Murray Perahia, în recital la Ateneu
0
Celebrul pianist va interpreta, sâmbătă, de la ora 17.00, la Ateneu, lucrări de Johann Sebastian Bach, de Ludwig van Beethoven, Robert Schumann şi Frédéric Chopin, în seria de recitaluri şi concerte camerale.
Articol scris de Mihai Cojocaru
Johann Sebastian Bach. După terminarea Suitelor engleze, făcea în ciclul „francez“ un pas înapoi, în favoarea unui limbaj mai accesibil, dornic să asimileze moda galantă, care pe la 1725 îşi făcea tot mai mult loc în Europa. Cele şase Suite franceze se împart simetric în două grupuri tonale – minor şi major – , cel de-al doilea fiind mai „progresiv“. Discursul este redus la două voci, condus de melodie, iar dificultăţile tehnice – economisite. În aceste condiţii, pare cu atât mai neobişnuit faptul că Bach a ameliorat manuscrisul de nenumărate ori, lăsând în seama posterităţii alegerea variantei optime.
Cu alte cuvinte, îi era mai uşor să compună o fugă, decât o allemandă (lucru confirmat, de altfel, ulterior, când Bach, după diverse cochetării cu noua modă, avea să devină un apărător stoic al vechiului stil polifonic, în maniera grandioasă a Ofrandei muzicale şi a Artei fugii, dar cu preţul izolării de contemporani). Poate că prin alegerea stilistică făcută, Suitele franceze reprezintă şi semnul bărbatului care cucereşte cu farmec şi delicateţe, şi nu dominator – primul manuscris păstrat se regăseşte între cadourile de nuntă pe care Bach i le-a făcut tinerei sale soţii, Anna Magdalena.
Arpegii în cascadă
Ludwig van Beethoven. Chiar dacă titluri precum Jupiter, Simfonia destinului sau Appassionata nu aparţin compozitorilor, există opere muzicale care cer un nume. Forţa expresiei, caracterul lor unic, preceput de la prima audiţie şi până astăzi, nu poate rămâne redus la un sec număr de opus. Appassionata ne face să intuim de unde se trage fascinaţia romanticilor pentru chipul geniului şi că niciun epitet nu-i poate cuprinde dimensiunea. În această sonată, Beethoven stoarce şi ultima resursă de energie – din solist, din pian, din public.
Perahia, un artist din altă lume
Murray Perahia: Not of this world este titlul filmului documentar pe care Berliner Philharmoniker l-a realizat cu şi despre acest mare artist al timpului nostru, evocând diferite aspecte ale vieţii şi activităţii sale ca pianist, dirijor, profesor.
Artistul este un luptător, pentru că de peste 20 de ani se confruntă cu o problemă de sănătate care, periodic, îi afectează mâna dreaptă şi îl obligă să renunţe la cântat - o experienţă teribilă pentru un pianist. Comentariul pe care artistul îl face asupra acestei triste încercări din viaţa sa, pe fundalul muzicii interpretate de el, au inspirat realizatorii filmului să-l considere pe Perahia mai presus de această lume – not of this world:
„Ceea ce părea un blestem s-a transformat într-o binecuvântare, pentru că am avut astfel mai mult timp să mă gândesc la muzică şi să ascult mai multă. Şi astfel am simţit cum cresc ca muzician, chiar dacă nu puteam să cânt“.
Toate registrele instrumentului, întreg potenţialul dinamic, pasajele şi arpegiile în cascadă ascultă de imperativul voinţei compozitorului. Într-un moment în care, sub vraja lui Paganini, sălile de concert se umpleau subjugate de virtuozităţi acrobatice, Beethoven transformă pianul într-o orchestră, debordând de note, dar cu niciuna în plus.
Poţi să spui tare sau încet, rapid sau lent, dar trebuie să ai ceva de spus. Fortissimo-ul său nu reduce la tăcere pentru că sună tare, ci fiindcă sensul pe care îl transmite cutremură.
După aceea, nici Beethoven însuşi nu a mai compus vreodată astfel: atunci când finalul pare dus până la ultimele consecinţe, partitura indică sempre piu allegro, pentru a împinge limitele într-un presto bestial, nimicitor, care arde orice formă de rezistenţă şi face mesajul irepetabil.
Robert Schumann. Compuse la Viena, unde Schumann spera să-şi continue cariera de pianist şi de jurnalist, Faschingsschwank aus Wien, op. 26, cu cele cinci piese care alcătuiesc micul „carnaval vienez“, încheie o perioadă glorioasă din istoria pianisticii romantice, în care, într-un interval de numai cinci ani, Schumann a compus cele mai importante opusuri pentru pian din creaţia sa, precum Carnavalul, Davidsbündlertänze, Studiile simfonice şi Kreisleriana. În toate acestea, tânărul compozitor surprinde diferite ipostaze sufleteşti, inspirate de literatură, dar mai ales de propria biografie, prins în drama iubirii împărtăţite cu Clara Wieck, dar de neconsumat prin căsătorie, în absenţa acordului bătrânului Wieck.
Conştient de valoarea operelor sale, Schumann afirma „un stil nou“ în ritm, în armonie, în tratarea claviaturii. În Faschingsschwank regăsim părţi virtuoze (în prima parte, Allegro, şi în Finale), lirice (în partea a patra, Intermezzo) sau jucăuşe (în Scherzino-ul median), veritabile piese de caracter, în care Schumann a excelat.
Murray Perahia este un adevărat înţelept al pianului, un muzician de o rară măiestrie ce pare că se îmbunătăţeşte cu trecerea timpului.
Frédéric Chopin. Scherzo-urile compuse de Chopin reţin prea puţin din tradiţia genului, folosind schema curentă drept pretext pentru desfăşurarea liberă a fanteziei. Contrastele puternice şi subite, motivele lirice, explorările armonice în zone dintre cele mai neaşteptate şi îndepărtate, jocurile de culoare şi de registru şi acumulările către finaluri climactice caracterizează toate cele patru scherzo-uri, compuse de-a lungul a 12 ani. Dintre acestea, cel mai cunoscut şi mai frecvent cântat rămâne al doilea, care manifestă exemplar autonomia câştigată de un gen asimilat, în general, unui segment intermediar şi tonic dintr-o simfonie sau o sonată.
Dramatismul atins aici, grandoarea specific romantică şi energia care îl străbate reuşesc să creeze impresia de unitate organică, în pofida libertăţilor asumate sistematic. La fel ca în valsurile, preludiile şi polonezele sale, Chopin aduce periferia la centru şi transformă un gen minor într-o demonstraţie de forţă creatoare, într-o perpetuă şi nedeclarată aluzie la destinul său de exilat polonez, a cărui ţară înfrunta un destin tragic.
Se încarcă comentariile...
