Urmaşii urmaşilor lui Tudor Arghezi nu mai au astăzi niciun drept asupra moştenirii lăsate de marele poet. Mircea Toader Arghezi, din Elveţia, şi Doina Elena Teodorescu Arghezi, copiii lui Baruţu (Joseph) şi singurii urmaşi în viaţă, contestă în prezent, la Tribunalul din Arad, ultimul testament al tatălui lor, încheiat în circumstanţe îndoielnice, care nu permite nici reeditarea operei, nici valorificarea amintirii lui Arghezi.

Într-un fel sau altul, păstrăm cu toţii ceva din Arghezi în imaginarul nostru: poate lectura şcolară obligatorie, poate celebrul „Testament“, poate romanele, poate peripeţiile lui Zdreanţă. Uitarea de care a avut parte şi încă mai are parte astăzi marele poet român Tudor Arghezi pare, deci, nedreaptă. Cu toţii i-am citit opera, mulţi ne amintim de Mărţişor, cu ocazia sărbătorii omonime, dar tot toţi l-am condamnat la uitare prin lipsa noastră de dorinţă de comemorare. Mai ales că anul trecut, în 2017, s-au împlinit 50 de ani de la trecerea sa în nefiinţă. O aniversare care a trecut aproape neobservată, ca şi aniversările sau prilejurile de aducere aminte care au marcat naşteri sau decese ale unui Emil Cioran şi Constantin Brâncuşi. Suntem, oare, chiar atât de neglijenţi, ca popor, cu cei care s-au dus demult? Ba chiar inclusiv cu opera lor, cu moştenirea lor, cu descendenţii lor, cu ce-ar putea face aceştia pentru continuarea cinstirii memoriei celor care au însemnat ceva pentru cultura română? Nu vorbesc de un ilustru necunoscut, vorbesc, până la urmă, de unul dintre puţinii scriitori români nominalizaţi la premiul Nobel, în 1965.  „Istoria este cea mai frumoasă poveste“, are obiceiul să spună istoricul Adrian Cioroianu, în deschiderea şi închiderea emisiunii «5 minute de istorie», de la TVR. Însă istoria este şi singura poveste cu care putem îmbogăţi un ipotetic document de identitate al literaturii române, parte a corului marilor literaturi europene. Acele literaturi şi momente care ne-ar putea scăpa de acele complexe ale literaturii (dar şi ale poporului român), despre care atât de frumos vorbeşte Mircea Martin în a sa „G. Călinescu şi complexele literaturii române“. Problema este că doar rezolvându-ne problemele din „ogradă“ vom reuşi să ne debarasăm de complexe.  O astfel de problemă nerezolvată este moştenirea lui Tudor Arghezi. Moştenirea la propriu, dar şi la figurat, căci este vorba atât de moştenirea sa literară – manuscrise, drepturi de autor –, cât şi de moştenitori, de urmaşii săi legali. Povestea începe, deci, aşa.

În urmă cu un an, în mai 2017, revista „Q Magazine“ semnala, printr-un articol publicat de Livia Szabo, că la 30 mai 2017 erau aşteptaţi la Tribunalul de Pace de la Lausanne toţi posibilii moştenitori ai lui Tudor Arghezi. Eli Lotar (1905-1969), primul copil al poetului român cu Constanţa Zissu, născut la Paris, decedase deja, la fel şi Baruţu (Joseph) (1925-2010), la fel şi Mitzura (1924-2015). Însă în acea zi s-au prezentat la Lausanne nepotul lui Arghezi, Mircea Toader Arghezi, fiul lui Baruţu, care locuieşte în Elveţia, şi Doina, din Bucureşti, prin reprezentantul său legal. Doina este fiica lui Baruţu din afara căsătoriei, dar recunoscută legal de acesta. Aşa avea să înceapă ceea ce s-ar putea numi recuperarea celui ce a fost Tudor Arghezi.

Povestea nu a interesat foarte mult presa din România, în fond ea avea loc în Elveţia, deci departe de tot ceea ce înseamnă cotidianul românesc, iar avocata lui Mircea Arghezi, Geanina Munteanu Millet, era din Franţa. În lunile mai-iunie am reuşit, la rândul meu, să constat pe viu blocajul în care se aflau în România moştenirea şi opera marelui poet şi scriitor. Operele sale nu au fost reeditate de mulţi ani, deşi ar fi necesară o reeditare. Iar Mărţişorul, casa memorială a poetului, nu este vizitată aproape de nimeni, niciun traseu turistic sau literar nu include vizita la discreta şi impenetrabila incintă, aproape ca o fortăreaţă, situată undeva între Piaţa Sudului, Tineretului şi Cartierul Berceni.  Se spune că poetul ar fi văzut acel spaţiu frumos de locuit, aproape paradisiac, privind dinspre celula în care era închis, în închisoarea Văcăreşti. Se mai spune că-l voia ca un loc al păcii şi al înţelegerii, deschis atât lumii, vizitatorilor, cât şi celor doi copii ai săi cu Paraschiva, Mitzura şi Baruţu. Printr-o donaţie făcută cu un an înainte de moartea sa, Tudor Arghezi lasă casa Comitetului de Stat pentru cultură şi artă, dar este o donaţie cu sarcini, printre ele numărându-se şi faptul că patru camere trebuiau puse la dispoziţia lui Baruţu, una pentru Mitzura, o chirie, iar obiectele din casă să rămână tot pe numele descendenţilor săi.

Un testament contestat

Iniţial, Baruţu a avut acces la cele patru camere, ca şi Mitzura, la partea ei. Însă după plecarea lui Joseph (Baruţu) Arghezi în Elveţia, unde se afla fiul său bolnav din naştere, Mircea, casa a fost folosită ca muzeu, având-o pe Mitzura ca administratoare. Iar astăzi, când nici Mitzura, nici Baruţu nu mai sunt, singurii moştenitori Arghezi rămaşi în viaţă pot intra în acea casă doar ca vizitatori. Ei nu sunt recunoscuţi în România ca moştenitori şi nu primesc nici obiectele la care au dreptul. Accesoriu complementar: cineva care ar dori să aibă drepturile de autor pentru o reeditare nu ar putea obţine acest lucru foarte uşor. Imaginaţi-vă doar comicul situaţiei: testamentul lui Arghezi îi lasă moştenitori pe urmaşii copiilor, iar testamentul lui Baruţu (realizat cu o lună înainte de deces, pe când Baruţu era deja bolnav şi îngrijit pentru boala Alzheimer la Socodor, lângă Arad) o lasă ca moştenitoare pe soţia sa, Melania. Şi aici mai apare o parte în proces: Universitatea privată „Vasile Goldiş“, din Arad, care, conform ultimului testament al lui Baruţu, deţine, prin donaţie, manuscrisele lui Arghezi. Acesta este motivul pentru care Mircea Toader Arghezi a decis să conteste testamentul făcut de Baruţu înainte să moară.

Paraschiva, Tudor şi Mitzura Arghezi

„Certificatul elveţian de moştenitor blochează drepturile de autor ale lui Tudor Arghezi. Dar nu numai că este emis de un judecător elveţian necompetent juridic, dar a şi omologat un ultim testament, din 3 noiembrie 2009, când fiul lui Tudor Arghezi nu mai avea discernământ, fiind tratat de mult timp pentru boala Alzheimer“, explică avocata Munteanu-Millet. „În plus, suferise între 1994 şi 2007 în jur de zece accidente cerebrale, ceea ce era impresionant... O persoană foarte calificată din laboratorul medical al Spitalului de Neurologie din Lausanne confirmă şi este dispusă să vină din Elveţia în România pentru a depune mărturie».

Cum au ajuns manuscrisele la „Vasile Goldiş“

Avocata din Paris a iniţiat, deci, o procedură, în 2016, reuşind obţinerea ridicării secretului medical care a confirmat, în 2016, lipsa de discernământ a lui Baruţu nu numai la data testamentului din 2009, cu câteva luni inainte de deces, ba chiar cu mult timp înainte. Explicăm: în 2007, Baruţu Arghezi a fost scos din spitalul din Lausanne, pe răspunderea soţiei, şi dus la Arad, apoi la Socodor, într-un centru specializat în boala Alzheimer, care este creat de aceeaşi Universitate „Vasile Goldiş“ care deţine acum, se pare, prin două fundaţii, practic toate manuscrisele lui Tudor Arghezi. „Ar fi aşa-zise donaţii, dar, în realitate, sunt substituţii fideicomisare, cu o sarcină imposibilă în favoarea substituitului, deci nule. Ele permit fundaţiilor, în caz de dispariţie, nu să le transmită, aşa cum erau, cu sarcina de conservare, căci aceasta este legal imposibil, ci să le păstreze“ precizează Geanina Munteanu-Millet.

M-au dus paşii şi pe mine într-o seară spre muzeul Arghezi. O casă imposibil de văzut din stradă, înconjurată de o imensă poartă din fier masiv. Pustiu, niciun indicator care să îndrume paşii vizitatorului. Foarte foarte departe de ceea ce reprezenta Mărţişorul pentru Arghezi: un paradis deschis privirilor şi luminii.

Imagini de la Mărţişor, casa lui Arghezi din Bucureşti

Povestea continuă la Arad

Tribunalul din Elveţia nu a ţinut să se declare competent, nici să statueze asupra unei afaceri care ţine de competenţa tribunalelor din România, loc unde a decedat şi a avut ultimul domiciliu Baruţu (Joseph) Arghezi. Aşa se face că, în aceste zile, la Tribunalul din Arad au ajuns deja documentele trimise de Geanina Munteanu Millet, avocata celor doi copii ai lui Baruţu, Mircea şi Doina. Prin ele, avocata cere nu numai deschiderea procesului în România, ci şi recunoaşterea calităţii de moştenitori a nepoţilor marelui poet.

„Printr-o enormă tragedie, acest om cu o problemă gravă, cu o deficienţă locomotorie severă, nu există, pur şi simplu, în certificatul de moştenitor al tatălui său“, susţine avocata Geanina Munteanu-Millet. Un copil care a fost dus în Elveţia întocmai pentru a fi tratat şi care este recunoscut, alături de sora sa, Doina, fiica din afara căsătoriei a lui Baruţu, ca fiind urmaşii săi, dar într-un testament prealabil, pe când Baruţu nu era încă bolnav. În plus, în cadrul procesului care va începe în România, avocata cere inventarierea obiectelor din Mărţişor, casă administrată în prezent de Muzeul Literaturii Române, respectarea testamentului marelui poet şi prozator, precum şi restituirea manuscriselor care au ajuns la Universitatea „Vasile Goldiş“ din Arad.

„Testamentul“ reinterpretat

„Dacă ultimul testament, din 2009, este făcut fără discernământ, şi dacă prin cel anterior, din 2003, nu se dispune decât de bunurile lăsate prin inventar la Mărţişor, nu ne rămâne decât să aplicăm pentru restul bunurilor succesiunea legală de la Joseph (n.r. – Baruţu) şi Tudor Arghezi. Astăzi, cunoscând bine acest dosar, am certitudinea că «Testamentul» literar al lui Tudor Arghezi trebuie citit şi juridic, fără speculaţie literară, ceea ce îi dă o nouă dimensiune umană. Varianta interpretării învăţate pentru Bacalaureat este incompletă. Pentru mine, interpretarea poetică prezumată a «Testamentului» ca o ars poetica, moştenirea lăsată unui fiu spiritual nu mai poate satisface, căci în realitate ea nu mai poate ascunde acest adevăr simplu şi clar formulat: Tudor Arghezi, ieşit din închisoarea Văcăreşti, unde stătuse închis timp de 11 luni, acuzat de colaboraţionism, se adresa public, de fapt, cu iubire paternă, fiului său, Joseph. Îi era, deci, frică pentru el şi pentru patrimoiul său, pentru respectarea ultimelor sale voinţe. De ce am căuta deci un alt interlocutor abstract, «un fiu spiritual»?“, consideră avocata.

Geanina Munteanu-Millet, avocata lui Mircea Toader Arghezi şi a Doinei Arghezi:

<strong>„Blocajul editării operelor lui Arghezi trebuie să înceteze“</strong>

La nici un an distanţă de la redeschiderea dosarului privind moştenirea lui Tudor Arghezi, Geanina Munteanu-Millet, avocată în Baroul din Paris, a reuşit strămutarea procesului în care moştenitorii poetului îşi cer drepturile de la Lausanne în România. Acasă.

„Weekend Adevărul“: Cazul  Arghezi, se întoarce, am putea spune după mai multe decenii de tăcere, în România. Cum a fost posibil?

Geanina Munteanu-Millet: Da, o tăcere patriotică pudică a acoperit timp de decenii cauzele reale ale confiscării Mărţisorului. Acţiunea a fost deghizată în donaţie, prin Decretul Nr. 478/1954, care a fost considerat prin Legea Nr. 10 din 2000, articolul 2, ca fiind un mijloc, printre altele, de preluare abuzivă de imobile prin donaţii forţate făcute statului şi altor persoane juridice. Astăzi, singurii doi nepoţi din fiu, descendenţi ai lui Tudor Arghezi, nu sunt moştenitori! Pur şi simplu, succesiunea Arghezi şi-a luat misterios zborul kafkaian spre sala de aşteptare a justiţiei de pace din Elveţia, pe când defunctul Baruţu Arghezi, cu ultimul său domiciliu, toate bunurile, testamentele scrise în română au rămas la Arad, ca şi manuscrisele şi mormântul său. În realitate, acest certificat de moştenitor, a cărui nulitate suntem pe cale să o cerem la Arad, nu este deloc conform legii române, căci, de exemplu, în România, două sau trei testamente succesive şi contradictorii din 2000, 2003 şi 2009 nu se pot aplica, toate revocându-se reciproc. Iar fiica defunctului Baruţu Joseph Arghezi, Doina Arghezi, a acceptat perfect succesiunea exact cum trebuia, la notar la Arad, chiar înainte ca problematicul certificat de la Lausanne să fie emis. De pomană. De fapt, am obţinut, după doi ani de procedură în Elveţia, să putem reactiva acest dosar şi să îl aducem cu bune speranţe în România.

Care este, de fapt, povestea acestui dosar? Dumneavoastră aţi început să lucraţi la el în urmă cu trei ani...

Situaţia este teribilă, ca în poveştile cu ursitoare rele. A fost odată ca niciodată o mamă vitregă impotriva orfanilor! Hansel şi Gretel, duşi şi pierduţi la Lausanne, dar nu de fraţii Grimm, ci de versiunea văduvei lui Baruţu Arghezi, Melania. Ce motiv a putut avea Melania Arghezi, ajunsă la vârsta de 92 de ani, să nu îşi respecte cuvântul dat în instanţă pe 8 septembrie 2011, să refuze orice discuţie amiabilă, şi să nu facă puţin loc copiilor pe certificatul de moştenitor, pe care îl ştie absurd şi greşit, căci din această cauză a promis să împartă moştenirea soţului cu copiii lui, şi mai ales din această cauză a recunoscut că pentru drepturile de autor ale lui Tudor Arghezi numai fiul şi fiica sunt moştenitori. Astăzi, povestea aceasta se transformă din eroare într-un film de oroare: dumneaei are drepturi de autor, însă fără drepturi morale pentru publicarea manuscriselor lui Tudor Arghezi. Ele sunt donate către două, trei fundaţii din Arad, conduse de domnul Aurel Ardelean şi girate de Universitatea „Vasile Goldiş“, din acelaşi oraş. În ce mă priveşte, povestea a început cu un mail în 2015, din partea lui Mircea Toader Arghezi, care m-a mobilizat instantaneu şi atunci mi-am pus în cap să îl ajut cu orice preţ să redeschidem procedura în România, pentru a ataca ultimul testament al tatălui său, pe care el l-a contestat dintotdeauna. Nerecunoşterea sa ca moştenitor al tatălui, mătuşii Mitzura şi al bunicului său, Tudor Arghezi îl destabiliza profund, un alt şoc după accidentul avut la naştere. I se lua iarăşi, conform spuselor sale, gura de oxigen indispensabilă familial, numele, adică tot ce era pozitiv şi tot ceea ce îi rămăsese într-o viaţă care pe mulţi i-ar induioşa.

Ce presupune faptul că instanţa din Lausanne s-a declarat necompetentă?

Necompetenţa de valoare şi deschiderea chestiunii competenţei teritoriale permite instanţei româneşti de la Arad, în realitate singura competentă, să aplice cu uşurinţă legea forului românesc. Legea română poate să ordone inventarul succesoral, anularea donaţiilor sau reducţiunea lor pentru depăşirea rezervei copiilor, reluarea procedurii succesorale şi emiterea unui certificat de moştenitor conform legii române. Desigur că am chemat în judecată toate persoanele fizice şi juridice care vor trebui să dea explicaţii în instanţă pentru modul în care au fost respectaţi sau nu termenii «donaţiei» Mărţişorului, sarcinile şi condiţiile stipulate în donaţia acestei case memoriale, aflate în Bucureşti. Printre ele  se numără: spaţiul de patru camere din cele 14, rezervat fiului lui Joseph Arghezi, tariful lunar stipulat în calitate de custode, conservarea «aşa cum a fost» a grădinii şi a casei, utilizarea veniturilor din suprafaţa de teren aferentă, situaţia şi activitatea tipografiei astăzi, dar şi în perioada indiviziunii cu Mitzura, repartizarea drepturilor de autor etc.

Veţi deschide la Arad acest dosar în contextul în care aţi contactat deja directorul Muzeului Literaturii Române, după 20 de ani în care operele lui Tudor Arghezi nu au fost reeditate...

Am somat deja anul trecut, în toamnă, direcţia Muzeului, pentru a avea explicaţii inclusiv în legătură cu respectarea drepturilor de autor, cu activitatea tipografiei, cu lucrările în curs sau în proiect la Mărţişor, implicând grădina. Nu am avut niciun răspuns. Sperăm să le avem prin intermediul instanţei şi, în funcţie de acest răspuns, clienţii mei se vor poziţiona definitiv în legătură cu cererea de anulare a acestei donaţii.

2.000 de lei brut – drepturile de autor

Care este, de fapt, ţelul acestei acţiuni?

Succesiunea lui Joseph Arghezi, expatriată printr-o anomalie după decesul său din 2010, de la Arad la Lausanne, în 2011, se întoarce iată înapoi la Arad. Aici îi este adevăratul loc de domiciliu. Cerem, deci, repararea acestei erori. Punerea în situaţia anterioară românească. Cerem să se constate că «eroarea» de certificare de ultim domiciliu este extrem de rară, căci acest ultim domiciliu este scris şi pe buletinul de identitate şi pe actul de deces, iar în general, soţia supravieţuitoare ştie unde locuia la data decesului cu soţul ei. S-ar părea că de la moartea lui Joseph Arghezi, Copy Ro nu are pe contul drepturilor sale de autor pentru Tudor Arghezi decât 2.000 de lei brut, neputând răspunde solicitărilor de editare. Nu valoarea acestei succesiuni este miza principală, deşi nu este nici indiferentă, desigur, ci recunoaşterea unei continuităţi între copiii lui Joseph Arghezi şi persoana iluştrilor lor defuncţi printr-un simplu certificat de moştenitor românesc. Blocajul editării operelor lui Arghezi trebuie într-adevăr să înceteze prin demararea acestei proceduri, care va pune ordine în administrare şi reprezentare. Clienţii mei se declară favorabili şi acordul lor va fi binevoitor întotdeauna, fără blocaj, chiar pe perioada procesului, prin reprezentarea juridică comună pe care au ales-o, dar îşi vor exercita drepturile de autor „pentru editări“. În schimb, suportul fizic al drepturilor de autor, manuscrisele lui Tudor Arghezi şi obiectele de interes cultural major, ca şi creaţiile lui Eliazar Lotar, pe care le vom recupera, au vocaţie să fie conservate în loc sigur şi peren, de ce nu, la Academia Română.