„Tenisul m-a întărit mental!“ Ruleta amintirilor cu Alexandra Dulgheru, românca născută în zodia Roland Garros-ului

S-a născut pe 30 mai 1989, în dimineaţa zilei a doua a celei de-a 93-a ediţii a turneului de la Roland Garros. Alexandra Dulgheru împlineşte 31 de ani şi îţi aduce zâmbetul pe buze de câte ori vorbeşte despre tenis.

Pe toată durata celor două luni ale stării de urgenţă, o oră a fost dedicată lecţiilor de franceză. „M-am născut în perioada asta, cu Roland Garros-ul, cu Franţa. De regulă, am jucat bine în Franţa, aşa că mi-am spus că merită să învăţ bine franceza. Iar la Jean Monet, la şcoală, limba unu era engleza, limba a doua - franceza“, spune Alexandra Dulgheru pentru „Adevărul“.

Şi mai departe, pare mâna destinului. „Să mai adăugăm un lucru: Roland Garros a fost aviator, iar tata a fost aviator. Sunt multe coincidenţe, care se leagă. Să fie bine-venit! Am cel mai bun rezultat al meu la Roland Garros şi, într-adevăr, mă simt bine pe zgura de acolo. Simt că vine ziua mea şi mereu am avut un tonus bun. Toate lucrurile le simţi altfel, sunt mai speciale“, spune Alexandra.

Tărie de caracter călită

Primul gând când o descrii pe jucătoarea Alexandra Dulgheru este legat de spiritul ei de luptătoare. „O tărie mentală am avut de mică, dar am îmbunătăţit chestia asta. Şi fără să vreau, realitatea mi-a impus asta. M-a întrebat multă lume dacă mai pot, pentru că, în locul meu, multe jucătoare s-ar fi lăsat. Am reuşit să nu clachez. Am şi vrut să îmi apăr şansele până la capăt, să văd până unde pot să progresez în tenis. Accidentările m-au forţat să mă întăresc tot timpul mental. Pe de o parte, mă bucur. Pe de altă parte, mi-am întărit puterea de a trece peste probleme, dar mi-ar fi plăcut să fie dezvoltate mai mult şi alte calităţi pe lângă aceasta. Un joc continuu ar fi însemnat să dezvolt mai multe aspecte ale jocului, creativitate, ş.a.m.d.“, ne-a mărturisit Alexandra Dulgheru.

Optimismul l-a moştenit de la tatăl ei. Şi a găsit o ancoră importantă pentru multiplele ei operaţii la genunchi - ultima, chiar anul trecut. „De fiecare dată când am revenit, am reuşit să ajung ca tenis, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, la un nivel mai bun decât am fost în 2010, 2011. Pentru mine a fost o mare bucurie şi o motivaţie, pentru că, mai ales în sport, vrei să capeţi o experienţă şi o maturitate de care să te bucuri toată viaţa. Cariera mea nu este cariera ideală, dar eu pot să ajung la maturitatea respectivă, chiar dacă nu joc cât joacă celelalte. Eu tot pot să-mi fac o carieră frumoasă şi să termin tenisul într-o manieră pozitivă“, spune Alexandra.

De la mama ei, Alexandra simte că a moştenit „o spontaneitate, o nebunie şi viteza de reacţie“ pe care o vede de câte ori familia se pune pe jucat fotbal în curtea casei. E vorbăreaţă ca mama şi tot de la aceasta are uşurinţa de a imita la perfecţie personaje celebre, precum Harry Potter sau piratul Jack Sparrow. Ambiţia, răbdarea, organizarea şi puterea de muncă par să îşi aibă rădăcina mai mult în tatăl său.

Cum a arătat izolarea pentru „Piti“  

Marele plus. M-am apropiat de un stil mai normal de viaţă. Mi-am acordat mai mult timp hobby-urilor, dar nu am rămas în urmă nici cu pregătirea fizică, pentru că am noroc că stau la curte şi e un stadion foarte aproape de casă. Am simţit din nou că timpul are valoare în sine.

Deliciul. Am profitat de căţeluşul pe care l-am luat în februarie, un ciobănesc german. I-am spus Bruno şi ne-a ţinut pe toţi activi şi fericiţi, ne jucam tot timpul.

„Viciul“. Am trecut cu mult de ora de culcare! Am stat mai mult seara, nopţile. Lăsam mintea să facă ce vrea ea după ora 11, am stat şi la filme până pe la 1-2.

Provocările viralizate pe reţelele de socializare. La challenge-ul cu rola de hârtie am stat cel mai mult. Am ţinut vreo 8-9 duble, dar greu. În primele 2-3 săptămâni a fost o epidemie de provocări, iar cel mai mult mi-au plăcut cele de la Tik-Tok. Cel mai bine mi-a ieşit dansul în timp ce făceam curăţenie: aveam un pămătuf în mână, cântam la chitară la el. Luam obiectele din bibliotecă şi le aruncam în pat, pe sub picior, pe deasupra, în toate modurile posibile, numai normal nu! Ăsta a ieşit drăguţ pe fast-forward. Am râs şi eu!

        View this post on Instagram                   When you lose a bet and you have to honor it 💯%! @simbal0 , are you happy now? 😜 Clean up your room... in a different way.🤪 @tiktok @wta #quarantineandchill A post shared by Alexandra Dulgheru (@alexdulgheru1) on Apr 6, 2020 at 12:54pm PDT

Surprizele din fundul dulapului. Am făcut curăţenie generală de Paşte, foarte lungă şi obositoare. Am găsit o teză din clasa a 8-a, la Română. Nu ştiu dacă am înţeles atunci ceva din ce am scris acolo! Am scris foarte bine, dar cu nişte termeni atât de sofisticaţi! Şi am mai găsit carnetul de note din clasa a opta, erau multe note bune acolo! Învăţam bine! Am găsit şi nişte echipamente vechi pe care le-am folosit când eram cu Lacoste, ca la Varşovia, uitasem total de ele! Mi-a plăcut când le-am găsit! Şi, evident, le-am păstrat.

Direct la coş. Hârtii, caiete de care nu mai aveam nevoie, nişte desene - care erau rupte, nişte agende vechi, în care scriam ce aveam de făcut şi un fel de jurnal. Mi-am propus că fac altele noi.

Ruleta amintirilor, cu Alexandra Dulgheru  

Am provocat-o pe Alexandra la un joc al amintirilor, profitând de faptul că spune poveşti savuroase. A ales-o pe Arantxa Sanchez, în locul lui Michael Chang, dintre cei doi câştigători ai Roland Garros-ului din anul în care s-a născut. Pe Victor Hănescu - dintre jucătorii români alături de care a trăit momente de pomină. Pe Daniel Dobre - la capitolul cea mai tare fază cu un antrenor. Pe unica Bethanie Mattek-Sands - când a venit vorba despre turneul de la Varşovia pe care l-a câştigat de două ori. Pe Virginia Ruzici - pentru cuvintele ce i-au dat un plus de încredere. Pe Serena Williams - în locul lui Venus, deşi timp de un an a purtat haine din colecţia creată de „V“. Iar pe Mofils - ca pe o cireaşă pe tortul aniversar!
 

„Argintul viu“. În 1989, Arantxa Sanchez câştiga finala de la Paris, 7–6(6), 3–6, 7–5, în faţa lui Steffi Graf, după o luptă crâncenă, ca multe dintre meciurile Alexandrei. „Mă uitam cu drag la meciurile ei şi chiar îi ziceam argintul-viu. Era pitica care nu se lăsa niciodată. M-am întâlnit cu ea în Spania, când mă antrenam cu spaniolii. Era fel de sprintenă şi nebunatică ca atunci când juca, un caracter viu“.

„A fost ca la Twister, în mijlocul oceanului!“ Alexandra râde cu poftă şi povesteşte: „„Era şi Victor Hănescu la Acapulco, un loc minunat, unde e păcat să nu te şi distrezi un pic. După cele două antrenamente am mers să ne dăm cu un skijet. Am închiriat unul şi cred că aveam 40 de minute. I-am spus: <<Prima dată te dai tu>>. Eu stăteam în spate şi nu prea ştiam cum să mă ţin! Se mişca barca aia pe valuri! Dacă nu mă ţineam, cădeam. Acolo am făcut febră musculară la mâini! După 20 de minute: <<Hai să facem schimb!>> Eram în mijlocul oceanului şi a fost ca la jocul ăla - Twister. La prima încercare, îmi spune Victor - <<stai, Alexandra, cade barca!>> Ne-am chinuit vreo şapte minute doar ca să reuşim să schimbăm locurile. El, ditamai omul - cum să ne echilibrăm? A fost distracţie! Apoi am luat eu cârma. Mi-am dat seama că îmi place! Din spate: <<aaaau, Alexandra! Mai încet! Eu nu sunt aşa aventurier! Vreau doar să mă plimb, să privesc în dreapta şi-n stânga!>> După ce am luat nişte curbe în unghi mort, mi-a zis Hănescu: <<Dă-te jos de pe skijet! Fără curbe! Mergem doar drept, înainte şi înapoi!>> Mă gândeam: <<Doamne, aş mai lua o tură să mă dau singură, să merg mai tare!“
 

 „Nu contenea cu laudele. M-a bufnit râsul“. Era finalul verii lui 2013, la New York, iar Serena Williams era în vervă şi relaxată. A întâmpinat-o pe Alexandra în vestiarul de la US Open, după o revenire excelentă în primul tur, cu Varvara Lepchenko, închisă cu 7-5 în tiebreak-ul decisiv. „După ce termin meciul, mă duc în vestiar, la stretching. La un moment dat, Serena mă opreşte: <<wow, ce meci! Foarte, foarte frumos!>> Dădusem nişte winnere năprasnice cu reverul şi ea spune <<reverurile alea au ieşit din cameră! Reverul ăla e unul dintre cele mai bune din circuit!>> Şi nu contenea Serena cu laudele! Zic: << da, mersi, chiar a fost un meci foarte bun>>. Eu reveneam după prima mea operaţie, i-am spus asta, că e prima dată când reuşeam mai multe victorii. Zice <<stai liniştită, dacă eşti muncitoare şi îţi doreşti, nu are cum să nu îţi iasă. Uită-te la mine, uite cum arăt, dacă eu am reuşit, toată lumea poate să reuşească!>> Atunci m-a bufnit râsul. I-am spus: <<Serena, tu eşti Serena! E o cu totul altă poveste!>> A fost simpatică.“

„Lăsaţi, că staţi bine!“ „În prima finală de la Varşovia, îl chem pe Daniel Dobre şi vine aşa - parcă din neant. Îmi dă atâtea informaţii în 30 de secunde… eu mă uitam într-un fel la dânsul, că mă întreabă: <<Alexandra, eşti bine?>> Veneam după un 7-6 greu, în care creierul meu nu prea mai avea oxigen şi nu prea mai procesa bine lucrurile! Mi-a luat trei game-uri să înţeleg ce a vrut să zică. S-a dus setul ăla, 6-3. După aia mă întreabă: <<Să vin iar pe teren?>> Şi zic: <<Nu! Nu, nu, nu! Lăsaţi, că staţi bine! Şi dacă îmi mai arătaţi nişte semne e bine!>> După finală îmi spune: <<Bravo, Piti, eşti tare! Dar, de ce nu ai vrut să mai intru?>> Zic: <<Domnul Dobre, mi-a luat trei game-uri să înţeleg ce aţi vrut să spuneţi. Am preferat să recapitulez informaţia din setul doi şi să nu o iau de la capăt în setul trei, să mă trezesc după trei game-uri lăsate adversarei>>. A început să râdă domnul Dobre, apoi am râs împreună pe tema asta.“

„Mi-a dat un plus de încredere“. „Am discutat mai mult cu doamna Ruzici, decât cu Ilie Năstase (n.r. - fost căpitan-nejucător în Fed Cup). Un lucru foarte drăguţ pe care mi l-a spus a fost: <<Alex, ai oricum un joc pe care îl gestionezi bine pe teren, ştii ce să faci cu mingea, să creezi, să te adaptezi la joc. Sunt chestii ale tale care îmi plac şi pe care te poţi baza.>>“

„Ar trebui să returnez trofeul?“. „Bethanie e o figură. Când am cunoscut-o, la Varşovia, în 2010, ea a câştigat la dublu. Eu am câştigat finala de simplu şi ajunsesem la vestiar. Se uită la mine şi îmi zice - <<Hey, you!>>. Zic: <<Da!>>. Mă întâmpină: <<Hei, îmi pare rău să te dezamăgesc, dar orice ai făcut la turneul ăsta, tot ai pierdut>>.  Îmi mai spune: <<Alex, ai pierdut 30 de puncte, anul trecut ai trecut de calificări. Acum ai luat mai puţine, îmi pare rău pentru tine, dar tot ai pierdut>>. Eu  răspund, după ce arunc termobagul pe jos, dramatic: <<Bethanie, ai dreptate, am pierdut. Ar trebui să returnez trofeul?>>. Şi-mi spune: <<Aaa, dacă vrei, dă-mi-l mie!>>. Asta e Bethanie!>>“

„Dancing Queen“. „Cea mai drăguţă amintire e cu Monfils, de la Indian Wells, în 2012, înainte de prima mea operaţie. Monfils şi Tsonga erau în priză. S-a dansat foarte mult. Pentru că fetele ştiau că eu dansam mult, m-au băgat la înaintare. Eram fete contra băieţi, un fel de bătălie a dansului. Ca în filme! Fetele veneau pe ring şi îi dădeau afară pe băieţi, tot felul de chestii. La care Monfils mi-a zis: <<Dancing Queen, Dancing Queen! Gata, nu mai fac, nu mai pot - ai câştigat!>>“

„Adevărul“ se desparte de Alexandra Dulgheru, care glumeşte: „Urează-mi să fiu din nou pe circuit, ca să reîmprospătez arsenalul! Să povestesc lucruri noi!“ Obiectivul stabilit e clar, pentru cea al cărei clasament este îngheţat la poziţia 886, fără vreun meci jucat din aprilie 2018: să ajungă în „double digits“ în WTA, în top 100.