Ţin minte ca ieri un caz din terapie intensivă, pe vremea când eram rezident. Un tânăr cu supradozare accidentală de barbiturice pe fond de ingestie de alcool. În comă, a trebuit intubat. Familia a fost extrem de contrariată. Cum adică băiatul lor să se drogheze? Dar nu se poate aşa ceva! Este un băiat bun, care nici nu prea iese din casă. Iese doar să plimbe câinele. Stă la el în cameră, ascultă muzică, un băiat cuminte. De unde să facă rost de droguri? Bineînţeles că la cererea familiei, care a pus la îndoială inclusiv diagnosticul toxicologic, am început o investigaţie.

Toţi au fost uimiţi că tânărul nostru era de fapt dependent de droguri şi, în mod accidental, s-a supradozat.

Chiar ne-am ambiţionat să găsim sursă de unde a obţinut tânărul drogurile care se dau cu reţetă medicală. Nimeni din rude nu lua aşa ceva, am verificat cu medicul de familie. Am investigat în limita posibilităţilor şi pe prietenii apropiaţi ai pacientului. Niciunul nu a avut un istoric de utilizare de barbiturice. Toţi prietenii intervievaţi au fost la fel de contrariaţi. Toţi au fost uimiţi că tânărul nostru de fapt era dependent de droguri şi, în mod accidental, s-a supradozat. 

Aşa îşi obţinea băiatul nostru drogurile. Şi-a declarat câinele epileptic.

Familia a adus poze cu tânărul nostru şi le-a pus în salonul de terapie intensivă ca să creeze o atmosferă cât de cât mai prietenoasă şi ca să ridice spiritele. În fiecare zi la vizită mă opream şi mă uitam la poze. Un băiat frumos, blond, care cel puţin din poze părea foarte cuminte. Îşi iubea câinele, un bulldog, pe care îl îmbrăţişa în câteva din poze. Şi aşa, uitându-mă la poze, mi-a venit ideea. Am sunat la veterinarul bulldogului şi Evrika!!!- aşa îşi obţinea băiatul nostru drogurile. Şi-a declarat câinele epileptic. A spus veterinarului că face crize la care numai el a asistat. Veterinarul, bazat pe descrierile foarte detaliate şi precise din punct de vedere medical (trăiască internetul!!) date de băiatul nostru, a căzut în plasă.

A început să prescrie pentru câine. Băiatul a insistat că bulldogul tot face crize de epilepsie şi veterinarul a crescut doza. Bineînţeles că bulldogul nu avea nici pe naiba, iar băiatul nostru luă el medicamentele pentru câine. În seara dinainte de internare băiatul a băut nişte vodcă şi apoi a luat fenobarbital, cauzând o supradozare accidentală. 

Familia ne-a mulţumit din suflet că am reuşit să descoperim sursa. Băiatul şi-a revenit în timp. Iar veterinarul ne-a promis că va fi mult mai vigilent în viitor.

Anii au trecut şi am devenit oncolog. Aşa am devenit o „vacă de aur” pentru traficanţi. Am căzut şi eu în plasă. La începutul carierei mele încă se mai puteau prescrie medicamente „controlate”, adică medicamente cu risc de dependentă, prin telefon.

Ca oncolog eram oricum cunoscut de farmacii ca un doctor care prescrie în cantităţi mari medicamente de genul morfină, percocet, oxycontin, vicodin, etc. Nu mi-a atras nimeni atenţia în perioada de studii că există oamenii care încearcă să păcălească doctorii ca să le prescrie astfel de medicamente în scopul de a le abuza sau vinde la colţul străzii.

Din păcate, a trebuit să învăţ eu pe pielea mea, prin experienţă proprie. Am început să primesc telefoane când eram de gardă, în mod invariabil în timpul weekendului, de obicei vineri noaptea.  O voce foare suferindă îmi spunea că are cancer, că este pacientul doctorului „cutare” (unul din partenerii mei) şi că are nevoie imediată de reţetă pentru medicamente de durere. Pentru că durerea este insuportabilă. La început am dat reţete, dar apoi am început să miros păcăleala. Că doar nu am crescut în Colentina degeaba! Şi am început să cer detalii despre diagnostic, despre tratament, am cerut numărul de telefon şi codul de securitate socială - şi în mod invariabil persoana de la capătul firului mi-a trântit telefonul în nas.

În timp abuzul medicamentelor cu reţetă a devenit o problemă majoră şi legislaţia în America a trebuit schimbată. Acum nu se mai pot prescrie astfel de medicamente prin telefon sau prin fax, trebuie reţetă originală. Deci am crezut că problema cu micii traficanţi care au parazitat sistemul medical s-a rezolvat. Dar nu a fost aşa. Şi traficanţii se adaptează permanent noilor condiţii şi îşi dezvoltă tot timpul metode noi. 

La câteva săptămâni ne-am trezit cu FBI-ul în cabinet care a început o anchetă.

Într-o zi una din partenerele mele, tot medic oncolog, şi-a pierdut carnetul de reţete. Nu şi-a făcut mari probleme pentru că volumul de muncă este aşa de mare încât consumăm destul de multe carnete de reţetă pe lună. Aşa că a început un alt carnet. Dar la câteva săptămâni ne-am trezit cu FBI-ul în cabinet, care a început o anchetă. Se pare că unul din aparţinători a furat carnetul de reţete, apoi a început să scrie reţete pentru cantităţi imense de droguri.

Farmacia a observat greşelile în completarea reţetei şi a anunţat oficialităţile. Crezând că este un fenomen de masă, s-a implicat şi FBI-ul. De atunci am mare grijă de carnetul meu de reţete, nu îl las pe birou nesupravegheat.   

Cum legislaţia şi autorităţile au început o campanie împotriva acestui gen de trafic de droguri prin păcălirea medicilor, micii traficanţi s-au reorientat. Iar victimele au devenit bolnavii de cancer. Aici este cel mai greu de rezolvat problema.

Îmi vine câte o bunicuţă cu cancer care îmi spune că şi-a terminat medicamentele de durere. Are reţetă pentru o lună şi le termină într-o săptămâna. Este practic imposibil.

Îmi dau seamă imediat că cineva îi fură pastilele. Dar nu o pot lăsa fără medicamente. Deci îi dau o reţetă nouă. ŞI o rog să îşi încuie medicamentelele. De cele mai multe ori situaţia se repetă ritmic. 

Fac conferinţă cu familia, îi ameninţ că dacă îi mai fură pastilele nu îi mai dau reţetă şi va suferi de durere, dar nu mă ţin niciodată de cuvânt. Toţi se jură că nu fură şi nu pot să prind pe nimeni „cu raţa în gură”.

Din păcate, unele persoane îşi suplimentează venitul prin vânzarea medicamentelor pentru durere ale rudelor sau prietenilor cu cancer.

Este o variantă de trafic pe scară mică, dar tot trafic de droguri este. Medicamentele de durere au valoare monetară „de stradă”. Din păcate, unele persoane îşi suplimentează venitul prin vânzarea medicamentelor pentru durere ale rudelor sau prietenilor cu cancer. Este o realitate tristă şi încă un exemplu al părţilor întunecate ale naturii umane.