VIDEO Documentar superb despre Nadia: „Zeiţa de la Montreal“ şi-a spus povestea vieţii pentru canalul olimpic
0
La 41 de ani după ce a atins perfecţiunea la Jocurile Olimpice de la Montreal, primind nota 10, Nadia rămâne o mare personalitate în lumea sportului.
Nadia Comăneci e o legendă vie la 56 de ani. Tocmai de aceea, canalul olimpic i-a dedicat un documentar special în cadrul rubricii în care apar foştii mari campioni care au scris istorie în sporturile lor.
Filmul întitulat „Unde sunt ei acum? Legenda Nadiei Comăneci continuă!“ poate fi văzut aici.
„Adevărul“ prezintă mai jos transcrierea documentarului în care apar, printre alţii, Bart Conner şi Bela Karoly.
„Am fost puţin nebună, când am fugit din România!“
Nadia Comăneci: Pentru mine, gimnastica a fost calea spre o viaţă diferită. Îmi place să lucrez alături de copii, fiindcă ştiu cât de determinaţi pot fi pentru a reuşi. Eu şi soţul meu avem o şcoală de gimnastică în care avem 500 de copii şi vreo 30 de antrenori.
Bart Conner (soţul Nadiei): Nu trece o săptămână fără să fiu abordat de o femeie care îmi spune: „Soţia ta a fost cea mai mare sursă de inspiraţie pentru mine!“. Mă întâlnesc mereu cu oameni care vor să-mi povestească unde au fost când Nadia a primit nota 10 la Olimpiada de la Montreal în 1976.
Nadia Comăneci: Când am început gimnastica, soţii Karoly erau antrenorii mei. Am lucrat cu ei de la vârsta de 6 ani. Mereu spun că succesul meu în gimnastică se datorează faptului că Bela şi Martha m-au pregătit în perioada respectivă.
Bela Karoly (primul antrenor pe care l-a avut Nadia): Când o puneam să facă 10 flotări, ea făcea 15! Şi îmi spunea vrea să fie cât mai bună! De atunci mi-am spus că asta e genul de copil cu care am visat mereu să lucrez!
Nadia Comăneci: Înainte de JO 1976, am vorbit cu un jurnalist şi i-am spus că vreau să câştig o medalie şi, dacă se poate, aş vrea să fie un aur. Cred că programul meu de la Montreal era un pic mai special. Adăugasem ceva personal la fiecare exerciţiu.
După ce mi-am terminat programul, am aterizat şi nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că voi primi nota 10. Speram să primesc 9 sau 9 şi ceva. Apoi, am auzit uralele celor prezenţi în sală şi m-am uitat la tabela care arăta scorul de 1.00. Cred că mulţi au fost derutaţi în acele momente…
De ce tabela n-a putut afişa nota 10?
Înainte de Jocurile Olimpce de la Montreal, cei de la Omega (n.r. – firma care a adus tabela pentru afişarea punctajului) i-au întrebat pe organizatori: „Credeţi că va fi nevoie de o tabelă care să afişeze şi nota 10?“. Li s-a spus însă că nu, fiindcă nimeni nu va primi 10 în gimnastică. De aceea, tabela n-a putut afişa 10, ci, în schimb, a arătat 1.00.
Bela Karoly: Reacţia publicului a fost una incredibilă! Iar după câteva secunde, a intervenit crainicul arenei: „Doamnelor şi domnilor, prima notă de 10 din istoria gimnasticii!“.
Nadia Comăneci: Chiar nu ştiam că până atunci nu se acordase nota 10 în gimnastică. Nu ştiam că eu sunt prima cu o astfel de performanţă. Parcă totul a mers la perfecţie pentru mine: am atins cea mai bună formă în momentul potrivit.
Bela Karoly: La revenirea în ţară, erau mii de oameni care ne aşteptau la aeroport. Nu-mi venea să cred! Nu erau atât de mulţi oameni nici măcar la discursurile importante ţinute de Ceauşescu.
Nadia Comăneci: L-am întâlnit pe Ceauşescu după Jocurile Olimpice. Nu doar eu, ci întreaga echipă. Eram prea mică pentru a realiza ce se întâmplă. Era o onoare să fii primit de preşedintele ţării.
N-aveam nicio presiune la 14 ani, la Jocurile Olimpice din 1976. Dar eram stresată la 18 ani, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Moscova în 1980. Voiam ca totul să iasă bine, fiindcă ştiam că sunt cea mai bună. Am făcut însă o greşeală în calificări, m-am grăbit şi am căzut. A fost o experienţă din care am învăţat. Am terminat concursul cu două medalii de aur şi două de argint, ceea ce a fost destul de bun.
Mai departe, Nadia îşi prezintă şcoala de gimnastică şi atelierul unde sunt făcute costumele pentru fetiţe. Apoi, „Zeiţa de la Montreal“ atinge subiectul legat de modul în care a fugit din România.
Nadia Comăneci: Eram într-un turneu de gimnastică, în 1981, iar antrenorul şi soţia lui s-au hotărât să nu se mai întoarcă în ţară. Şi au rămas în Statele Unite. Mie nu mi-a plăcut însă ce s-a întâmplat la lot, după plecarea soţilor Karoly. Am primit multe invitaţii de a merge în diverse locuri în străinătate, dar nu eram lăsată. Mi s-a părut că era o nedreptate! A fost momentul în care m-am gândit că am o şansă şi că trebuie să profit de ea!
Cred că am scăpat de frică după ce am fugit din România! Cred că a trebuit să fiu puţin nebună pentru a face ce am făcut. Am făcut ceva periculos! Cred că am fost norocoşi că n-am fost împuşcaţi.
Bart Conner: Când Nadia a venit în SUA, am contactat-o şi i-am spus că, dacă are nevoie de ceva, să-mi zică. I-am spus că sunt prieten cu ea de mult timp şi că vreau să o ajut.
Nadia Comăneci: Îl ştiam pe Bart de pe vremea în care concuram. Cred că ne-a legat faptul că amândoi practicam gimnastica.
Bart Connor: Ne-am întâlnit la Madison Square Garden, în martie 1976. Ţin minte perfect, fiindcă era ziua mea de naştere. Era un concurs internaţional în care amândoi am câştigat probele noastre în ultima zi. Am stat unul lângă altul pe podiumul de premiere şi fotograful ne-a zis să stăm şi mai aproape, poate să ne pupăm. Aşa că am pupat-o pe Nadia pe obraz.
Bela Karoly: Erau atât de frumoşi împreună în poza de pe podium. Le-am şi spus că ar face un cuplu de senzaţie. Ei râdeau şi ziceau: Nu, nu…Erau doi tineri inocenţi şi erau atât de frumos să-i vezi împreună.
Nadia Comăneci: Cred că eu şi Bart avem o gândire similară, dar şi diferită care ne face relaţia cu atât mai interesantă.
Simone Biles (campioană olimpică): În copilărie, vedeam mereu filmuleţul cu programul în care Nadia a luat nota 10. Şi eram fascinată! Şi mă gândeam dacă aş putea repeta ceea ce a făcut ea şi să primesc şi eu nota 10.
Nadia Comăneci: Cred că am realizat cea ce mi-a propus să realizez. Nici nu ştiam ce să fac, atunci când am renunţat la gimnastică. Cred că voiam să fiu medic. Iubesc să mă întorc în România şi, de fapt, mă duc acolo de şase ori pe an. Am şi creat o clinică acolo, iar părinţii care n-au o condiţie materială bună îşi aduc copilul la această clinică. Nu e doar pentru copii, ci şi pentru oameni în vârstă. Sunt bucuroasă că am putut să le dau o mână de ajutor. Gimnastica mi-a influenţat viaţa atât de puternic, încât nici nu-mi dau seama ce aş fi făcut fără acest sport.
Când am intrat pentru prima dată într-o sală de gimnastică, voiam doar să mă joc. Apoi, mi-a zis cineva: „Dacă vei practica acest sport, e posibil să reuşeşti să scrii istorie într-o bună zi!“. Şi m-am gândit: „Ce vrea să zică acest om?“.
Îmi place ceea ce fac acum şi mă bucur că familia mea e OK. Mă bucur că pot călători şi să reprezint gimnastica.
Se încarcă comentariile...
