Vocea unei viori de sticlă

Iulia Năstase şi creaţiile ei din sticlă FOTO Eduard Enea

Dacă treci zilele astea prin Parcul Colţea, de lângă Piaţa Universităţii, vezi atârnate între copaci viori de sticlă, care se rotesc când bate vântul ca nişte frunze mari, translucide.

Lucrările sunt creaţia artistului plastic Iulia Năstase şi fac parte din „Bucureştiul creativ“ – secţiunea Festivalului care se desfăşoară în afara sălilor de concert. Sunt expuse până pe 28 septembrie.

„Astea e lucrarea mea de licenţă, dar scopul este să cânte!“, spune Iulia zâmbind, cu braţele deschise larg şi îndreptate în sus, spre viorile de sticlă agăţate cu gută, între doi copaci. Astăzi sunt doar câteva, dar până pe 28 septembrie  vor fi 18 bucăţi – câte au mai rămas din cele 40 pe care le-a creat începând din septembrie anul trecut, de când i-a venit ideea unei viori de sticlă. Restul s-au spart. „Fiecare expoziţie costă o vioară.“. Ridică din umeri şi râde, de parcă nimic nu i-ar putea strica voia bună.

Are 23 de ani şi corpul subţire, îmbrăcat într-o rochie neagră, strânsă în talie cu o curea din bucăţi colorate de lemn. A terminat Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, secţia Cermică/ Sticlă/ Metal. A lucrat mai mult cu sticla, care încă i se pare un material incredibil: „Nu face nicodată ce vrei tu.“ 

Facultatea a fost exact cum îşi imaginează lumea viaţa artiştilor  - „boemeală“.  La primul atelier,  profesorul i-a pus în mână o ţeavă la capătul căreia era o bulă de sticlă la 1000º C şi i-a spus „Suflă!“. Cum îţi dai seamna dacă temperatura din cuptor a ajuns la 400 º C? „Mototoleşti o hârtie  şi-o arunci înăutru. Apoi numeri: unu, doi, trei, patru. Dacă la patru ia foc, înseamnă că e la temperatura potrivită.“ Lucrările pe care le face Iulia au nevoie de un cuptor de fuziune, un aparat rar şi scump (vreo 10.000 de euro), motivul principal pentru care va da admitere la Master anul ăsta („De ce? Pentru cuptor!“).

Cuptorul artiştilor

Bucăţile de sticlă se pun în matriţă, care se dă la cuptor timp de 12 ore. La final, chiar dacă mori de nerăbdare să vezi rezultatul, trebuie să crapi uşa uşor, ca nu cumva aerul prea rece din cameră să creeze fisuri în masa de sticlă. „De fiecare dată când deschid cuptorul, e ca în dimineaţa de Crăciun“, îmi spune Irina cu bucurie, după care soarbe cu poftă dintr-un pahar cu café-frappé. Întotdeauna ai parte de o surpriză, pentru că sticla iese aşa cum vrea ea. 

De fiecare dată când deschid cuptorul, e ca în dimineaţa de Crăciun. Iulia Năstase, artist plastic

De exemplu, fantele sub formă de S, de pe faţa viorii, le-a redat prin bucăţi de sticlă închisă la culoare. A aşezat bucăţile paralel, în matriţă, iar când a scos lucrarea din cuptor, una dintre dungi se aşezase oblic. Pur şi simplu.

Vioara se mişcă acum, tăcută, în bătaia vântului, alături de colegele de expoziţie, care nu seamănă între ele. Una are braţul cu aspect poros, de parcă ar fi făcută din zahăr ars, în alta sticla se combină cu sârmă întortocheată, care-i dă relief; o a treia prezintă nervuri, ca frunzele; o a patra are multe dungi drepte şi scurte, de parcă cineva ar fi cântat pe ea cu un arcuş ascuţit ca un cuţit. Obiectele sunt stilizate, bineînţeles, pentru că o vioară obişnuită, dar facută din sticlă, ar fi atât de grea încât niciun violonist nu s-ar încumeta s-o ia la un concert. Or scopul tocmai ăsta este.

„Test drive“ pentru vioară

La sfârşitul lui noiembrie, când Iulia va ajunge în Franţa cu ocazia celei de-a doua ediţii a Tripoteca, festivalul de film psihedelic pe care îl organizează împreună cu un prieten, vioara de sticlă trebuie să fie gata ca să o supună la un test drive. Visează la un spectacol tip performance, în care ea să lase vioara în holul Conservatorului din Paris şi studenţii, curioşi, să pună mâna pe ea şi să înceapă să cânte. „Nu e un vis!“, mă corectează,  „e planul, e ambiţia“.

Dar, până atunci, trebuie să ajungă la modelul pe care să poată fi ataşate coardele unei viori electrice. „Trebuie să aibă sub 2 kg, să rezite la presiune, să aibă stabilitate, să fie manevrabilă.“ Nu e simplu, dar e proiectul de luni întregi. Pur şi simplu pentru că într-o zi i-a venit ideea „Ia hai să fac o vioară de sticlă!“. Dar şi pentru că, prin muzică, i se pare că poţi comunica diferit. „Nu transmiţi neapărat mai mult, ci altfel. Am vrut să particip la genul ăsta de transmisiune.“ Cum nu ştie să cânte la un instrument, a ales să creeze unul – feminin, care are o anumită fluiditate. Îl face şi îl dă mai departe: „Ideea e să faci artă pe care s-o ia cineva şi să facă mai departe artă.“

Lansarea viorii funcţionale în România va fi la primăvară, în Grădina Botanică. „N-aş expune într-o galerie, unde intră trei oameni pe zi. În plus, e important să fie afară, căci sticla arată incredibil când trece lumina prin ea.“