GALERIE FOTO „Creierul negru” al lui Piranesi, expus la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti
0
S-a vernisat de curând la Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR), o expoziţie care poate fi considerată unul din evenimentele culturale ale anului: „Antichitatea clasică între documentar şi fantezie. Gravuri din secolele XVI – XIX”. Expoziţia este organizată de Cabinetul de desene şi gravuri al MNAR şi este deschisă în cadrul Galeriei de Artă Europeană până pe 30 noiembrie 2012, în sălile dedicate expunerii de arte grafice.
Expoziţia propusă de Muzeul Naţional de Artă al României este de două ori interesantă: o dată prin tematica sa propriu-zisă (care „ocheşte” dintr-un foc două zone-cheie ale artelor plastice: antichitatea greco-latină şi gravura din secolele respective, aşadar din Baroc, Rococo şi Neoclasicism), şi apoi prin raritatea pieselor expuse cu această ocazie.
Într-adevăr, Muzeul Naţional de Artă are multe bijuterii în colecţiile sale – inclusiv, sau mai ales, în Cabinetul de desene şi gravuri –, dar le scoate, pentru a le pune la dispoziţia publicului, cu mare „zgârcenie”. De aceea, ocazia actuală este rară şi nu trebuie ratată (ţinând cont şi că expoziţia este dechisă, totuşi, până în prag de iarnă, aşadar aproape o jumătate de an) de niciun iubitor de cultură veritabilă.
Expoziţia cuprinde 46 de gravuri realizate în secolele XVI – XIX de artişti italieni, francezi, englezi sau din Ţările de Jos, ale căror compoziţii prezintă subiecte sau motive inspirate din antichitatea clasică – în principal din monumentele şi sculpturile Romei antice, scoase la lumină de marile descoperiri arheologice încă din epoca Renaşterii, explică experţii de la MNAR.
Este una dintre epocile cele mai fertile ale istoriei artei – dacă nu cea mai fertilă –, dar de data aceasta ea este pusă, aşa cum spuneam, în legătură cu zona antichităţii clasice, greco-latine – în cele din urmă, baza oricărei culturi şi civilizaţii europene/occidentale.
Întoarcerea la antichitate
Dar care-i, de fapt, subiectul, substanţa acestei expoziţii? „Gravurile având ca subiect vestigiile antichităţii clasice, monumente, sculpturi sau motive decorative, s-au bucurat în secolul XVI de o mare popularitate. Răspândindu-se rapid în întreaga Europă, ele au devenit un important izvor de documentare şi inspiraţie pentru istorici, arheologi, arhitecţi şi artişti plastici.
Cariera acestui gen de stampe s-a prelungit până în secolul XIX, încheindu-se doar odată cu apariţia fotografiei”, ne spun cei de la MNAR. Renaşterea propriu-zisă deschisese, evident, gustul pentru antichitate (greco-latină, s-o spunem de fiecare dată), mai exact crease o nouă formă de cultură europeană bazată pe reîntoarcerea la acest tezaur artistic ocultat, astfel încât era firesc ca temele antice să fie în continuare abordate pe parcursul secolelor următoare, culminând cu revival-ul masiv care a fost neo-clasicismul în a doua jumătate a secolului XVIII şi primele decenii ale următorului.
„Unii gravori au încercat să reprezinte cât mai fidel ruinele antice, propunându-şi chiar o reconstituire a monumentelor clasice în integritatea lor originară, pe când alţii au interpretat vestigiile antichităţii cu mai multă sau mai puţină libertate, creând compoziţii în spirit antic sau fantezii cu motive imaginare pe marginea miturilor şi a elementelor decorative antice”, descriu experţii ce se poate vedea în lucrările expuse. Aşa cum spuneam, expoziţia este extrem de ofertantă şi pentru că suprinde şi ne trece prin câteva dintre cele mai importante momente ale culturii şi artei europene post-Renaştere.
Manierism, Baroc, Rococo
Începem cu secolul XVI şi cu acel fascinant moment de sfârşit de Renaştere / început de Baroc, un timp de criză şi, în acelaşi timp, de uimitoare creativitate; sau, aşa cum îl defineşte în ultimele decenii istoria artei, Manierism. Urmează Barocul propriu-zis (probabil perioada în care s-au creat cele mai multe capodopere din istoria artei), iar secolul următor, cel al Rococo-ului, vede şi apariţia Neo-clasicismului, academic şi dominator.
Era şi cazul pentru un revival, după trecerea acestor câtorva secole. Momentul poate părea plicticos, dar un studiu atent arată că şi aici găsim lucruri interesante, pentru că acest tip de artă este „infuzat” cu caracteristicile tuturor precedentelor, aşadar cu Baroc şi Rococo. „Et in Arcadia ego”, cum spune în tabloul său Poussin, cu totul reprezentativ pentru această perioadă.
„Ruinele” ajung clişeu
În sfârşit, o dată cu apariţia Romantismului la începutul secolului XIX, ceea ce era una dintre temele artelor plastice – mai mult sau mai puţin accidentală – devine normă, devine subiect central. Într-adevăr, ruinele, care fascinaseră pe destui artişti, mai ales în secolul precedent, al XVIII-lea, ajung acum, în Romantism, însăşi imaginea unei mari părţi din ideologia curentului.
Nu există romantic – fie el poet, scriitor sau artist plastic – care să nu „suspine” în preajma unei ruine sau cu o ruină în fundal, şi nu există ruină care să nu-şi găsească, mai devreme sau mai târziu, „cântăreţul”, mai mult sau mai puţin talentat.
Fenomenul fusese lansat, pe la 1760, de „bardul” Ossian cu cântecele sale (de fapt, mistificarea unui anume Macpherson) şi a fost dus la extrem de un scriitor astăzi uitat, Volney. În cele din urmă, lucrurile au ajuns – ca pentru orice moment important al culturii – în rutină a inspiraţiei şi în clişeu. Clişeu împotriva căruia s-a ridicat, de exemplu, un Flaubert, care practic, creând stilul narativ modern, l-a distrus şi aruncat în derizoriu.
Rubens şi vechii maeştri renascentişti
Spuneam că „tezaurul” Cabinetului de desene şi gravuri este arătat rar publicului, dar de fiecare dată expoziţiile sunt un eveniment, sigur pentru cunoscători şi pentru iubitorii veritabili de artă. Astfel, acum câţiva ani, în 2007, tot aici a fost deschisă o fascinantă expoziţie de gravuri ale lucrărilor lui Rubens, aparţinând maestrului şi nenumăraţilor săi discipoli, din vremea sa până în secolul romantic, expoziţie faţă de care cronicarul şi-a exprimat entuziasmul la acel moment.
Lucrările erau importante nu atât pentru Rubens şi pentru istoria gravurii, cât pentru că te puneau într-o relaţie specială cu peisajul Ţărilor de Jos (şi cel flamand) din vremea „Secolului de Aur” şi a următorului, aşadar înainte de industrializare, şi reprezentau astfel un izvor nesecat de visare. Altădată, am avut emoţii deosebite contemplând miniaturale gravuri cu dăltiţa realizate de artişti ai Renaşterii (mai renumiţi sau mai obscuri, dar toţi de un minunat nivel artistic) şi aduse la Bucureşti tocmai din colecţiile Muzeului Luvru.
Decebal înfrânt
Trecând acum la celălalt motiv de maxim interes, artiştii propriu-zişi: „Lucrările prezentate în expoziţie au fost realizate în tehnica gravurii cu dăltiţa sau în acvaforte, de maeştri care au ştiut să exploateze creativ mijloacele de expresie ale artei gravurii, rezultând opere de o mare originalitate”, explică cei de la Cabinet.
Specialiştii MNAR fac şi o scurtă prezentare a highlight-urilor acestei expoziţii: „Dintre lucrările care se remarcă în expoziţie menţionăm: planşa lui Pietro Bartoli (c.1635–1700) reprezentând înfrângerea lui Decebal, din seria care reproduce scenele de pe Columna lui Traian; peisajele cu ruinele romane ale lui Stefano della Bella (1612–1664); planşe realizate de François Perrier (1590-1650), din faimoasele sale serii de gravuri după statuile şi reliefurile antice, alături o stampă datorată unui copist, provenind din una dintre ediţiile olandeze ale operei lui Perrier; gravurile de secol XVIII şi XIX după «Liber Veritatis», culegerea de desene rămase de la Claude Lorrain; sau planşele de mari dimensiuni din suita Vedute di Roma create de Giovanni Battista Piranesi (1720 – 1778), alături de ruinele de pe Acropole în viziunea unui gravor italian din secolul al XIX-lea”.
Piranesi, un artist-cult
Aşadar, şi de data aceasta avem cel puţin un artist major prezent în selecţia Cabinetului de desene şi gravuri (fără să ne mai gândim şi la Lorrain): Giovanni Battista Piranesi (1720–1778), unul din cele mai importante nume ale istoriei artei.
Gravorul italian este obiectul unui adevărat cult în ultimele decenii (ca şi manieristul Pontormo, practic necunoscut până în a doua jumătate a secolului XX). El interesează nu numai pentru „vederile” din Roma, ci şi pentru „închisorile” sale fictive şi pline de atmosferă (Carceri d'Invenzione).
„Creierul negru al lui Piranesi”, astfel se intitula volumul de eseuri al marei prozatoare Marguerite Yourcenar, apărut pe vremuri la Humanitas (este vorba de singura femeie care a fost aleasă vreodată membru al Academiei Franceze). Fără a intra în astfel de subtilităţi, noi doar vom transcrie (cu ghilimele!) unele pasaje din monografia-album „Piranesi: Vedute, Capricci, Carceri”, publicată de Constantin Suter la Editura Meridiane în 1974 (numărul 2 al colecţiei „Cabinetul de stampe”, excepţională iniţiativă a editurii, veritabilă oază intelectuală în anii gri/grei ai erei comuniste): „Giambattista Piranesi a trăit între anii 1720 – 1778.
A fost arhitect, arheolog, colecţionar de artă antică şi a devenit celebru ca artist-gravor. Încă din timpul vieţii, planşele sale care reprezentau Vedute ale Romei antice şi baroce erau răspândite şi apreciate în mai multe ţări ale Europei. (...) Apoi asupra sa s-a aşternut uitarea şi abia la începutul secolului nostru opera sa atrage din nou atenţia şi este analizată şi catalogată de Giesecke, Focillon, Hind etc. (este parte din marele efort al secolului XX pentru recuperarea şi reevaluarea Manierismului şi a Barocului, în artă plastică, literatură şi, finalmente, în muzică – n.n.).
Interesul pentru creaţia lui Piranesi este îndreptat însă astăzi mai puţin spre monumentele pe care le reprezintă planşele sale (cunoscute mai bine prin film şi prin fotografii), cât spre viziunea neobişnuită cu care a fixat, în tehnica acvaforte, fantasticul Închisorilor, al palatelor şi pieţelor Romei din epoca sa, ori grandoarea tragică a ruinelor antice (s.n.)”.
Un precursor goyesc
Cât priveşte datele existenţei sale, ele „se referă mai ales la efortul său continuu şi tenace de a realiza imensa sa operă, care însumează peste 1.200 de planşe, multe dintre ele în format mare”.
„Cu toate aceste numeroase date, personalitatea lui Piranesi este destul de greu de sesizat. Un «jurnal», care se pare că ar fi fost scris, s-a pierdut, iar mărturiile contemporane sunt reduse. Datele biografice spun prea puţin despre dialogul său cu epoca, despre momentele sale de exaltare şi de deznădejde, bucurie şi epuizare – adică acel itinerar secret şi intim care l-a condus în creaţia sa.
Or, interesul principal al biografiei lui Piranesi şi, în acelaşi timp, înţelegerea operei sale stau tocmai în modul în care talentul şi forţa sa creatoare au fost puse în slujba unei idei” (acel „creier negru” la care se referea Marguerite Yourcenar), ne spune autorul.
În orice caz, „scena pe care se mişcă este Roma secolului al XVIII-lea. Întreaga Italie traversa o istorie complexă care se desfăşura pe mai multe planuri. (...) Vechea aristocraţie se fărâmiţează, o nouă burghezie se ridică şi câştigă poziţii, intelectualitatea urmăreşte cu interes manifestările iluminismului”. Pentru a încheia, „în istoria gravurii numele lui Piranesi se înscrie printre acelea ale marilor creatori, alături de Callot, Rembrandt şi Goya. El rezumă laturi însemnate ale artei secolului al XVIII-lea italian (...). Prin numeroasele planşe de artă decorativă, el a înlesnit propagarea gustului neoclasic în Europa (s.n.), iar imaginile dramatice ale subteranelor sale prefigurează cele mai sumbre Capricii ale lui Goya”, conchide Suter.
Să mai spunem şi că, mai ales prin „Carceri”, opera lui Piranesi se consideră că a influenţat curentele ulterioare ale romantismului şi suprarealismului. Spre deosebire de alţi „vedutisti” contemporani lui, precum Canaletto sau Bellotto, care profitau din plin de frumuseţea spaţiului însorit, tipic Sudului solar, distorsiunile fantasticelor structuri labirintice ale lui Piranesi prefigurează viziunile lui Kafka sau ale lui M.C. Escher. De altfel, gravorul italian al secolului XVIII este socotit a fi unul din cei care l-au influenţat pe marele grafician olandez din secolul XX.
Info
„Antichitatea clasică între documentar şi fantezie. Gravuri din secolele XVI – XIX”
Unde: Muzeul Naţional de Artă al României – Galeria de Artă Europeană
Organizator: Cabinetul de desene şi gravuri al MNAR
Când: până pe 30 noiembrie 2012
Se încarcă comentariile...
