amintim de golurile și paradele lui Miroslav Klose. Cine l-a urmărit cu atenție pe Thomas Müller știe că e un altfel de Nicoliță. Cred că a dat gol și cu coastele atacantul bavarez. Și e poetic, când îl vezi slab și lung ca o scândură, dar aiuritor în atac. Cred că la jumătate din golurile lui nu se aștepta nici el. Când joacă Bayern, dorința mea cea mai mare e să marcheze Müller. Sigur, nu pot spune că nu sunt fotbaliști sud-americani care să nu mă fascineze, inclusiv Messi, doar că am chestia asta de mică, să țin eu cu celălalt, să nu mă aliniez cu mulțimea. Probabil aș fi fost un bun parior. Însă, evident că e mult interes financiar în promovarea unor fotbaliști sau a unor cluburi. Din păcate, până și în sport e vorba doar de bani. Dar, revenind la poezie, de la mâna lui Dumnezeu la Maradona până la Bastian Schweinsteiger, în finala din 2014, cu picioarele însângerate și cu arcada cusută cu capse ca să poată continua meciul – de la o poveste la alta înseamnă pentru mine la fel de multă poezie și determinare. Schweinsteiger a fost eroul meu în finala cu Argentina.
Ce suferință scurtă a părut cea mai copleșitoare după ce ai urmărit un meci de fotbal?
Sunt foarte multe: golul lui Giroud, în 2016, validat în ciuda faptului că l-a faultat pe Tătă – FCSB îmi provoacă des scurte suferințe –, România-Croația, în 1998, dar aici a fost o suferință lungă, n-am mai vrut să văd fotbal câțiva ani. O altă suferință, deși nu din fotbal, este ce se întâmplă acum cu Simona Halep, câtă vreme va lipsi din tenis, refuz să mai urmăresc vreun turneu.
„Am visat că războiul se extinsese“
Spuneai la un moment dat: „Nicăieri nu pot coborî mai adânc decât în propria inimă“. Când ai coborât cel mai adânc în propria inimă?
Fac asta zilnic, dacă am o oră liberă.
„Gustul de cenușă a intrat în pielea noastră, în vise“, scrii în volumul „Ofsaid“. Cât de mult mai simți gustul de cenușă, acum, la peste un an și jumătate de la începerea războiului din Ucraina?
La fel de puternic, am visat că se extinsese războiul, mă ascundeam prin satul părinților.
De ce nu au înțeles creștinii după 2.000 de ani că pentru credință poți doar să mori, nu să omori?
Aceasta e cea mai simplă întrebare: pentru că n-au înțeles creștinismul, nu se înțelege, nu vrea să se înțeleagă. Iisus a spus foarte clar: „Milă voiesc, iar nu jertfă“. Milă e, de fapt, tot ce ne trebuie.
Se încarcă comentariile...
