Cu Petre Roman despre mintea românului de pe urmă

De luni, la chioşcurile de ziare şi la librăriile Adevărul, un nou volum de scrieri politice semnat Petre Roman – „Orice ar fi. Cuvintele împotriva Puterii“.

„Adevărul": Urmărindu-vă de-a lungul vremii, mi-am dorit să vă întreb de ce n-aţi fost un Adam Michnik al românilor în anii '80?

Petre Roman: Eu am devenit un critic al regimului, sigur, după ce mi-am făcut studiile de doctorat în Franţa. Eram stăpânit de foamea şi de sentimentul libertăţii. Tata, Valter Roman, îmi spunea: „Eşti un rebel. Tu vrei libertate, libertate... Dar nu-i aşa viaţa".

Respingerea faţă de ruşi

Aţi crescut într-o casă de oameni politici cu trecut asemănător părinţilor disidentului polonez. Am admirat reflecţiile lui Michnik despre tradiţia politică a familiei sale, făcute într-o conferinţă publică în urmă cu vreo zece ani, la Arad. Nu a fost aşa de rău la închisoare, spunea el. Aveam statut de deţinut politic şi am scris. Dacă nu eram închis, probabil că nu scriam. Şi-apoi, mi s-a părut foarte firesc, dacă tatăl meu a făcut închisoare pentru idealurile comuniste în care-a crezut, eu, fiul său, să fac închisoare pentru că a ieşit ce-a ieşit... Dvs. aveaţi, ca să zic aşa, date de familie, de dotare intelectuală şi fizică cel puţin pe măsura lui Michnik...

Am devenit critic mai ales după moartea tatei, de care Ceauşescu este vinovat. Printr-o scrisoare la Ceauşescu am protestat că nu i s-au dat îngrijirile necesare. L-au dus la abator, ca să zic aşa. Mai ales după rezoluţia lui pusă pe scrisoarea mea. Scria Ceauşescu: „Să i se răspundă. Să nu se facă nimic". Adică să nu se ia niciun fel de măsură. Mai ales din momentul acela, am devenit destul de rău.

Într-o frondă deschisă, ca în Polonia sau Cehoslovacia, cert este că nu aţi fi beneficiat de statutul de deţinut politic. Categoria fusese desfiinţată în 1964.

În explicaţiile acestea, mie mi se pare că e de plecat de la o trăsătură greu de explicat, dar e o trăsătură colectivă a poporului român. Şi anume, un sentiment de respingere faţă de ruşi. Ceauşescu a jucat această carte genial, magistral! A jucat-o foarte abil. Pentru că toată economia României s-ar fi prăbuşit dacă nu aveam materiile prime ieftine din Rusia. Petrol, fier, cocs, gaze naturale, la preţuri sub cele ale pieţei. Iar economia României era foarte slabă din punctul de vedere al productivităţii muncii. În 1988, care e an de referinţă, productivitatea muncii la noi era de nouă ori mai mică decât în RDG.

Dar oare erau reale datele acelea?

Sigur că erau reale. E vorba de dotări tehnice. Se lucra cu tehnologii şi cu dotări tehnice mai avansate decât la noi. Ceauşescu nu avea în cap decât volume fizice. A jucat magistral. El nu încălca preceptele bolşevice. Dimpotrivă. Lui Leonid Brejnev i-a dat de mai multe ori asigurări că sistemul socialist din Româniua respectă principiile leniniste.

I le-a dat Ceauşescu şi lui Mihail Gorbaciov.

Da, dar Gorbaciov nu voia să audă.

Este adevărat că dvs. v-aţi fi oferit să-i fiţi translator lui Gorbaciov în vizita pe care acesta a făcut-o la Politehnica din Bucureşti în 1987?

Nu, nici vorbă. Eu în '87 nu eram un om agreat de putere. Deşi eram şeful catedrei de hidraulică şi maşini hidraulice.  Într-o ultimă formă, Ceauşescu a lansat legea secretului de stat care a fost prelucrată în toate unităţile şi instituţiile de stat. La noi, la Politehnică, a venit un colonel de la Securitate. A început cu prelucrarea în Senatul Politehnicii, apoi în facultăţi. Era penibil, genul bătut în cap. Care a început şi pe măsură ce vorbea, se ambala. Legea era un act de intimidare care spunea că oricine putea fi condamnat pe acea lege, dar nu şi ce e acela secret de stat. Până-a terminat el, fierbea sângele în mine. Şi rectorul nostru, Tache Voicu, un om cumsecade, întreabă dacă doreşte cineva să ia cuvântul. Eu ridic mâna. Zic: „Dragi colegi, stimate tovarăşe rector... eu cred că nu putem accepta ce-a spus aici tovarăşul colonel. Şi aceasta în primul rând pentru că noi avem conştiinţa noastră de intelectuali, de profesionişti şi nu e cazul ca să vină cineva care nu ştie ce e profesiunea noastră să ne spună nouă... Iar acest tip de prelucrare, eu credeam că a fost înmormântat odată cu condamnarea stalinismului..."

Adică „i-aţi pus problema"  de maniera intelectualului...

„...Şi să nu uităm că s-a făcut şi în România condamnarea stalinismului şi chiar de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu."

Ca să dea şi mai bine...

S-a lăsat o linişte mormântală. Ăla s-a speriat. Şi zice rectorul: „Tovarăşi, eu vă propun să încheiem şi să  ne consultăm". Partea mai dureroasă s-a întâmplat după asta. Pentru că eu am ieşit de acolo şi ceilalţi au venit la mine. Toţi marii academicieni: „Ne-aţi salvat onoarea academismului românesc! Mult curaj ai, domle!" Dar ei n-au spus nimic acolo.

Până la urmă aţi încălcat sfatul tatălui şi aţi intrat în politică...

Am intrat fortuit. O pură întâmplare. Dar să ştiţi că nici după ce-am ajuns prim-ministru nu eram deloc convins că fac politică. Ştiţi cine m-a plesnit, pot să zic la propriu, în legătură cu politica? Mitterrand. Ţineţi minte că după Revoluţie, nu era persoană mai iubită în Franţa decât Petre Roman. Erau la picioarele mele, ca să zic aşa, şi nu mint. Pe 18 februarie 1990 a fost la Paris o reuniune patronată de Willy Brandt - „Ou va l'Europe?" („Unde merge Europa"). Mitterrand m-a simpatizat din prima clipă foarte tare. Până-ntra-acolo încât a spus: „Petre Roman e băiatul pe care mi l-aş fi dorit". Seara am avut o masă privată cu el, cu ministrul de Externe Roland Dumas şi cu avocatul lui.  Şi la dineul acela, m-a întrebat ce am de gând să fac. „Sunteţi eroul Revoluţiei!", zicea el.  Nu prea sunt eu hotărât... Dar Mitterrand, cu o figură impozantă: „Cred că nu sunteţi conştient de încrederea pe care poporul român şi-o pune în dumneavoastră. Treziţi-vă! Treziţi-vă!"

Păcatele post-comunismului

Şi v-aţi „trezit"! Presupunând că ajungeţi la ceea s-ar numi o judecată de apoi, să-i zicem, a istoriei... pe talgerul cu păcatele de după „trezire" ce-aţi pune?

Dacă-i o balanţă pentru ce s-a întâmplat în România e una, dar dacă  balanţa e pentru ce-am făcut eu, ar fi altceva.

Să-i spunem balanţa celor 22 de ani de după Ceauşescu.

Nostalgia aceasta după Ceauşescu nu înseamnă că oamenii o duc bine. Şi nu poţi să le spui că o duc. Ce n-a funcţionat? În primul rând, în Româniua nu a funcţionat proiectul reformei. Cu fiecare guvernare, s-a luat pe alt drum. Am făcut un lucru, m-a răsturnat SRI-ul, a venit Văcăroiu şi cu ai lui, s-a-ntors înapoi la economia administrată şi la cumpărarea de materii prime pe care le-a oferit ca împrumut întreprinderilor economice care lucrau în pierdere. A venit altă echipă, obligată să plece la altă reformă. În ansamblu, sunt două toteme: imediatomania şi evazionismul. Prima - hai să rezolvăm ceva acum. A doua - să fugim de lucrurile mari.

Mai ales de responsabilitate!

Aţi pus degetul pe rană. Eu am pornit copleşit de răspundere. Firul reformei la noi n-a existat. S-a rupt şi s-a înnodat din altă parte, nici măcar nu s-a înnodat din capetele lui. Apoi s-a greşit cu restitutio in integrum. Care a fost o acţiune de jaf sub o mască ideologică. Masca ideologică şi-au asumat-o ţărăniştii ca nişte păcăliţi ce-au fost. Căci în spatele lor au fost interesele unei categorii, în special de avocaţi şi de misiţi care ştiau că asta va fi o şansă extraordinară pentru îmbogăţiri colosale fără just temei. Cele mai mari averi în România s-au făcut fără just temei. Asta e o bubă pe care o purtăm acum şi poate pentru încă 10-20 de ani. Ceea ce s-a făcut a fost privatizare prin jaf. S-a folosit şi un termen - privatizare prin lichidare - care e un nonsens. Aşa ceva n-a fost decât în România.

Răul cel mare - lichefierea învăţământului

Decolectivizarea vă place cum a ieşit?

Sigur, nu. CAP-urile n-ar fi trebuit desfiinţate dintr-un motiv foarte simplu - pământul nu fusese confiscat ţăranilor de stat. Dacă n-ar fi fost formidabilele strigăte ale opoziţiei - PNŢCD şi PNL, dar şi interese cu adevărat politice mizerabile...!  Nu a fost desfiinţare, nu există act legal, ci a fost o destrămare de facto.

Au fost nişte agitatori prin sate care îndemnau la vandalizarea sistemelor de irigaţii, tăierea şeptelului de animale, distrugerea clădirilor care aparţineau, de jure, comunităţii... 

Trebuia să procedăm pe viziunea şi pe documentul meu strategic. Să le dăm titlurile de proprietate, dar să rămână şi să lucreze împreună. Pentru că CAP-urile şi sub Ceauşescu nu erau cu pământuri confiscate.

Sunteţi profesor la Politehnică. Unul mulţumit?

Slăbirea învăţământului este cel mai grav lucru. N-a fost nimic bun în învăţământ. Din momentul în care învăţământul a devenit o activitate de profit economic, toată ţesătura care a existat s-a destrămat. Polul atracţiei banilor a devenit mult mai puternic. Aş da un exemplu. Până în '89 eu am fost profesor la Politehnică. Am fost profesor şi în Franţa. Ei, bine, Politehnica, Arhitectura, Construcţiile, Medicina - ca să vă dau aceste exemple pe care le cunosc - produceau elite la nivelul Occidentului. Nu mai jos. Eu sunt un exemplu. Am fost şef de promoţie. Dar am fost produsul Politehnicii din Bucureşti. Nu am fost un geniu, ci un om bine pregătit. Noi produceam elite la nivel occidental, dacă nu şi mai bine. Unde suntem acum? Această lichefiere, topire a învăţământului superior românesc de a produce elite, este poate cel mai rău lucru care ni s-a putut întâmpla în ultimii 22 de ani.

În pulover roşu şi cu o atitudine jovială, Petre Roman a fost preferatul televiziunilor occidentale în decembrie 1989

„O carte cu un mesaj politic, dar şi ziaristic"

Ca om politic şi ca autor, Petre Roman e mult prea popular ca să aibă nevoie de prezentări. A publicat înainte de căderea regimului comunist patru cărţi în specialitatea mecanica fluidelor.

Ultima dintre ele, în chiar anul de graţie 1989, la Editura Tehnică condusă atunci de Ion Iliescu, viitorul coechipier în de-comunizarea României.

Volumul recent, editat şi pus în vânzare la chioşcurile de ziare şi librăriile Adevărul, este cea de-a şasea scriere politică a lui Petre Roman. „Este o carte cu un mesaj politic, dar şi ziaristic", o prezintă autorul.

„Mesajul e chiar titlul ei: orice ar fi, cuvintele vor conta în faţa puterii. Cuvintele vor spune ceva împotriva puterii. Care putere? Puterea abuzivă, puterea iresponsabilă, puterea arbitrariului, puterea voluntarismului, puterea nepăsării, puterea cinismului. Acesta-i mesajul cărţii mele."

De ce însă un politician atât de popular ca Petre Roman ţine rubrici în ziare şi scrie cărţi când cei mai mulţi confraţi se limitează la apariţiile „pe sticlă"? „Am scris această serie de reflecţii, în primul rând, din dorinţa foarte puternică de a mă descărca de sentimentul răspunderii politice", declară Petre Roman.

„Şi din mare, mare dragoste pentru limba română. Aici este şi fructul miilor de lecturi. Aproape că nu există pagină care să nu cuprindă citări. Toate sunt din lecturile mele. Din lecturile la zi." Iar dedicaţia către cititori este simplă şi generoasă: pentru cei care sunt români şi îşi iubesc limba.

Un fiu model despre modelul tatălui

Am început conversaţia cu Petre Roman evocând amintirile unui coleg de  generaţie - fiul lui Petre Lupu, adjunctul lui Ceauşescu la secţia organizatorică şi fost ambasador.

Andrei Lupu, inginer constructor de foarte bună reputaţie în trecutul regim, iar acum, antreprenor de succes în Israel, îmi povestise cum a crescut „terorizat" de propriul tată cu „exemplul luminos" al lui Petre Roman.

„Uite ce băiat bun e Petrică, uite cum învaţă, uite cum se poartă... de-ai fi şi tu aşa!", îl lăudau, odraslelor, părinţii din Primăverii pe viitorul premier postcomunist.

„Nu stăteam în Primăverii, dar învăţam la Liceul «Dr. Petru Groza», unde erau mulţi copii din familiile de ştabi, a răspuns interlocutorul amintitei evocări. Taică-meu, bănuiesc că ştiţi, intrase în vizorul campaniei lui Stalin împotriva luptătorilor în Spania. Şi aici, Gheorghiu-Dej, inspirându-se din comportamentul lui Iosip Broz Tito în disidenţa lui faţă de Stalin, a făcut tot ce-a putut să-i protejeze. Şi nu au fost omorâţi cum s-a-ntâmplat cu alţii în ţări vecine. Taică-meu a fost o vreme bibliotecar. Mama a fost şi ea om politic, militantă în războiul civil din Spania. Ea a fost din grupul acelor persoane care au însoţit «copiii războiului» duşi cu vaporul în Uniunea Sovietică. În România a lucrat redactor-şef al emisiunilor radio pentru străinătate. A format acolo mulţi ziarişti buni. De-abia când a murit mi-am dat seama cât de mult sunt ea. A fost o mare personalitate, dar, în mod voluntar, a stat în spatele tatei, deşi între ei a fost o dragoste care depăşeşte puterea de imaginaţie. Şi tata, şi mama vorbeau foarte multă politică cu mine. Dar o făceau ca eu să înţeleg lumea în care trăiesc. Şi mai ales crezul tatei de-o viaţă. El a plecat din generaţia aşa numită a «comuniştilor generoşi», generaţia antifascistă. Până la urmă am ajuns şi la o frondă. Acum îmi pare rău. Eu nu înţelegeam că el nu poate să abandoneze crezul lui de-o viaţă. Îi ceream prea mult. Dar a murit cu credinţa că regimul comunist nu şi-a îndeplinit rolul în ţările socialiste. Regimul comunist trebuia să îmbunătăţească relaţiile dintre oameni, dar exact în punctul acesta suntem mai rău decât capitalismul, zicea el."

Părinţii care-au făcut politică nu şi-au dorit ca fiul să-i urmeze. „Taică-meu, de foarte  mic, din momentul în care a început să se ocupe de mine, mi-a inoculat ideea că trebuie să mă ţin departe de politică", mărturiseşte Petre Roman.

„Pentru că politica e însoţită de momente în care trebuie să-ţi cedezi demnitatea, să faci concesii, să lingi în stânga şi-n dreapta.  E ceva nesigur - azi eşti, mâine nu eşti... Acesta e momentul-cheie al relaţiei cu tatăl meu: când nimic nu mai ai, ai demnitatea."