Mihai Chiţu, vocea României: „Îmi place să-mi spui: «Ce prost ai cântat!»“

Câştigătorul celui de-al treilea sezon al talent-show-ului „Vocea României“ vorbeşte cu pragmatism despre muzică, showbiz şi despre „lecţiile“ învăţate. Mihai Chiţu şi-a lansat curând prima piesă, „Mai mult ca ieri“, şi se pregăteşte pentru concertele din 29 şi 30 martie de la Romexpo, unde va cânta cu mentorul său, Horia Brenciu.

„Adevărul“: Ce pregătiţi pentru concertele din 29 şi 30 martie, de la Romexpo?
Mihai Chiţu: Momente foarte frumoase de la „Voce“, nişte invitaţi-surpriză. E doar spectacol, am făcut repetiţia-şnur de câteva ori şi o să fie foarte tare. 

Cum te simţi în această perioadă?
E un vis împlinit, e minunat, e fantastic să ajung într-un loc pe care-l vedeam numai la televizor şi pe YouTube. E tare trecerea asta, e foarte tare.

Cum ai decis să participi la „Vocea României“? Te-a sfătuit cineva sau a fost alegerea ta?
A fost decizia mea. Am vrut să particip la fiecare talent-show care a venit şi în România. Am zis că e o şansă. Nu sunt genul de om care să se înregistreze în dormitor şi să se ducă la uşile producătorilor. M-am luptat de-a lungul timpului. Şansa asta a venit exact când a trebuit. De două ori m-au dat afară de la „Voce“, dar am perseverat.

Ai lucrat într-un domeniu foarte pragmatic, ai fost agent de vânzări. Cum se împacă arta cu afacerea?
Sunt un tip destul de pragmatic. Greşeala mea e că până acum nu am făcut nimic, nu am avut încredere în mine. Credeam că, de fapt, nu sunt talentat, dar că zic aşa doar cei din jurul meu. După o anumită vârstă nu mi-a mai fost teamă. Eu am făcut mai multe meserii: inclusiv instalaţii sanitare, am fost agent de vânzări, vindeam Dacia, am fost curier la Cargus iar ultimul job a fost în optică, vindeam ochelari. Am privit lucrurile în glumă, relaxat.

Când ai început să cânţi?
Cânt de mic, la Revelioane. Mă prosteam, am învăţat melodii în italiană. Cântam încontinuu în casă, mă ştiu toţi vecinii de la bloc. N-am avut un traseu bine definit. S-a întâmplat uşor-uşor, exact după Revoluţie, când aveam 12-13 ani şi puteam să fac ceva. Părinţii mei se duceau la muncă, erau nişte oameni simpli, muncitori. Cred că şi-au dat seama de talentul meu, dar erau vreo două-trei emisiuni la TV, la care se intra greu, precum „Abracadabra“. Dar cine să mă ducă acolo? Părinţii mei mi-au oferit tot ce am vrut, dar au neglijat talentul meu. Probabil că nu au avut timp. Se mai gândeau şi că n-ai ce să faci cu muzica, n-ai ce să câştigi.  

Până la urmă şi tu ai crezut că din muzică nu se câştigă, pentru că te-ai orientat spre vânzări, ceva mai palpabil.
Aş fi crezut, dar mi-am dat seama că pasiunea nu moare. De exemplu, l-am văzut pe Aurel Neamţu, colegul meu de la „Vocea României“. Îl apreceiez din punctul ăsta de vedere. Mulţi l-au considerat penibil, dar eu nu l-am considerat aşa. A venit la un show şi la anii ăia, pentru că omul crede că are ceva de zis. Dacă arde în tine muzica, oricând eşti binevenit. Ţi se deschid uşile, nu mai suntem pe vremea lui Ceauşescu.

Fiecare câştigător de talent-show se diferenţiază prin ceva anume. Prin ce se distinge Mihai Chiţu?

Horia mi-a zis lucrul ăsta: «Voce ai, tu şi încă 200 de oameni, voci sunt nenumărate. Aici este o emisiune TV. Trebuie să traversezi camera de luat vederi. Trebuie să te duci acasă la oameni. Ai sau nu ai pachetul ăsta. O să vezi când o să te voteze lumea“. Iniţial, îmi zicea că nu e bine, că nu ştiu nimic. Mi-era greu să cânt de faţă cu toţi oamenii din Pro TV, mă gândeam că mă fac de râs. De fapt, nu mă făceam de râs, era normal, că doar eram un amator.  Mă gândeam că poate nu o să cânt cum trebuie, că o să fac un gest care nu se potriveşte, că în dorinţa mea de a interpreta, poate aud: „Hă hă hă!“. Cântam melodiile corect şi dacă aş face o transpunere în matematică, le cântam de 10, dar totul are un şpil, iar el mi-a zis: „Fă şpilul ăsta“.

Crezi că emoţiile astea se învaţă?
Când urci pe scenă ca amator faci pe tine, se opreşte totul în loc în momentul ăla. Erau momente când uitam prima strofă şi auzeam în cască „8, 7, 6...“ şi mă întrebam: „Ce fac acum?“. Am un nod în gât şi când îmi aduc aminte acum (râde). Au fost momente când mă uitam în jur şi mă întrebam ce o să se întâmple. Adrenalina aia în exces paralizează.

Sau îţi dă o energie pe care nu o ai de obicei.
Clar. Lucruri pe care nu le făceam în culise, pe scenă, din cauza adrenalinei, apărea dezinvoltura. Dacă am avut un moment în care simţeam ceva, s-a văzut pe faţa mea, printr-o grimasă, un zâmbet. 

Eşti „transparent“?
Da! Şi în astfel de momente mi-am dat seama că ăsta trebuie să fiu. Ăsta sunt. Se spune: „Chiţu a cântat şi a fost atât de sentimental. Bărbaţii nu l-au vrut, dar femeile l-au votat“. Eu sunt pragmatic. La sfârşit s-a făcut socoteala şi ăla a fost rezultatul. Cine, cum, în ce fel, eu sunt mulţumit de ceea ce am făcut acolo.

Ce au zis colegii tăi de la „Vocea României“ după ce ai câştigat? Sunt unii care spun: „Bravo! Ai fost cel mai bun“ şi alţii care nu reacţionează.
Nu mai cred în „Bravo!“, nu mai sunt aşa uşor influenţabil. Îmi place să mă feresc de felicitările astea şi de „Ce mişto eşti!“. Îmi place să-mi zici: „Ce prost ai cântat“, mi se pare mai interesant. Persoanele care vin şi-mi spun „Ce tare eşti, ce mişto“ şi afişează zâmbetul ăla sunt false. La „Voce“ mi-am făcut câţiva prieteni, nu fiindcă m-am lăudat, ci fiindcă am schimbat două vorbe şi m-am simţit OK. Sunt prieten cu Chermeleu (Andrei), Andi Grasu, exceptându-i pe cei din grupa lui Brenciu, cu care mă pregătesc de spectacolul de la Romexpo. Sunt un om simplu şi sincer.

Cu ce stil muzical rezonezi?
E aşa de complicată discuţia asta. Am artişti din anii '90. Îl ascult cu plăcere şi pe George Michael, care e un artist învechit, ascult cu foarte mare plăcere şi Daft Punk şi Pharell, cu „Get Lucky“, sau Justin Timberlake. Îmi plac Smiley şi Connect-R, pentru că îşi produc singuri muzica, îmi plac Puya, Deep Purple, Whitesnake. Am cântat cu plăcere melodiile si genurile mai învechite, care acum nu mai prind. 

Când ai colaborat cu Direcţia 5?
În 2012. A fost o colaborare foarte frumoasă şi am ajuns acolo printr-un prieten, numai că lipsa experienţei şi-a spus cuvântul. Cântam OK melodiile lor, îmi plac, sunt pe stilul meu, dar trebuia să transmiţi lucrurile alea pe scenă, live, în faţa spectatorilor.

Cum ţi se pare showbizul românesc?
E o afacere, sunt bani, oamenii investesc bani, vor să vândă. Cred că sunt cel mai în măsură să-i înţeleg. Sunt bani, vânzări, încasări.

Te opreşte lumea pe stradă să-ţi ceară autograf?
Sunt inerente lucrurile astea. Da.

Nu e copleşitor că acum eşti o celebritate? Înainte de „Vocea României“ te mai bucurai un pic de anonimat.

Nu e copleşitor. E atât de frumos, e normal, e omenesc. Ar fi o greşeală să nu-ţi placă. Celebritateqa e frumoasă, tânjim după asta, chiar dacă unii spun că nu şi-o doresc. Atunci du-te şi cântă în baie. Te hrăneşti cu aplauzele oamenilor, e atât de frumos să cânti în faţa lor. Cu cât sunt mai mulţi, cu atât e mai frumos. E atât de frumos să te aplaude o mie de oameni...  Parcă aveam mai mare încredere în mine când cântam într-o piaţă decât într-un pub. Într-un bar e intimitate mare, oamenii sunt mai aproape de tine şi unii au privirea aia: „Hai dă o gherlă acum! Hai, greşeşte piesa asta!“. Am observat că asta e temerea oricărui vocalist. Într-un spaţiu restrâns şi cu oameni puţini, ce ai zis, s-a contabilizat.

Ce vrei să faci cu cei 100.000 de euro?
(Râde) Nu i-am primit, deci vindem pielea ursului din pădure, iar când o să-i primesc...
Dar ai primit titlul şi recunoaşterea...
Titlul este cel mai important, banii nu (râde). Banii vin şi pleacă.

Poate că vrei să faci ceva pentru sufletul tău.
Când am vrut să fac o excursie, am făcut-o, când am vrut să iau o haină, mi-am luat-o, când am vrut să plec în străinătate, am plecat. Mi-a plăcut ca în viaţă să realizez anumite lucruri. Am fost foarte relaxat din punctul ăsta de vedere.  

Cum ai cunoscut-o pe soţia ta?
Stăm în acelaşi cartier, la vreo două-trei blocuri distanţă şi...  ne tot intersectam.

Cine a făcut primul pas?
Amândoi. Ne ştim de 11 ani. Din 2007 suntem căsătoriţi şi ne ştim de prin 2003.

În unele cupluri se zice că e complementaritate, în altele, similaritate, la voi cum e?
Nu suntem la fel. Eu, spre exemplu, îmi arunc hainele pe pat, ea le strânge. Eu mă trezesc dimineaţa, nu fac patul, ea îl face. Nu suntem la fel. Chiar dacă ai anumite direcţii comune, nu eşti la fel. N-ai cum. Mie îmi plac anumite chestii, ei îi plac alte chestii. Ajungem la un numitor comun în 11 ani, dacă mie îmi place un lucru şi ei îi place alt lucru, le împreunăm şi avem o zonă comună. Realist vorbind, e un compromis, eu las de la mine, tu de la tine şi mergem înainte. 

Ce te-a atras cel mai mult la ea?
(Râde) Ce m-a atras cel mai mult?

Poţi să-mi spui voalat.
Hahaha! Ce tare e întrebarea asta! Prima atracţie dintre un bărbat şi o femeie este fizică. Asta e până începi să te cunoşti.

Apoi, ce ai descoperit?
Eram copii atunci. Ea avea 17 ani şi eu 22. Eu cu mintea în nori, ea în stratosferă.

Aţi crescut împreună.
Da. Uşor-uşor, câţiva ani, apoi ne-am mutat împreună prin 2005-2006.

Cum i-ai pus numele Riana fetiţei tale? Mi-e imposibil să nu fac asociere cu Rihanna, cântăreaţa.
E şi normal. Îi plăcea foarte mult soţiei mele Briana, dar parcă mă încurca B-ul ăla. Nu m-am gândit o secundă la Rihanna. I-am pus Riana, ca să n-aibă probleme, să se greşească în acte.

Cum e fetiţa ta? Îi dai sfaturi?
(Râde) Nu primeşte niciun sfat acum. E pe baterii, probabil din cauza ciocolatei pe care o mănâncă în exces (râde). Copilul e bine să fie agitat. Fiica mea când nu a fost aşa, a fost bolnavă.

Unii spun că li s-a schimbat viaţa complet după ce au devenit părinţi şi că experienţa nu se compară cu nimic din ceea ce au trăit până atunci? Aşa ţi s-a întâmplat şi ţie sau a fost doar o altă etapă?
Nu, nu se schimbă. Când a născut soţia mea a fost un impact emoţional foarte mare, pentru că fiinţa aia este a ta şi va fi pe viaţă, dacă vrei să fie pe viaţă. Eu aşa am crescut, cu familie, şi nu îmi imaginez viaţa fără ea, indiferent ce s-ar întâmpla între mine şi soţia mea. Atunci mi-a zis că fiinţa asta, pe care o văd, va fi a mea pentru totdeauna, necondiţionat. Şi din partea mea, indiferent ce va face, dragostea e necondiţionată. Nu mi-am dat viaţa peste cap, ăsta sunt.

Cum era Mihai Chiţu copil? La 7 ani?
A fost o perioadă foarte frumoasă, pentru că nu existau internetul şi nici atâtea programe la televizor.

Erai un copil liniştit sau agitat?
Am trăit din plin fiecare minut din viaţa mea. Veneam seara târziu acasă, abia  mă chemau. Mi-a plăcut să fac sport, aveam bicicletă de mic, permisul mi l-am luat de la 18 ani. Am făcut toate chestiile cu nerăbdare.

Ce studii ai?
Am terminat liceul de electronică, era interesant, dar trebuie să fii atras de domeniul ăsta. Eu le cântam colegilor. Ei îmi împărtăşeau cunoştinţele lor de electronică şi eu îi delectam. După liceu, am făcut trei ani la o facultate de drept, pe care am abandonat-o prin anul trei pentru că am strâns nişte restanţe şi mi-era prea greu să mai termin. Au mai trecut câţiva ani şi am făcut relaţii internaţionale, tot vreo trei ani. Am terminat facultatea, dar nu am luat licenţa. 

Privind în urmă, ţi se pare că trebuie să ai studii într-un domeniu ca să demonstrezi că eşti cineva şi că poţi?
Dacă m-ar întreba copilul meu, l-aş întreba: „Ce-ţi place?“. „Să dau cu var sau să fiu zugrav“. I-aş zice: „Du-te şi fii bun în meseria asta. Specializează-te şi fii bun. Lasă totul în urmă, nu te mai uita în stânga-dreapta şi fii profesionist. Fii cel mai bun zugrav din România“. Avem nevoie şi de gunoier şi de director, şi de cântăreţ, şi de vânzător, nu să faci 10 lucruri şi, de fapt, nimic. Am avut o perioadă în viaţă când voiam să fac de toate, dar făceam de toate ca să mă întreţin, să-mi câştig existenţa în ţara asta.