INTERVIU Florin Răducioiu, povești nespuse. Trimis de tatăl său să-l egaleze pe marele Dobrin

Florin Răducioiu, atacantul pur-sânge al fotbalului românesc, se destăinuie pentru cititorii ziarului „Adevărul“. „Marele blond“ povestește cum a intrat în contact cu fotbalul – tatăl lui monta nocturna de pe Arena Națională –, cum i-a schimbat viața Mondialul din 1994, dar și ce impact a avut Generația de Aur asupra românilor.

„Adevărul“: Mai ții minte care a fost prima întâlnire cu fotbalul?

Florin Răducioiu: Am vorbit cu tatăl meu de atâtea ori despre trecut și rememoram cu el amintiri din copilăria mea. Știam asta de ani buni, dar nimeni nu mi-a pus până acum întrebarea aceasta... Prima mea întâlnire cu fotbalul a fost chiar pe Stadionul „23 August“, în 1986, când tatăl meu, de meserie electrician, a lucrat la nocturna stadionului. Mama mai venea cu mine pe stadion, ca să îi aducă de mâncare - așa se obișnuia atunci -, și așa am ajuns și eu pe stadion. Tot tata mi-a insuflat această pasiune! Eu am fost al treilea copil din familie și singurul băiat, am două surori mai mari. Tata a avut un idol, pe Nicolae Dobrin. Și și-a dorit, după două fete, dacă va avea băiat, acesta să devină fotbalist ca Dobrin. Poate nu am ajuns ca el, dar cred că i-am împlinit tatălui visul.

Spre deosebire de alți mari fotbaliști, care jucau în copilărie pe pășuni, tu făceai miuțe pe străzile din București.

Eu sunt din Colentina și am jucat pe strada Hortensiei, strada Sportului, în curtea Spitalului Fundeni, în parcuri... În anii aceia, ’78, ’80, ’82, așa era, pe stradă. Și, evident, la ora de sport, unde se juca mult fotbal la Școala Generală nr. 132, aproape de casa mea. Jucam oriunde. După ce terminam cursurile, rămâneam în curtea școlii, făceam porți din două ghiozdane și jucam un meci. Iar la vârsta de 8 ani - 8 ani și jumătate, am început să mă duc la Dinamo, clubul meu de suflet, acolo a început aventura mea fotbalistică.

Îi e recunoscător fotbalului până la moarte

Când s-a transformat fotbalul din pasiune în profesie?

Când am făcut pasul hotărâtor, decisiv, la echipa mare a lui Dinamo, în 1985. De atunci și până în 1990, da, eram angajat, eram profesionist, aveam un salariu. Dar odată cu Revoluția și cu faptul că România a devenit o țară democrată, și noi am intrat în altă zonă, de fotbaliști profesioniști de altă anvergură, din Occident. Și motivul pentru care din pasiune s-a transformat în profesie a fost când am realizat că pot să fiu cineva, că pot realiza ceva în viață. Mi-am dat seama că am talent și am încercat tot timpul să fiu cât mai profesionist și să nu trădez această meserie. Să mă comport cât mai bine. Au fost și momente mai grele, dar, una peste alta, fotbalului îi sunt recunoscător până la moarte. Fotbalul mi-a dat foarte mult.

Care a fost cel mai fericit moment trăit pe terenul de fotbal?

Primul meu gol la Campionatul Mondial din 1994. Nu știu dacă mi-a schimbat neapărat viața, dar mi-a schimbat contul bancar. Însă, cu totul, acel campionat a fost momentul culminant al carierei mele și m-a făcut să intru în altă etapă, pentru că am devenit mult mai cunoscut. Dar nu mi-a schimbat viața, am rămas același băiat, la locul lui, cu defectele lui și cu calitățile lui.

 „Am lăsat ceva în urmă atât ca sportivi, cât mai ales ca oameni“

Cum a fost pentru tine rememorarea carierei și participarea la realizarea filmului?

Cu siguranță sunt momente emoționante. Faptul că vorbim despre trecut poate să ne răscolească anumite sentimente frumoase și mai puțin frumoase, pentru că așa este făcută viața: și din momente superbe, și din momente mai dureroase. Dar, da, am trăit multă emoție, cu sentimentul că am avut o carieră destul de bună, că las ceva în urmă. Nu numai eu, ci și colegii mei, atât ca sportivi, cât mai ales ca oameni. Alături, de asemenea, de sentimentul că am reușit să fac ceva bun pentru această țară și pentru mine însumi. Pot să spun că sunt mulțumit. Iar participarea la realizarea filmului a fost plăcută și relaxantă, și mă bucur pentru această inițiativă.

40 de meciuri a jucat Florin Răducioiu pentru echipa națională, marcând 21 de goluri

De ce crezi că era nevoie de filmul „Hai, România! – Povestea Generației de Aur“ și de ce i-ai invita pe spectatori la cinema?

Cred că era nevoie de acest film, la 30 de ani după această performanță a echipei naționale, de a ajunge printre primele cele mai importante echipe ale Campionatului Mondial. Cred că meritam pentru felul în care, după părerea mea, această echipă națională a intrat în sufletele milioanelor de români și va rămâne în continuare pentru mult timp în inima oamenilor. Ceea ce contează e ceea ce lăsăm noi în urmă, inclusiv prin intermediul acestui film: o pagină de neuitat a fotbalului românesc, la nivel mondial. A fost o generație într-adevăr de neuitat, o generație spectaculoasă, compusă din băieți extraordinari, muncitori și foarte buni profesioniști. De aceea, i-aș invita pe oameni să vină să-l vadă. Pe cei de vârsta mea, dar și pe tinerii de astăzi. Să vină împreună cu bunicii și părinții, și să descopere inclusiv această aventură americană care a adus lacrimi de fericire și care a scos în stradă sute de mii de persoane. Cred că imaginile vor vorbi de la sine, încărcătura emoțională este foarte mare din partea noastră, mai ales că azi avem o vârstă. În plus, acesta este și anul nostru, după cum știți, pe 25 mai vom avea și meciul de retragere a Generației de Aur. Sunt convins că va fi o sărbătoare a fotbalului cu foarte mulți oaspeți și invitați de onoare celebri.

Mai visezi uneori că ești fotbalist?

Da, mai visez. Eu încă mă consider fotbalist. Dar fac asta, mai visez, pentru că e foarte greu, e imposibil să uiți că ai fost jucător. Visez să mai fiu pe Arena Națională și să mai dau și eu un gol. Sper să fac asta pe 25 mai. Visez să dau goluri, întotdeauna mi-a plăcut partea aceasta, mi-a plăcut să mă bucur după un gol. Îmi lipsesc fotbalul și rutina cantonamentelor, a meciurilor, a așteptărilor, a presiunii. Asta, cu siguranță.

Meciul cu Suedia din 1994, eterna durere

Ce meci ai vrea să rejoci?

Sunt mai multe, dar pe cel cu Suedia, din sferturile de finală ale World Cup, aș vrea să-l joc din nou. A fost unul extrem de important pentru noi și faptul că am fost la 6 minute de calificarea în semifinală... ar fi fost ceva ieșit din comun.

Când mai avem o națională ca a voastră?

Habar nu am, sincer. Îmi doresc, ca orice român și ca fost jucător al echipei naționale, să o avem cât mai repede. Dar e un pic mai complicat în ziua de azi. Vom vedea ce vor face acești copii la Campionatul European din Germania.

Care a fost cel mai bun sfat primit? Personal, dar și profesional.

Personal, cu siguranță a fost faptul de a fi recunoscător. De a cunoaște ce înseamnă recunoștința pentru oamenii care m-au ajutat, pentru antrenorii mei care au fost alături de mine. Recunoștința este una dintre cele mai importante calități pe care un om ar trebui să le aibă. În orice domeniu al vieții. Profesional, eu am avut câțiva ani un mentor, pe Franco Janich, care era directorul tehnic al echipei Bari. El îmi spunea că numai printr-o muncă asiduă și conștientă poți înainta în orice domeniu al vieții. Așa și în fotbal. Mi-a zis: „Florin, eu nu cunosc altă rețetă“. Eu eram foarte tânăr atunci, aveam 20 de ani, venisem la Bari și a fost mentorul meu din acest punct de vedere. Nu am să uit niciodată aceste sfaturi. Un om de o inteligență rară. Îmi aduc aminte de el cu mare plăcere, din păcate nu mai este printre noi de câțiva ani buni.

Ce-ți dorești pentru viitor?

Prima dorință: mi-aș dori ca statul român să se implice în dezvoltarea fotbalului pentru tineri din punct de vedere economic. A doua: mi-aș dori ca în țară, în academiile respective, să existe antrenori foarte competenți, foarte buni psihologi și foarte bine pregătiți pentru diferite categorii de vârstă. E foarte important. Iar a treia dorință, ca echipa României la Campionatul European să treacă de grupe.

Filmul se lansează pe 1 martie

Filmul „Hai, România! – Povestea Generației de Aur“ se va lansa în cinematografele din toată țara pe 1 martie 2024. Filmul va spune povestea complexă a celei mai vii și intense perioade din fotbalul românesc: anii 1980-2000, o perioadă în care „tricolorii“ au reușit recordul a trei calificări consecutive la trei campionate mondiale (1990-1994-1998) și două calificări consecutive la două campionate europene de fotbal (1996 și 2000).