INTERVIU Vasile Calofir, actor: „În liceu chiuleam, furam pâine proaspătă de la fabrică, aduceam ţuică de acasă şi făceam chermeză cu prietenii în spatele şcolii“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Actorul Vasile Calofir (42 de ani) a explicat de ce nu şi-a dorit să iasă învingător din „Ferma vedetelor“, a dezvăluit cum îşi păcălea profesorii când chiulea, dar mai ales ce făcea, a vorbit despre cele mai frumoase amintiri din copilărie şi a povestit cum a ajuns de la tehnicianul Teatrului Naţional Bucureşti la actorul Teatrului Naţional Bucureşti.

Vasile Calofir a ajuns mai devreme, aşa că a stat la poveşti cu băiatul de la spălătoria auto din Bulevardul Pache Protopopescu. Vasile e amicul tuturor, poţi să dai peste el în Vama Veche şi să beţi o bere împreună, poţi să-l aplauzi la spectacolul de teatru şi apoi să staţi de vorbă în culise sau poţi să îi iei un interviu de peste 90 de minute şi apoi să te ducă până la metrou cu maşina şi să mai vorbiţi puţin. De ce? Pentru că „Vasile Calofir e un om cu tristeţi, cu renunţări, cu bucurii, cu exaltări, cu emoţie, cu creativitate, cu zâmbet, cu carismă, mai multă sau mai puţină, cu tăceri profunde, cu abandonări de tot felul.“ Un om ca toţi oamenii.

Vasile mi-a vorbit despre copilăria la ţară, despre lucrurile nebuneşti izvorâte din imaginea sa şi puse în practică pe aleile satului şi în curtea bunicilor şi despre muncile câmpului şi serile în familie, iarna petrecute la gura sobei cu poveşti din război şi vara - în şopronul răcoros. Apoi a urmat liceul, iar în toţi anii a avut doar patru absenţe, deşi chiulea cel mai mult, însă era şi elevul care îşi fermeca profesorii cel mai uşor. 

La 21 de ani s-a hotărât să se mute în Capitală şi să se facă actor. A dormit în Gara de Nord câteva luni, dar şi în Teatrul Naţional, unde a făcut aproape toate meseriile posibile. Mai târziu avea să o facă şi pe cea de actor şi avea şansa să-l cunoască şi să-l aibă drept profesor pe Dem Rădulescu. Păstrează şi acum un talisman de la el, puloverul gros de iarnă. 

După armată, Vasile spune că nu a mai fost un răzvrătit şi un haiduc. Eu nu cred. 

„Adevărul“: Ce a însemnat „Ferma vedetelor“ pentru tine?

Vasile Calofir: Eu am fost negustor în sezonul trecut şi ştiam ce înseamnă acest format, îmi imaginam cam cum stau lucrurile, dar niciodată nu intuieşti până la capăt ce se întâmplă cu adevărat. Banii nu au fost pe primul loc, nu m-a interesat premiul în bani, dar voiam să ajung în finală, pentru că am pus accentul pe vizibilitatea de care aveam nevoie la acel moment. „Ferma vedetelor“ are o mare întindere şi fiind difuzată şi în prime-time câteva zile pe săptămână, am considerat că este exact ce îmi trebuie mie.

Şi a fost?

Da, să ştii că îşi produce efectele.

Te-a schimbat în vreun fel experienţa asta? Ai învăţat lucruri?

Eu m-am dus învăţat în „Fermă“. (Râde) Faptul că am crescut la ţară m-a ajutat enorm şi acolo nu am făcut decât să-mi reconfirm unele lucruri pe care le uitasem. Nu mi-a fost greu să mă adaptez. Eu am intrat la jumătatea concursului, deja se formaseră nuclee, se creaseră legături, şi am fost nevoit să mă prind repede, să mă obişnuiesc cu apa, cu aerul, cu mâncarea, cu somnul sau cu lipsa lui.

Şi cu oamenii.

Da, mai ales. Pentru că pe unii îi cunoşteam, iar pe alţii nu. De multe ori se naşte un soi de pericol într-o relaţionare sau într-o tentativă de relaţionare chiar cu oamenii pe care îi cunosc foarte bine. Pentru că acel om se mulează pe nişte date pe care le găseşte acolo şi tu îl descoperi nu neapărat schimbat, dar modificat.

Bănuiesc că îl descoperi şi altfel, petrecând atât de mult timp împreună.

interviu vasile calofir
interviu vasile calofir

Da, formatul ăsta creează o nebunie, o succesiune importantă de mici paradoxuri care puse cap la cap creează un experiment şi nu neapărat o experienţă. Se poate vorbi uşor de experienţa de la „Ferma vedetelor“, dar pentru mine a însemnat un experiment. Eu m-am pus în acest proiect cu de toate şi am zis: „Fraţilor, hai să intrăm în hora asta, pentru că e o nebunie.“ Şi nu mă dau la o parte să spun că a fost o nebunie de la cap la coadă. Înseamnă ceva să trăieşti izolat şi privat de tot felul de proptele şi mici ajutoare de zi cu zi. Astea ne handicapează. În vremea preadolescenţei mele, dacă eram înfometat de o anumită informaţie, trebuia să mă deplasez fizic la bibliotecă, să-mi fac fişă, să iau cartea şi să o înapoiez într-un anumit termen. Mă deplasam, se întâmpla ceva cu mine. Acum, informaţia e la un click distanţă. Şansa mea ca om şi, mai târziu, ca profesionist a fost să fiu o persoană sensibilă, pentru că oamenii sensibili asimilează altfel informaţia şi intră foarte uşor în diferite empatii cu alte personalităţi, rezonează, empatizează, se emoţionează uşor.

Ba chiar am încercat un soi de bucurie lăuntrică a faptului că nu am câştigat. Pentru că titlul de „fermierul anului“ devine o amprentă foarte puternică pentru un om care nu are un istoric mare nici în televiziune, nici în seriale şi filme.   Vasile Calofir, actor

Deci să înţeleg că nu ţi-a părut rău când ai fost eliminat?

O să te surprind foarte tare, dar nu. Ba chiar am încercat un soi de bucurie lăuntrică a faptului că nu am câştigat. Pentru că titlul de „fermierul anului“ devine o amprentă foarte puternică pentru un om care nu are un istoric mare nici în televiziune, nici în seriale şi filme. „Ferma vedetelor“ este o ştampilă care ţi se pune extrem de puternic, pentru că se implementează foarte bine, pentru că are durată, are mulţi fani. Eu am mai câştigat nişte concursuri şcolare, dar în actorie nu am câştigat nimic până acum. Chiar mă gândeam cum ar fi să excelez la orice în afară de actorie. (Râde) Vreau să mă păstrez oarecum disponibil pentru seriale, pentru film.

Deci, practic, te-ai gândit că o eventuală victorie ţi-ar fi îngreunat şansele de a juca în filme sau spectacole de teatru.

Am fost coleg cu actorii care au stat multă vreme prin telenovele, lor le-a fost foarte greu să se întoarcă în teatru, în filme. Unii şi-au mai spălat imaginea, dar nu în totalitate, şi e greu. Eticheta aia e greu de scos, e aproape ca un tatuaj, cred că e şi un pic dureroasă, dacă mi se permite metafora. Şi atunci m-am gândit că mai bine nu câştig. Banii oricum nu erau o miză. Vizibilitatea pe care ţi-o oferă însă a fost, pentru că era un cadru în care nu te exploatau, nu te dezbrăcau şi nu te puneau în situaţii penibile, doar dacă tu o făceai. Eşti suma opţiunilor tale în acest format.

Nu ţi-ai dorit să se scoată ceva anume la montaj?

Nu, nu am vrut să se scoată nimic. Vasile Calofir e un om cu tristeţi, cu renunţări, cu bucurii, cu exaltări, cu emoţie, cu creativitate, cu zâmbet, cu carismă, mai multă sau mai puţină, cu tăceri profunde, cu abandonări de tot felul. E un om ca oricare. Nu sunt într-o tendinţă de a da bine, pentru că eu cred că oamenii nu pot fi minţiţi multă vreme. Şi mie îmi vine mai uşor să fiu eu, sigur că nu profund, nu cum sunt la mine în sufragerie, în intimitatea mea, ci omul care intră instantaneu într-o relaţie cu o persoană pe care nu o cunoaşte sau cu o persoană pe care nu a mai văzut-o de foarte multă vreme. Relaţionez diferit. Pot fi dezamăgit de anumite persoane şi pot fi surprins de altele. Aşa arată omul ăsta şi asta am ţinut neapărat să spun. Să nu se interpreteze că eu sunt dator să explic ceva sau să dau o replică. Am spus doar cum mă văd eu pe mine şi de ce nu o să scuz nimic din ce s-a văzut la televizor. Şi aş vrea să mai spun că persoana care a rămas un reper şi alături de care aş vrea să lucrez este Octavian Strunilă.

Poveşti despre foamete şi război, la gura sobei

Spuneai că ai copilărit la ţară. Ce amintiri păstrezi de atunci?

Mi-am făcut casă în copac şi am construit un adevărat arsenal în jurul copacului: sârme împletite cu crenguţe, un dispozitiv prin care puteam declanşa o găleată cu apă dacă venea cineva să mă atace, aveam arc cu săgeţi şi praştie. Călăream cai, tauri, refăceam filmele pe care le vedeam la televizor. Dacă vedeam un film cu bătăi, a doua zi toţi copii erau bătuţi, unul cu ochiul umflat, unul cu buza spartă. Trăiam foarte riscant. Tot ce-mi trecea prin imaginaţie am pus în aplicare. Şi cred că din imaginaţia mea profundă au ieşit la suprafaţă lucruri şi mai profunde şi m-a ajutat enorm în meseria pe care am ales-o. Dar pe lângă toate lucrurile aproape nebuneşti pe care le făceam, munceam foarte mult şi foarte bine. Mulgeam animalele, le hrăneam, le duceam la câmp, căram zeci de găleţi cu apă, săpam grădina, tăiam via, mergeam la cules de porumb, la curăţat de sfeclă. Orice muncă a câmpului eu am făcut-o.

Îţi făcea plăcere sau era o obligaţie?

Îmi plăcea foarte tare, dar aşa am şi fost educaţi. Am fost cinci fraţi şi ni se spunea: „Nu munciţi, nu mâncaţi“. Era simplu. Şcoala era şcoală, mergea înainte indiferent de ce se întâmpla şi trebuia să meargă excelent. Cam aşa stăteau lucrurile, nu te ierta nimeni. Ne strângeam toţi la cele trei mese ale zilei, iar când auzeai că masa e gata, trebuia să fii acolo.

Ce se întâmpla dacă întârziai?

interviu vasile calofir
interviu vasile calofir

Pierdeai masa, nu stătea nimeni după tine. Am avut o copilărie în care am avut posibilitatea să-mi exersez foarte bine instinctul şi asta m-a salvat în viaţă. Eu am beneficiat de această şansă, a fost un noroc ca eu să mă fi născut acolo, într-un cadru extraordinar, cu o copilărie minunată, pe care nu aş da-o pe nimic în lumea asta.

Dacă nu ar fi venit Revoluţia, probabil că nu aş fi plecat niciodată la Bucureşti şi aş fi fost un bun industriaş, un muncitor beţiv   Vasile Calofir, actor

Bănuiesc că şi serile în familie erau speciale, fiind mulţi.

Serile culminau întotdeauna cu o oră-două de lectură. Stăteam în cerc şi erau două cărţi care circulau de la stânga la dreapta. Număram paginile, fiecare avea semnul lui de carte. Pe vremea mea se lua lumina şi completam rebus la lampa cu gaz sau la lumânare. Făceam adevărate campionate. Jucam ţintar cu boabe de fasole. Făceam tot felul de jocuri, bunicii ne spuneau poveşti.

Ce fel de poveşti?

De foamete, de război. Pe bunicul din partea mamei nu l-am cunoscut niciodată pentru că el a murit pe front, la Oarba de Mureş. A venit din Rusia, a trecut pe acasă şi mulţi s-au ascuns în acel moment, au trăit prin gropi, prin sobe şi prin şure, dar el a plecat mai departe, pentru că avea copii şi nu voia să fie condamnat de Curtea Marţială. I-am găsit mormântul acum doi ani la Târgul Mureş. E un erou. Asimilam toate poveştile astea iarna la gura sobei, vara aveam un şopron răcoros, acolo luam cina şi ne întindeam la poveşti până noaptea târziu. Trăiam sănătos, chiar şi la nivel spiritual. Cred că din acest motiv moştenesc şi un genetic bun şi am făcut faţă în „Ferma vedetelor“.

La Revoluţie aveai 16 ani? Ce-ţi aminteşti?

Îmi pare rău că am cam ratat Revoluţia. Eram în pat, aveam febră de 40 de grade, afară se trăgea, la Buzău s-a tras foarte mult. Am un coleg de clasă care chiar a fost rănit de un glonţ în autobuz, are şi certificat de revoluţionar. A fost o nebunie, o grămadă de poveşti au circulat. Eu am văzut Revoluţia la televizor, au fost momente de emoţie care te năuceau. Dacă nu ar fi venit Revoluţia, probabil că nu aş fi plecat niciodată la Bucureşti şi aş fi fost un bun industriaş, un muncitor beţiv. (Râde)

„Pe diploma mea scrie trefilator laminorist, asta-i meseria mea de bază“

Cum era elevul Vasile?

Cred că în liceu am început să mai învăţ un pic, dar eu acasă nu m-am pregătit niciodată. Eu îmi făceam temele în pauze, iar de învăţat cu 5-10 minute înainte de oră. Şi asta doar la obiectele care mă interesau pe mine foarte tare, româna, geografia şi istoria. Asimilam foarte uşor, rămâneam cu ce prindeam în clasă, iar pentru mine era de ajuns.

Ai tăi nu se supărau, nu te mustrau?

Nu, pentru că în paralel, în doar patru ani de liceu am avut doar patru absenţe. În realitate, eu cred că am lipsit de la ore mai mult decât oricine.

Cum le motivai atunci?

Eram un adevărat artizan, ştiam să negociez, dintr-un gest, dintr-o privire, dintr-o poveste justificam orice absenţă. Mă vindeam foarte bine, ştiam să mă împrietenesc cu profesorii, ştiam să fac o poveste atât de uimitoare încât să-i conving.

Şi ce făceai când chiuleai?

La câţiva metri de liceul meu era fabrica de pâine, unde găsisem o breşă, intram în fabrică şi furam pâine proaspătă, direct de pe bandă, de la ieşirea din cuptor. Aveam un coleg de la Basca Chiojdului care aducea salam babic, cârnaţi de oaie, mai aduceam eu nişte ţuică şi ne retrăgeam undeva în spatele liceului, unde ne făceam un fel de chermeză. (Râde)

Ce liceu ai absolvit?

Am făcut Liceul Industrial Nr. 4 Buzău, pe diploma mea de liceu scrie trefilator laminorist. Asta-i meseria mea de bază. (Râde)

Teatrul când l-ai descoperit şi cum a încolţit ideea că vrei să fii actor?

Teatrul cred că e în tine dintotdeauna. Când eram mic nu aveam idee despre ce înseamnă să fii actor, dar dovedisem un soi de talent. Dacă o persoană avea ceva special, o imitam aproape instantaneu. Şi bineînţeles că eram vedeta găştii. Apoi, excelam la poezii, le spuneam cu patos şi făceam lumea din sală să plângă. A fost mai uşor în gimnaziu, când am început să mă uit după fete şi trebuia să impresionez, învăţam tot felul de texte. Iar la liceu mi-aduc aminte că mergeam la toate banchetele şi aveam câte un număr de stand-up comedy. Era o nebunie.

Armata i-a zdruncinat haiducia şi răzvrătirea

Cum te-ai hotărât să dai la Actorie?

Mai întâi am făcut armata.

Cum a fost?

Dură, dădeau cu noi de pământ până ne ţâşnea sângele pe nas. A fost mai bine pentru că până să plec în armată eram un răzvrătit şi un haiduc. Eu personal nu aveam probleme, dar dacă vedeam că ceva în jurul meu nu este în regulă, interveneam şi o făceam tăios. Armata m-a temperat bine de tot. Când m-am întors de acolo, lucrurile îmi erau foarte clare.

Cum erau părinţii tăi?

Părinţii mei sunt nişte oameni în aparenţă simpli, născuţi tot la ţară şi cred că au avut un moment al lor de graţie când am plecat la Bucureşti. Un moment pe care eu l-am analizat un pic mai târziu şi l-am înţeles.

Povesteşte-mi.

Le-am zis: „Gata, eu plec la Bucureşti!“ Şi tata mi-a zis: „Unde pleci, mă? Nu vezi câtă treabă avem?“, „Păi mă duc la Bucureşti, să mă fac actor“, „Ce să te faci?“, „Actor“ (n.red. – cu o voce joasă). Ideea de actor era ceva de neatins, aproape de neînţeles. Se credea că te faci actor dacă te năşteai un pic semizeu, aşa se recepţiona la momentul gri al acestei ţări, în 1995, când nimeni nu înţelegea nimic. Şi vine cineva care vrea să se facă actor în acea nebunie fantastică, în acel moment greu al României.

Şi ţi-au dat până la urmă binecuvântarea?

Da, mi-au zis: „Bine, mă, dacă tu aşa simţi, du-te.“ Vezi tu, nu au zis „dacă aşa vrei“. „A vrea“ e destul de pragmatic, e oarecum întinde mâna şi ia, dacă ţi se cuvine. „A simţi“ are o altfel de procesualitate. E multă emoţie acolo, înseamnă ceva mult mai profund decât poţi tu să explici, intri în acel ceva care devine al tău şi care, mai târziu, se dovedeşte a fi instinct, iar şi mai târziu – talent. Acela a fost un moment în care Vasile a simţit să plece şi a căpătat încredere. Sincer, nu mă aşteptam la acea reacţie. Părinţii mei au fost genul care îmi spuneau: „Băi, ia stai tu acasă şi lasă prostiile.“

interviu vasile calofir
interviu vasile calofir

Ştiu că nu ţi-a fost deloc uşor când ai venit în Bucureşti.

Nu ştiu dacă a fost uşor sau greu. Bucureştiul era gri, dar eu eram fascinat. Aveam tot timpul din lume, aveam multă imaginaţie, aveam poftă de viaţă, doar bani nu aveam.

Ai dormit în Gara de Nord.

Acest dormit este amestecat cu locuit şi supravieţuit. E ciudat, pentru că eu am dat la facultate peste colegi care erau supăraţi că mama nu le pusese untul pe felia de pâine cu model. (Râde) Eu veneam dintr-o astfel de situaţie şi mă alăturam unora care veneau cu un alt concept de viaţă. Experienţa asta a fost o supravieţuire în acele condiţii. Am dormit în gară pentru că nu aveam rude la Bucureşti şi mai intervenea şi un soi de orgoliu, pentru că nu voiam să mă întorc acasă fără să fi făcut ceva. Şi asta m-a ţinut acolo. Şi, de fapt, nu părinţilor voiam să le demonstrez ceva, ci mie, pentru că, ştii cum sunt părinţii, ei sunt acolo orice ar fi. Dar s-ar fi şi amărât, pentru că au sperat odată cu mine că voi face ceva. Şi am făcut. Eu la mine în sat sunt privit ca un mic Dumnezeu. (Râde)

Ai avut vreun moment în care te-ai gândit să renunţi?

Nu, totul era diafan, totul se dilata, apăreau oameni, situaţii. După trei-patru ani am ajuns la Andrei Şerban, m-a distribuit în „Oedip“. Ca dovadă că a trebuit să vin din Grecia, din turneu, şi să dau admiterea la Teatru. Nici nu-mi puteam imagina atunci mai mult decât atât. Mi s-au întâmplat tot felul de vise pe care nici măcar nu le-am visat. Lucrurile astea nu mi se cuvin neapărat, mai degrabă aş spune că sunt norocos.

Dar sunt dobândite şi prin muncă.

Munceşti, dar poţi să şi abandonezi. În „Fermă“, de exemplu, am avut momente de renunţare, iar Iulia Vântur m-a întrebat de ce şi i-am zis: „Pentru că aşa arată un om liber, un om care poate renunţa oricând, care nu e constrâns, care nu are nicio obligaţie, care nu trebuie să demonstreze nimic nimănui.“ Dar încercând să supravieţuiesc în gară, nu am vrut să renunţ niciodată. Aveam toată energia, toată disponibilitatea, eu trăiam un vis.

Dar cum te-ai întreţinut?

Am muncit. Am avut o tentativă să car bagajele oamenilor care veneau din provincie cu paporniţe, cu lăzi, cu găini. Dar a fost o chestie haioasă, la un moment dat eu am vrut să ajut pe cineva şi când am ridicat privirea am văzut că erau nişte oameni de la mine din sat şi am zis că asta nu e bine. (Râde) Am aşteptat într-o zi mai multe ore în faţa unei scări de bloc şi am vorbit cu administratorul, i-am zis că aş vrea să muncesc şi m-a ajutat.

Cum?

M-a pus să spăl huma de pe pereţi la un bloc de zece etaje. Am lucrat vreo trei săptămâni, iar administratorul îmi dădea câţi bani considera el, eu eram mulţumit.

Am locuit în Teatrul Naţional şi seara, când toată lumea pleca acasă, luam o lanternă sau un felinar şi colindam toate cotloanele. Uneori mă prindea dimineaţa deasupra intrării Sălii Mari, unde se adunau porumbeii. Mă uitam la oamenii care treceau, eu eram rege deasupra tuturor. Acolo îţi croieşti vise, apar gânduri, proiectezi ipostaze. Astea sunt momente profund limpezi. Visezi.   Vasile Calofir, actor

Ai lucrat o perioadă şi în Teatrul Naţional Bucureşti.

Am şi locuit acolo. În Teatrul Naţional am făcut aproape toate meseriile posibile, tehnician, recuzită, tapiţerie, maşinărie, nu am fost sufleor şi nici nu m-am ocupat de sunet şi lumini. În 1995, a venit Pro TV-ul la TNB, a fost ceva incredibil. Se făceau acolo emisiunile „Procesul etapei“, „Te uiţi şi câştigi“, o groază de chestii interesante. Atunci am început să câştig bani. Cât am muncit la TNB am strâns bani şi i-am pus în sticle de vodcă, la sfârşit aveam 12 sticle. Cu aceşti bani m-am întreţinut în facultate.

Nu a intervenit un soi de frustrare să lucrezi în teatru şi să-i vezi pe ceilalţi actori pe scenă?

Ca să fii frustrat cred că trebuie să ai un nivel pe care ţi-l pui în raport cu al altora. Eu eram aproape zero, nu avea de unde să se nască frustrarea, eu atunci eram în faza în care asimilam orice însemna teatru. Aşa că nu putea să-mi pară rău de ceva, pentru că nu ştiam cum e să fii actor. Mai degrabă acum aş putea să fiu frustrat că unul face mai multe filme decât mine, pentru că acum am şi datele şi am toată disponibilitatea pentru a face film. Asta e frustrarea. Dar atunci nu.

Spuneai că ai şi locuit în TNB.

Da. Şi seara, când toată lumea pleca acasă, luam o lanternă sau un felinar şi colindam toate cotloanele Teatrului Naţional, pod, subsol, cămară, tot. Asta făceam eu noaptea. Uneori mă prindea dimineaţa deasupra intrării Sălii Mari, unde se adunau porumbeii. Mă uitam la oamenii care treceau, eu eram rege deasupra tuturor. Au fost nopţi întregi în care am dormit pe Teatrul Naţional, de unde vedeam tot Bucureştiul. Acolo îţi croieşti vise, apar gânduri, proiectezi ipostaze. Astea sunt momente profund limpezi. Visezi.

„Abia după un semestru am vorbit cu Dem Rădulescu, nu-mi găseam cuvintele în faţa lui“

Cum a fost admiterea?

Am intrat abia la a patra încercare şi atunci am amorţit, nu am ştiut cum să reacţionez. Cred că nu-mi dădeam seama, îmi venea să şi plâng. A avut un impact puternic. M-am dus cu trenul acasă, am intrat în curte la ai mei şi le-am zis că sunt actor. Mă puneam pe o pantă favorabilă. Sigur că nu puteai să intuieşti tot ce urma să ţi se întâmple, dar ştiam că odată cu acel moment lucrurile bune începeau să apară în viaţa mea. În meseria asta trebuie să-ţi placă oamenii, dacă nu îi iubeşti necondiţionat, pentru că asta este relaţia pe care o ai cel mai des cu publicul, nu se întâmplă nimic. Absolut nimic. Trebuie să oferi. E o meserie care îţi ocupă toată viaţa, nu trebuie să te grăbeşti. Lucrul ăsta îl ştiu de la bunul meu prieten, pentru foarte puţin timp, Adrian Pintea.

Ce ţi-a spus?

El era un tip foarte cult şi eu l-am întrebat ce însemnă meseria asta. „Nu e un mare secret şi nici sofisticat nu e: mâncare şi somn“, asta mi-a zis. Pentru că meseria este pe toată viaţa şi are nevoie de tine, nu eşti apt din punctele astea de vedere, nu o poţi face. Eşti propriul tău instrument, dacă nu este acordat, e lovit, nu ai ce să faci cu el, nu atinge notele. Trebuie să-l odihneşti, să-i dai ce-i trebuie şi să-l respecţi. Nu faci lucrurile astea, se uzează repede şi iese din circuit. Nouă ni se pare că trebuie să fim interesanţi, să spunem lucruri uşor neînţelese, uşor filosofice, că aşa dă mai bine. Sincer, eu nu am nevoie să par aşa, e foarte greu să vrei să pari ceva ce nu eşti. Îl las pe omul Vasile Calofir cât mai om. S-a creat undeva ideea că vedetismul te pune undeva sus, eşti cumva de neatins. Să ne înţelegem, am o relaţie foarte corectă cu oamenii, dar dacă devin obraznici, voi şti să dau replică. Dar nu mi se pare normal să creez acea prejudecată. Eu îmi termin spectacolul şi mai stau jumătăţi de oră cu spectatorii de vorbă. Nu ies pe uşa din dos, pe mine nu mă ascunde nimeni. Vasile Calofir nu e de neatins, cu Vasile te întâlneşti şi în Vama Veche, azi am stat mult de vorbă cu băiatul de la spălătoria de pe colţ. Eu intru repede în discuţii.

interviu vasile calofir
interviu vasile calofir

Ai fost la clasa lui Dem Rădulescu? Cum a fost relaţia cu el? Cum era?

Chiar mi-a fost profesor. Eram puşti şi mă uitam la televizor şi vedeam toate Revelioanele şi toate scheciurile cu Dem Rădulescu şi pe urmă să fii în clasa de curs şi pe uşă să intre chiar Dem Rădulescu...Nu e puţin lucru şi deloc uşor din punct de vedere emoţional. E greu să negociezi cu tine însuţi treaba asta, pentru că emoţional...eu nici nu-mi găseam cuvintele în faţa lui. Cred că am interacţionat cu el abia după primul semestru. Ştiu că în anul III, când s-a întâmplat să plece dintre noi, a apărut ca din senin la facultate, nu o să uit toată viaţa.

Cum era, ce s-a întâmplat?

Era roşu la faţă, era foarte cald afară, a stat cu noi un pic şi la un moment dat m-a luat de umeri, m-a dus pe hol, ne-am oprit faţă în faţă şi mi-a zis: „Fii atent, ţine minte asta, tu din meseria asta ai să mănânci cozonac. Faci dramă foarte bine, ai profil de film, eşti recognoscibil, şi poţi face foarte bine şi comedie. Ce-i mai trebuie unui actor? Ţine-te de treabă, fii scump, nu te hazarda, nu te du prea des.“ La câteva zile a murit. Ăsta a fost un moment şi cred că singurul moment de intimitate cu el. Am fost la înmormântare şi am primit un pulover gros cu care venea îmbrăcat iarna. Îl am şi acum acasă, e talismanul meu.

Care e condiţia actorului în România?

Mie îmi e un pic mai greu să vorbesc despre condiţia actorului, pentru că este undeva legată de bani. Este o tendinţă comercială. Actorii nu mai au răbdare, studenţii îşi doresc încă din anul I să apară în filme, deşi nici măcar nu intuiesc limbajul de film, nici nu şi-au lucrat cum trebuie respiraţia. Ei vor să fie repede în reclame, în seriale. Nu au atitudinea, nici măcar forma, nici nu intuiesc ce înseamnă. În anul I se vorbeşte foarte des despre faptul că ei vor să meargă la Londra, pentru că ei cred că e o trambulină pentru New York, deci nici măcar despre Londra nu este vorba. E fix de Hollywood. Copii, hai că nu e chiar aşa. Nu vorbim ca şi cum am vrea să ajungem din Piaţa Obor în Piaţa Moghioroş, dar nu există metrou. Hai să ne confirmăm nouă nişte lucruri, să demonstrăm că putem şi că lumea are nevoie de noi. Din 80 de absolvenţi, câţi sunt într-un an, nu e o problemă că sunt câţiva talentaţi care ajung acolo, dar dacă e o tendinţă generală nu e sănătos, din punctul meu de vedere. În continuare, actorul român la începuturile de carieră suferă din cauza unor lipsuri, nu are condiţii decente. Pentru că trăim vremurile în care totul este malaxor, totul te macină, te erodează, nimeni nu mai are răbdare cu tine. Nu e uşor, e înfiorător. Am prins perioade mai aşezate şi asta a fost şansa noastră ca generaţie. Eu am o agenţie de organizare de evenimente care mie îmi creează acest confort. Am două proiecte de teatru, în film am disponibilitatea să mă duc fără să negociez contractul pentru că îmi doresc foarte mult să fac film.

   

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite