VIDEO Walter Ghicolescu: Sunt cel mai bun folkist dintre profesorii de matematică din ţară

Când era mic îşi dorea să ajungă cowboy, mai târziu şi-a schimbat opţiunile, a făcut două facultăţi şi s-a apucat de cântat. Acum este cel mai bun profesor de matematică din folkul românesc sau cel mai bun profesor de matematica ce cântă folk. Despre Walter Ghicolescu se mai poate afirma un lucru cu certitudine, n-ai cum să nu îl remarci.

Atunci când îi asculţi muzica sau comentariile pe care le face pe scenă, cânţi alături de el, zâmbeşti sau cânţi şi zâmbeşti.

De ce folk?

Emil Cioran spunea că "muzica este refugiul sufletelor pe care le-a rănit fericirea". Eu aş adăuga că folkul este durerea ascunsă din rană. Folkul nu înseamnă doar muzică sau doar poezie, însă una fără cealaltă nu se poate. Am ales folkul pentru că l-am simţit aproape de suflet. Mi s-a spus, în timp, că vocea îmi permite să cânt şi altceva, dar am rămas la folk pentru că aşa simt că pot să mă exprim cel mai bine.

Ce-ţi doreai să te faci când erai mic?

Până la 5-6 ani, îmi doream să devin cowboy, erau acele westernuri cu John Wayne care-mi plăceau. Şi mai era şi muzica. Parcă mi-aduc aminte şi acum cum îşi scoteau pistoalele, iar unul aducea chitara. Mai târziu mi-am schimbat opţiunile, deşi, pe vremurile acestea, n-ar fi fost rău să fi fost "văcar" sau "oier".

În concerte porţi pălăria de cowboy.

Da, în lumea folk, s-a format despre mine această imagine. Am mai multe pălării de cowboy, cu boruri mai scurte, mai mari, de vară, de toamnă, dar acum îmi doresc o pălărie de piele. Până nu-mi iau una, de la sursă, nu mă las.

În perioada liceului ai studiat şi chitara clasică. A existat un motiv pentru alegerea ta?

Pe la 6 ani am fost la "Cântarea României". Am cântat fără chitară. Îmi amintesc că nu eram încă în clasa I şi aveam părul lung până la mijloc şi că vărul meu, care era învăţător, mi-a tot propus să mă înveţe să cânt la chitară, dar nu am vrut. Am mers apoi la şcoală, nu m-a mai interesat muzica, dar îl tot ascultam pe el cântând "Amintire cu haiduci" a lui Valeriu Sterian şi "Romanţă de cântat în permisie" a lui Cristian Buică.

Anii au trecut şi prin clasa a VII-a, o colegă, cu care eu mă războiam la note, a început să apară cu chitara la ora de muzică. Doar războiul sexelor începe, la vârste fragede, cu notele pe care le iei la şcoală. Eu fierbeam, adică de ce ea să vină, la oră, cu chitara şi să se dea mare că profu' îi arată notele, iar eu să nu pot face asta.

La sfârşitul clase a VIII-a, după ce am dat treapta, pe vremea lui Ceauşescu aşa era, m-am dus la ţară şi l-am rugat pe vărul meu să mă înveţe să cânt la chitară. Am stat două zile la el, în fiecare zi câte 10 ore cu chitara în braţe. "Zi de vară, până-n seară", cum zice Creangă. După prima zi am făcut băşici, care s-au spart şi am avut răni la degete, dar nu am lăsat-o din mână până nu am prins 4-5 acorduri.

Când ai avut o chitară numai a ta şi cum a ajuns ea la tine?

Când, după cele două zile, m-am întors acasă la Călăraşi, şi am cumpărat prima chitară care mi-a ieşit în faţă. Ţin minte şi acum că, într-un magazin mixt, care era şi librărie, am luat ultima chitară din raft. Era vai de ea, mi-a mâncat zilele un an şi jumătate. Cu ea am începtut chitara clasică, avea corzile depărtate. A costat 280 lei, de atunci.

O vară întreagă am cântat, ca un greieraş, pe la colţul blocului, furând de la cei mai mari acorduri. Pe vremea aia se cânta, se adunau în grupuri şi cântau. Nu exista Internet, nu erau posibilităţile de astăzi.

În toamnă m-am înscris la Şcoala Populară de Artă, la îndemnul fratelui meu, care e mai mare. De la el am dobândit cultura, pe latura asta.

Talentul şi dragostea pentru muzică le-ai moştenit din familie?

Mama mea, care a fost învăţătoare, a avut o voce excepţională. Păcat că "nu s-a căutat". Tata nu avea nicio treabă, nici cu vocea, nici cu urechea muzicală.

Ştiu că atunci când eram micuţ, mergeam cu autobuzul şi, cu faţa lipită de geam, ca să nu mă audă nimeni, învăţam cântece în limbi străine. Bine, eu aruncam nişte silabe una după alta. Aveam intenţia să cânt în altă limbă. Nu că mi-ar fi reuşit. Şi acum, cel mai bine cânt în româneşte. Tocmai de aceea n-aş pleca din ţară, decât ca turist, să văd lumea.

Dar să compui în engleză sau în altă limbă ai încercat?

Nu, pentru că trebuie să ai habar despre cultura acelei ţări ca să faci o compoziţie bună, dar câteva piese mi-au fost traduse în engleză şi chiar sună bine. Poate că le voi cânta la un moment dat.

Ce au spus ai tăi despre această pasiune pentru muzică?

M-au încurajat întodeauna, însă mi-au zis că în viaţă e bine să faci din toate câte puţin şi dintr-una mai mult, iar înainte de toate să-mi termin studiile. Nu le făceam eu probleme, am făcut totuşi două facultăţi, dar în România, nu poţi să trăieşti din artă şi mai ales din folk.

După ce ai terminat Politehnica în Bucureşti şi ai profesat, pentru scurtă vreme, ca inginer la tine acasă, la Călăraşi, ai plecat la Iaşi şi ai mai făcut o facultate?

Nu, mai întâi am plecat în armată. A fost acea perioadă, când se făceau disponibilizări în masă. Eu urma să plec în armată, ştiam pentru că nu pot să o evit la nesfârşit, am cerut să fiu pus pe listă. M-au disponibilizat printre primii, am luat şi şase salarii compensatorii şi am plecat în armată. Din acele salarii mi-am luat o chitară românească, dar care suna foarte bine.

Acum am o chitară, tot românească, de culoarea lemnului, pe care se află autografele multor artişti din muzică, incusiv ale acelora care care se aflau în viaţă acum câţiva ani. Peste acele autografe, scrise cu markerul, am aplicat o folie autocolantă transparentă. Pittiş nu a vrut să îmi dea, dar se ştie că Moţu nu dădea autografe.

Trebuie să spun că Dan Todor, un foarte bun prieten al meu, m-a convins să mă întorc la chitară, înainte să termin prima facultate. În perioda studenţiei mai cântam eu pe malul Dâmboviţei, la o bere, dar o lăsasem. Aveam impresia că nu mai am voce, întregul sistem de valori era dat peste cap după Revoluţie, folkul nu se mai asculta. Împreună cu el am reînceput să cânt şi uite aşa m-am reîntors la chitară.

E drept că o perioadă am "trădat" chitara cu dansul. Aveam şi o trupă, mergeam pe la galele studenţeşti, a fost frumos.

Şi cum a fost, după armată te-ai gândit că ar mai fi potrivită o facultate? De ce matematică-informatică?

Aveam deja în plan să fac matematică, învăţământul este la mine şi o tradiţie de familie. Mătuşi, verişori, părinţi şi fratele, toţi sunt în învătământ. Am ales matematica pentru că mi-a plăcut. Am şi făcut un liceu de matematică fizică, eram într-o clasă de performanţă. Eu m-am întors spre poezie în facultate, dar matematică mi-a plăcut să fac de mic.

Şi nu am fost niciodată şoarece de bibliotecă. Am încercat să înţeleg matematica prin prisma unui om normal şi tocmai de aceea, acum la clasă, încerc să o predau firesc, să comunic cu cei mici, nu arunc nişte formule pe tablă şi am plecat.

Încă din primul an la Iaşi, am aflat de existenţa Cenaclului Moldavia. Era unul cu tradiţie de zeci de ani şi a găzduit mulţi artişti de-a lungul timpului, inclusiv cei de la Divertis au trecut pe acolo.

Cum ai ajuns la Cenaclul Moldavia?

Dintr-o întâmplare. Am văzut un grup de doi, trei băieţi, dintre care unul ducea o chitară. Cum eram interesat de fenomen am vorbit cu ei.

De Cenaclu Moldavia se ocupa poetul Emilian Marcu. El era referent la Casa de Cultură. Ne-am cunoscut, am colaborat destul de bine şi la un moment dat am ajuns să mă ocup şi eu de Cenaclu.

Au fost nişte ani frumoşi pentru că în felul acesta am reluat activitatea serios de tot. În acea perioadă am început să şi compun.

Cenaclul Moldavia a fost puternic întodeauna, dau exemplu doar câteva nume: Prefix 032, Nonsens, Paul Arva şi Lucian Darie făceau o trupă foarte bună atunci, tot Nonsens se numeau, Pur şi Simplu, Nu acum, Jul Baldovin. Se formase o trupă foarte puternică şi pe unde mergeam prin ţară, câştigam mai toate premiile.

Ai avut curiozitatea să numeri premiile pe care le-ai primit până acum?

Nu, dar primul meu premiu a fost chiar la Iaşi, în 2002, la Festivalul FEstudiIS. Am luat chiar marele premiu atunci, deşi eram complet necunoscut.

Şi participarea, în 2003, la Om bun şi premiul pe care l-am obţinut au fost importante pentru mine. Cântam alături de doi băieţi care erau extraordinari la chitară, Triolet se numea trupa. Am cântat "Nu-mi spune" şi "Popas în alt cântec", în trei chitări.

Oricum toate competiţiile au fost frumoase, emoţii am avut din plin la toate.

Şi pentru că vorbim de momente frumoase, ce-i cu acele cântări de la "Balenă"?

"Balena" era o fântână arteziană din apropiere de căminele fetelor de la Universitate, în Iaşi. Chiar are formă de peşte, de balenă, acea fântână arteziană.
Problema e că atunci când eram noi studenţi era dezafectată şi plină de cutii de bere, de sticle şi alte lucruri de genul acesta. Oricum, în zonă mişunau studenţii, se stătea până pe la 2-3 dimineaţa. Mai ales din primăvară, până-n restanţe.

Cum nu prea aveam bani să mergem prin cluburi, luam chitara şi ne opream acolo, vorbeam şi cântam până ne goneau gardienii. Se adunau până la 150 de persoane. Erau excepţionale acele seri. Studenţii lăsau cursurile şi coborau la "Balenă". Se auzeau cântecele în tot complexul.

Îmi pare rău că după ce fântâna a fost refăcută, a devenit frumoasă estetic, dar s-a risipit aerul boem.

Festivalul Cucuteni 5000 şi Parcul Copou, iată încă ceva din trecut cu aer boem.

Cucuteni 5000 este un festival de artă tradiţională, nu are nicio legătura cu muzica folk. Numai că, mie mi-a plăcut întodeauna să primesc feedback direct de la public şi mi-a venit ideea de a testa modul în care sunt receptate piesele mele. Drept urmare, am făcut o cutie de carton, iar pe capacul ei am scris "Ingineru' şomeru': datororii tinde la + ∞, venituri tinde la 0".

Lumea care trecea mă recompensa cu mai mult sau mai puţin, nu ştiu dacă neaparat pentru ce cântam sau dacă se distrau văzând mesajul. A fost frumos, mi-am făcut şi prieteni, mi-am făcut şi reclamă. După aceea am plecat şi am cântat la mare.

Când ai cântat prima piesă folk pe scenă?

Am cântat piesa "Totuşi, iubirea". Am avut aşa de mari emoţii încât am început cu versurile de la refren cântate pe linia melodică a strofei: "Si totuşi există iubire, şi totuşi există blestem..." După care am spus: "am cântat refrenul de la început ca să cântaţi şi voi cu mine" şi am luat-o de la capăt. Măcar am avut prezenţă de spirit.

Cel mai onorat am fost atunci când am cântat alături de Florian Pittiş pe scenă, la Folk You, în 2005.

Cum şi când te-ai întâlnit cu Moţu?

L-am întâlnit în primul week-end al primei ediţii de la Folk You. Eram la Costineşti unde aveam o serie de concerte. El era cu Victor Socaciu, la o masă. Socaciu m-a văzut când treceam, m-a strigat şi m-a invitat să stau cu ei. Din discuţie, în discuţie, mi-a zis un lucru care mi-a rămas întipărit în minte: "cântă cât poţi tu de bine şi vor veni şi banii la un moment dat".

Pentru că aveam chitara la mine am şi cântat ceva, i-a plăcut şi m-a chemat a doua zi pe scena festivalului. Chiar prima seară în care am cântat este postată pe Radio 3Net "Florian Pittiş". Când am intrat pe scenă, de emoţii am uitat să mă recomand. Atunci a intervenit şi mi-a dat replica. Vezi video aici.

Ştiu că una din piese "Second-hand", i-a plăcut foarte mult. M-a ascultat şi m-a invitat şi a doua seară, apoi la următorul spectacol şi tot aşa. Am participat toată vara cu ei atunci, la Gura Portiţei, În Vama Veche, la Costineşti. La Gura Portiţei m-a lăsat să cânt chiar cinci piese, iar după ce am coborât de pe scenă a spus: "Walter este prima vedetă lansată de Folk You". Asta a contat foarte mult pentru mine pentu că o spunea Florian Pittiş.

Trecem de la frânturi de timp, la "fânturi de suflet".

"Fânturi de suflet - Punct şi de la capăt" este primul meu album. Pentru că de câte ori cântam în concerte, lumea întreba de album şi pentru că aveam mai multe piese, în 2007, am decis să fac unul. L-am convins pe Adi Grădinaru să edităm acest album. Noi cântăm împreună în "Tandem", el e cu vioara. În trei săptămâni am făcut acest album, fiind presaţi de venirea vacanţei de vară.

A fost o nebunie. Noi am spus că îl vom mai prelucra, dar aşa cum l-am făcut, aşa a rămas. N-am mai adăugat decât pianul pe doua dintre piese. Eu am pus chitara şi vocea, restul, tot ce se aude, este meritul lui Adi Grădinaru.

L-am numit "Frânturi de suflet" pentru că o prietenă mi-a spus, într-o discuţie purtată pe net, că eu, în muzica mea, trebuie să le ofer oamenilor frânturi din sufletul meu. Piesa "Punct şi de la capăt" dă startul albumului, şi nu întâmplător am ales- o prima. Rezultatul este "Fânturi de suflet - Punct şi de la capăt". Mi-ar păcea ca al doilea album să se numească ""Fânturi de suflet - Popas în alt cântec" şi să conţină pesa "Popas în al cântec".

Când va continua povestea?

Eu sper să fie până de sărbători. Am început deja înregistrările. Cu puţin noroc s-ar putea să fie două albume odată. Lucrez la nişte piese pe versurile poetului Gheorghe Căpăţână. Două-trei piese, pe versurile sale, pe care le-am cântat în această vară au ajuns deja foarte cunoscute şi îndrăgite. Există însă problema timpului, trebuie să mă împart între orele mele la şcoală, drumurile la Iaşi şi cele la radio.

Ţi-ai dat definitivatul în această vară, cum se împacă munca la catedra de matematică şi dragostea pentru muzică?

Ne întoarcem la Cioran, el spus că din punctul de vedere al unui matematician, „perfecţiunea muzicii este comparabililă cu limita de la plus infinit". Dacă iei o partitură în mână e matematică pură, nu ai voie să pui o virgulă.

În plus, matematica are muzica ei. Eu nu am reuşit să o înţeleg pe toată. Un matematician rus, Lobacevski, a spus că„ nu există domeniu al matematicii, oricârt de abstract ar fi el, care să nu-şi găsească aplicabilitatea în viaţa de zi cu zi. Până şi Eminescu în poeziile lui a folosit matematica.

Nu sunt cel mai bun folkist din ţară, nu sunt nici cel mai bun profesor de matematică din ţară, dar cu siguranţă sunt cel mai bun folkist dintre profesorii de matematică şi cel mai bun profesor de matematică dintre folkişti.

Care e "formula" după care îţi construieşti piesele?

Nichita Stănescu a explicat, la un momet dat, că o poezie bună pe o melodie proastă se uită mult mai repede decât o poezie proastă pe o melodie bună. Ideea este că uneori am poezia şi încerc să pun muzica aşa cum o simt pe versuri, alteori am melodia şi simt că i-ar trebui o poezie de o anumită factură.

Cele mai multe piese le-am făcut pornind de la versuri şi în proporţie de 80% au rămas aşa cum le-am cântat prima dată. Aşa a fost "Nu-mi spune", "Popas în alt cântec", "Necuvintele", tot a lui Nichita Stănescu sau "Buzunarele toamnei", de la Ovidiu Mihăilescu.

Eu nu am încercat decât să-mi cânt propriile trăiri, dacă alţi oameni s-au regăsit în ele, atunci a fost foarte bine. Curios este că multe din piesele mele exact aşa au fost receptate de public.

Mesajul meu ar fi să ne mai facem timp să şi citim. Să mai şi ascultăm, nu doar să auzim muzica. Sunt genuri de muzică pe care doar le auzi şi sunt genuri de muzică pe care doar le asculţi.

Eram student la Matematică, la Iaşi, şi mergeam la biblioteca Facultăţii de Litere ca să învăţ, pentru că era la 100 de metri de căminul meu. O oră citeam pentru mine, cursuri de matematică, iar alte două-trei ore citeam poezie. La un moment s-a crezut că sunt student la Litere pentru că mă vedeau în fiecare zi cu vârfuri de cărţi.

Poetul meu preferat este Marin Sorescu, deşi nu-i cânt versurile. Doar le recit. Poezia mea de suflet rămâne "Contabilitate": "Vine o vreme când trebuie să tragem sub noi o linie neagră şi să facem socoteala"....