VIDEO Pilierii. Povestea celor care împing înainte rugby-ul românesc

Mădălin Baraulea. Pilier român  FOTO Cristian Delcea

Cel mai dur post din jocul de rugby a fost cândva punctul forte al românilor. Pilierii României au speriat cele mai mari naţionale ale lumii. „Weekend Adevărul“ vă arată ce a mai rămas din această mândrie.

E o dimineaţă de vineri şi Bucureştiul vibrează sub tremuratul motoarelor şi al tramvaielor care se încolăcesc pe bulevarde. La marginea oraşului, ca şi cum n-ar face parte din el, opt bărbaţi se ţin pe după gât şi îngenunchează în iarbă.

În faţa lor, alţi opt vlăjgani s-au cocoţat pe o capră din fier, pentru a opune rezistenţă cu toată greutatea. Capra e prevăzută cu nişte tampoane învelite în burete şi cei îngenuncheaţi se pregătesc să izbească în ele. Li se aud crampoanele înfigându-se în pământ, muşchii încordându-se şi apoi un strigăt, o descătuşare de forţe care îţi îngheaţă sângele în vine. „Huuughhh!!!“. Un scrâşnet de fiare se ridică în aer şi trece peste vârfurile copacilor din complexul sportiv al Armatei, amestecându-se cu furia oraşului. Capra din fier e împinsă ca o cutie de chibrituri şi dacă n-ar exista fluierul antrenorului, ai putea crede că aceşti titani nu s-ar mai opri niciodată, ar culca gardurile la pământ, ar răsturna tramvaiele de pe şine, ar dărâma blocurile şi oraşul întreg.

Aşa arată antrenamentul unei echipe de rugby, sportul în care, de mai multe ori pe parcursul unei partide, echipele se opresc în loc pentru a-şi măsura forţa. Cei mai masivi opt jucători din fiecare formaţie se ţin după umeri şi se ciocnesc în grămadă, iar în fruntea acestor grămezi se află pilierii. Ei sunt cei mai puternici. 

Pilierilor li se mai spune şi stâlpi. Sunt oameni de peste 100 de kilograme, cu cefele groase şi cu umerii laţi. Ritmul partidelor îi aruncă întotdeauna în mijlocul meleurilor. Când ies de acolo, ies cu capetele sparte, cu părul vâlvoi şi cu tricourile smulse. De multe ori sângerează, dar ăsta e un lucru banal. Sângele are voie să curgă pe feţele pilierilor. Pentru că din chipurile lor răvăşite se poate compune imaginea simbolică a acestui sport. Sportul celor puternici.

„Noi, cei din prima linie...“

Mădălin Baraulea îşi eliberează gâtul dintre tampoanele acelui monstru de fier şi se aşază în iarbă. Are 34 de ani şi 127 de kilograme. Este pilier.

Puteţi nota că evoluează la Steaua, că a fost de trei ori campion naţional şi că a bifat câteva selecţii în naţională, dar palmaresul e prea puţin important. Baraulea nu e cel mai slab şi nici cel mai bun pilier pe care l-a dat România, dar este unul dintre cei mulţi care s-au adunat, de-a lungul anilor, în grămezi şi au împins acest sport înainte.

Povestea lui începe în atmosfera cenuşie a anilor ’90. Avea 13 ani şi un antrenor a venit în şcoală să caute talente. Urmărea, în special, copiii masivi şi tânărul Baraulea îndeplinea cu brio acest criteriu: avea 177 de centimetri şi 120 de kilograme.

La primul antrenament şi-a ridicat colegii în aer şi a dat cu ei de pământ. Dintr-un copil supraponderal şi dezorientat, rugby-ul îl transformase brusc într-o tânără speranţă: „Când am văzut ce pot face cu forţa mea, am prins încredere şi a început să-mi placă. Părinţii au fost reticenţi, dar nu m-au putut opri să mă ţin de rugby. Iar mama mă sună şi acum, după douăzeci şi ceva de ani, cu aceleaşi cuvinte: «Lasă-l încolo de rugby, mamă. Nu te-ai săturat?»“.

Baraulea în două ipostaze: în stânga rezistă unui placaj, în dreapta pune la pământ un adversar. FOTO: Mediafax

Gât de porc

E o întrebare inutilă. Baraulea susţine că, odată intrat microbul în sânge, de rugby nu te poţi sătura niciodată. Dar înţelege şi el că nu e uşor să fii mamă de pilier:  „O grămadă are în jur de 900 de kilograme. 900 de kilograme una şi 900 cealaltă, iar noi, cei din prima linie, suportăm atât presiunea celor din faţă, cu care ne ciocnim, dar şi presiunea colegilor care împing cu toată puterea. Dacă te uiţi la televizor poate să pară un lucru banal, dar au fost cazuri de rugbişti care au murit sau au rămas paralizaţi din cauza presiunii prea mari“.

Pentru a face faţă acestor ciocniri, pilierii sunt supuşi unor antrenamente speciale în care îşi întăresc trapezul şi musculatura gâtului. Aşa se formează ceea ce în lumea rugbyului se numeşte „gâtul de porc“. „Avem un aparat special care se pune pe cap, cu nişte lanţuri, şi facem ceafă. Noi ne antrenăm şi ne clădim în aşa fel încât să rezistăm, nu să arătăm frumos“, spune Mădălin Baraulea.

„Bombardierul nu merge pe targă“

O echipă de rugby are 15 jucători şi, dintre toţi, pilierii sunt cei mai masivi (există un pilier stânga şi un pilier dreapta, denumiţi după poziţia lor în grămadă). Cel mai greu jucător care a intrat vreodată pe un teren de rugby într-un meci internaţional este, bineînţeles, un pilier: Bill Cavubati (Fiji), cunoscut şi sub numele de „Marele Bill“, care în vremurile sale bune oprea acul cântarului la 165 de kilograme.

Pilieri de pretutindeni

Mădălin Baraulea are 127 de kilograme, dar a avut şi 130. Ce mănâncă un astfel de om? Pilierul Stelei ridică din sprâncene şi râde la noi: „Oho! Oho-ho-ho!“. Însă în ciuda fizicului impresionant, rugbiştii nu sunt neapărat nişte oameni violenţi. Se bat rar, dar când se bat, o fac cu hotărâre. Poate cea mai crâncenă bătaie desfăşurată pe un teren de sport de la noi din ţară s-a petrecut la un meci de rugby. Steaua - Dinamo, în 2007, cu Baraulea printre combatanţi: „A fost o bătaie cruntă, ne-am luptat pe tot terenul, 23 la 23, şi titulari, şi rezerve. Ştiu că am şi dat, am şi luat, dar ţineţi minte că la noi, oricât de nervoşi am fi, niciodată nu se dă parşiveşte, pe la spate. Nu, tată! Bătaie dreaptă!“.

Cu tot cu astfel de momente şi cu toată duritatea pe care o implică, rugby-ul e considerat unul dintre cele mai fair-play sporturi de echipă. Devenite o rutină în fotbal, simulările şi protestele în faţa arbitrului sunt inexistente în rugby. „La noi, dacă vezi un sportiv ieşind pe targă înseamnă că e grav. Considerăm că e ruşinos să te prefaci şi am avut colegi care şi-au fracturat tibia şi peroneul, iar ăilalţi le strigau: «Băi, bombardierul nu merge pe targă, el merge singur». Şi n-a vrut să stea pe targă, mergea aşa, cu tibia ieşită prin piele. Pentru că există o mândrie a ta, de bărbat, oricât de accidentat ai fi“.

Tradiţia pilierilor

Nu e o exagerare să spunem că rugby-ul românesc s-a bazat dintotdeauna pe pilieri. Înaintea partidei pe care naţionala României a disputat-o, la Mondialele din toamna anului trecut, împotriva Franţei, pilierul Paulică Ion declara într-un interviu din „L’Equipe“: „Postul care simbolizează rugby-ul românesc trebuie să fie neapărat un înaintaş, în special un pilier. Acest post reprezintă forţa şi mândria noastră“.

Baraulea confirmă: „Echipa României a fost mereu renumită în lume pentru forţa pachetului de înaintare. Suntem o naţie care nu duce lipsă de forţă şi au fost meciuri cu străinii în care antrenorul lor le spunea: faceţi orice, jucaţi oricum, numai să nu facem grămezi cu românii, că în grămezi ne omoară“.

La începutul anilor ’80, cu un joc bazat în special pe dârzenia pachetului de înaintare, România era o forţă a rugby-ului mondial. Naţionala noastră nu doar că se bătea de la egal la egal, dar reuşea să învingă echipe precum Franţa, Scoţia şi Ţara Galilor şi cocheta cu ideea de a fi acceptată în Turneul celor cinci naţiuni. Într-un articol publicat de „The Irish Post“ în septembrie 2015, Jonathan Davies, fostul căpitan al galezilor, îşi amintea de înfrângerea pe care formaţia sa o suferea, în 1983, în faţa României (24-6): „Erau o echipă incredibilă. Când am intrat pe gazon şi am văzut cum arată pachetul lor de înaintare, mi-am zis că am încurcat-o“. Sub titlul „Ascensiunea şi declinul României“, articolul din „The Irish Post“ analizează cum a ajuns o echipă care a învins Franţa de opt ori (ultima oară în 1990) să nu mai sperie aproape pe nimeni.

Pentru că da, lucrurile s-au schimbat între timp. Lipsit de subvenţiile cu care era finanţat în perioada comunistă, rugby-ul românesc a intrat în declin şi n-a mai putut ţine pasul cu marile puteri ale lumii. La Cupa Mondială recent încheiată, România a obţinut o singură victorie, în faţa Canadei, şi a pierdut categoric cu Irlanda, Franţa şi Italia. Însă prestaţia „stejarilor“ a fost considerată, pe bună dreptate, onorabilă, având în vedere condiţiile din România. Prin comparaţie, bugetul unui club de primă ligă franceză sare de 30 de milioane de euro anual, în timp ce în România abia depăşeşte un milion. Avem circa 8.200 de jucători legitimaţi, în timp ce în Anglia sunt aproape 2 milioane.

Rugby în România: „Nu jucăm pentru bani. Jucăm că ne place“

Sfârşitul tinereţii

Visul rugbiştilor români este să ajungă în campionatele puternice din Occident şi să câştige salarii care să le asigure o retragere liniştită. Numai câţiva reuşesc, în timp ce restul rămân aici, plătiţi cu cel mult 1.000 de euro pe lună. Este şi cazul lui Mădălin Baraulea, care se străduieşte să ne explice: „Noi nu trăim în lux, câştigăm cât să o ducem de la o lună la alta. Trăim pentru sport, nu căutăm să ne îmbogăţim, pentru că nici nu ai cum să pui bani deoparte. Iar la treizeci şi ceva de ani te retragi. Şi când toată tinereţea n-ai făcut decât să stai prin cantonamente, te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta şi nu mai ştii încotro s-o apuci“. 

Baraulea a împlinit şi el 34 de ani. Nu ştie cât timp se va mai ciocni în grămezi, dar simte că vremea retragerii e aproape. Se consideră totuşi norocos, pentru că echipa de rugby a Stelei e încă sub umbrela Armatei şi la finalul carierei ar putea rămâne în club: „Pentru ceilalţi e mai dificil. Unii se angajează bodyguarzi, alţii pleacă la muncă prin Franţa şi mai evoluează acolo, în ligile inferioare, alţii, mai descurcăreţi, îşi deschid afaceri. Dar oricum ar fi, momentul retragerii este dificil, e ca şi cum ai începe viaţa de la zero“.

Nu mai avem întrebări. Imaginea aceasta, a unor coloşi bulversaţi de sfârşitul tinereţii, ne ţine câteva clipe pe gânduri. E deja mijlocul zilei, însă oraşul, cu toată agitaţia lui, nu poate sparge liniştea care se întinde peste gazonul terenului de antrenament. Interviul s-a terminat, dar nu ne grăbim să plecăm pentru că e plăcut să stai pe iarbă şi să asculţi. Un pilier cu creastă pe cap şi armură de gladiator tatuată pe umeri ne povesteşte ce frumos e să trăieşti pentru sport şi cât de greu e să ai 34 de ani.

NOTĂ: După realizarea acestui material, Mădălin Baraulea şi-a anunţat retragerea din activitate, dar mai apoi a revenit asupra deciziei şi a decis să mai continue un sezon la Stejarul Buzău.

Cei mici şi puternici

În primii ani, rugby-ul e mai mult o fugăreală cu mingea în braţe. FOTO: Cristian Delcea

S-au adunat deja câteva decenii de când rugby-ul românesc a alunecat pe o pantă abruptă şi se tot duce în jos. E greu de spus când şi unde se va opri, cum va arăta acest sport peste ani şi cine vor fi pilierii de mâine. Însă am încercat să aflăm.

Clubul de rugby Griviţa există din 1932. A câştigat de 13 ori campionatul naţional şi a devenit campioana Europei în 1964. Acum evoluează în liga a treia (şi ultima), dar cel mai important e că încă există.
În incinta acestui club, situat pe strada Copilului, am găsit o bunică ajutându-şi nepoţii să se încheie la şireturi. Un teren denivelat presărat cu smocuri de iarbă şi încadrat de scheletul ruginit al unei foste tribune. Câţiva antrenori făcând muncă voluntară. Din acest amestec de entuziasm şi ruine se plămădeşte viitorul.
Lipsit de infrastructură şi slab mediatizat, rugby-ul încă mai are puterea să atragă practicanţi. Sunt peste 40 de copii care vin să înveţe rugby la Griviţa, însă pe vremuri erau mult mai mulţi. „Când se ridica un copil din cartier şi zicea «bă, eu joc rugby», mai trăgea după el vreo 5-6. Acum există mai multe tentaţii, mai multe opţiuni, dar rugby-ul va avea mereu atracţia aceasta a unui sport care te face puternic. Şi copiii continuă să vină, asta ne bucură cel mai mult“, spune Ermil Pasache, fost jucător în echipa Griviţei din anii ’80 şi antrenorul cu care clubul câştiga ultimul campionat (1993).

Vlad are 8 ani, iar Şerban are 7. Sunt fraţi, iar bunica lor, o femeie cu ochelari şi broboadă pe cap, îi ajută să se echipeze înainte de antrenament. O bunică care îşi aduce nepoţii la rugby! „De ce să nu-i aduc dacă lor le place? E un sport mai dur, dar e un sport de bărbaţi“, ne spune femeia. Copiii ascultă şi împing piepturile înainte: „Sport de bărbaţi, nu aşa!“. Sunt bine clădiţi amândoi. Bunica susţine că Vlad e cel mai mare din clasă. „Şi Şerban, dar el e mai mic“. Şerban respinge această remarcă: „Mic? Îţi trag eu mic!“.

Vlad, Şerban şi bunica se pregătesc de rugby

Când sunt întrebaţi ce le place mai mult, copiii nu stau pe gânduri. „În grămadă. Eu sunt linia întâi“, se laudă Vlad. Antrenorul Florin Beşliu îl prinde de umeri: „El, cu constituţia fizică pe care o are, poate să ajungă într-o zi un bun pilier“. Însă în rugby repartizarea pe posturi se face târziu, după vârsta de 14 ani. Până atunci, micii sportivi învaţă să paseze şi să îşi dezvolte aptitudinile de bază. Antrenamentele sunt mai mult o hârjoneală copilărească în care puştii se plachează râzând şi se trântesc pe burtă cu balonul la piept. „La vârsta asta totul trebuie să fie o joacă, să vină de plăcere la stadion. În timp, cei mai buni se detaşează şi încep să lucreze pe posturi“, ne explică Pasache.

Această atmosferă detaşată îi atrage pe unii părinţi. Printre copiii care sprintează cu balonul în mână se află şi fiul comentatorului sportiv Bogdan Cosmescu, care priveşte de pe margine încântat. De ce la rugby şi nu la fotbal? „Pentru că aici e o relaxare care la fotbal nu există. La fotbal, dacă te duci să vezi ce se întâmplă la grupele mici îţi dai seama că părinţii pun o presiune fantastică pe copii. Se bat prin tribune, se înjură, ţipă.

Eu mi-am adus copilul aici să se distreze, să facă mişcare şi sportul asta trebuie să însemne în primul rând. Dar noi trăim într-o societate în care părinţii vor să-şi recupereze eşecurile lor pe seama copiilor şi nivelul de aşteptare e prea mare, toţi vor să-i facă repede campioni. E greu să ajungi campion, mai important e să te mişti, să faci sport ca să fii sănătos. Iar rugby-ul te căleşte şi te pregăteşte pentru viaţă“.

PASA ÎNAPOI

E greu de spus dacă rugby-ul îi atrage în general pe copiii mai bine clădiţi sau dacă numai practicarea acestui sport îţi asigură un fizic impozant. Probabil că e vorba de ceva din amândouă. Alexandru Manea şi Petre Urs au 14, respectiv 12 ani, dar arată de parcă tocmai şi-ar fi aniversat majoratul. Antrenorii spun despre ei că au potenţial să ajungă în echipa naţională.

Urs e fiu de rugbist şi a crescut cu balonul oval în casă: „L-am rugat pe tata să mă aducă la antrenamente şi mi-a plăcut. Duritatea şi contactul, asta m-a atras cel mai mult“. Alexandru Manea a fost ademenit de un coleg: „Voiam să mă apuc de un sport şi un băiat din clasă mi-a spus că el se duce la rugby. Mi-a plăcut din prima zi, pentru că eu sunt masiv şi la rugby ai nevoie de forţă“.

Lui Petre Urs i-ar plăcea să joace uvertură (mijlocaş la deschidere), Manea e încă nehotărât. Poate la închidere, poate pilier. Ermil Pasache îl încurajează: „El are calităţi pentru mai multe posturi, iar acum e perioada de formare. Calitatea numărul unu a unui pilier este să accepte duritatea, contactul. Nu se poate dacă eşti fricos. Ei deja lucrează în grămadă, dar se lucrează numai pentru formare şi la fiecare vârstă se lucrează diferit. Să ştie să angajeze, să-şi formeze trenul superior, ceafa, umerii, poziţia… E treabă delicată pentru că pilierii au un rol extrem de important. Jocul de rugby se câştigă cu înaintare puternică, la fel ca pe front: dacă linia întâi e puternică, toţi se duc după ei“.

Când se termină antrenamentele, este deja întuneric. Pe strada Copilului vin părinţii să-i schimbe şi să-i prindă în centuri pe bancheta din spate, iar stadionul rămâne sub stăpânirea amurgului, străjuit de tribunele lui ruginite. Poate că nu va ieşi niciun rugbist mare de aici, dar e important că ei bătătoresc terenul de antrenament de două ori pe săptămână. Entuziasmul lor nu va lăsa trecutul să moară şi va da viitorului o speranţă. Iar noi rămânem cu vorbele unui antrenor de la Griviţa: ăsta e sportul în care înaintezi uitându-te mereu în urmă să vezi cui poţi pasa.