Retrospectiva unei decade epice în ATP. Episodul 5: ofilirea tenisului românesc în umbra marilor granzi şi farul de la dublu
0
Tenisul masculin a avut parte de o decadă glorioasă, datorită tripletei Federer - Nadal - Djokovic. Recordurile au curs-râu, performanţele au venit cu un plus de volum în dreptul lui Novak, dar cu cifre împinse halucinant de departe de Roger şi Rafa. România a găfâit, privind obiectiv spre simplu sau Cupa Davis, însă Horia Tecău a înălţat steagul la dublu, cu 5 finale de Mare Şlem, 2 trofee şi un argint istoric cu Florin Mergea, la Rio 2016.
Pe cât de strălucitor este tenisul tripletei Federer - Nadal - Djokovic, pe atât de complicată este situaţia tenisului masculin românesc, şi asta fără să punem la socoteală situaţia federaţiei române de specialitate.
Decada declinului în Cupa Davis: elita a rămas un vis
Competiţia tradiţională pe naţiuni din tenisul masculin a devenit inaccesibilă României.
Luptând aprig şi profitând pe alocuri de conjuncturi, absenţe ale titularilor din naţionale cu sisteme mult mai bine structurate pentru tenis, România a stat 15 ani, începând cu 1996, la limita lotului cu cele mai puternice 16 naţiuni din tenisul masculin. Au fost 15 ani în care România, prin dăruirea şi prestaţiile mereu cu un iz de eroism ale „Cneazului“ Pavel, apoi Hănescu, cu Trifu, Tecău şi Mergea, a basculat la graniţa de separare a Grupei Mondiale, agăţându-se de la baraj la baraj de marginea super-elitei, cu o unică incursiune spre sferturi, fără a putea spune că ar fi avut forţa de a emite pretenţii la acest eşalon fruntaş prin turnee prin prisma numărului de reprezentanţi în clasamentul ATP ş.a.m.d.
2011 a fost anul în care România, deja o evidentă outsideră faţă de naţiuni cu 7-8 sportivi în Top 100, fără a avea nume puternice din topul mondial de simplu ca ale altot naţiuni, a fost împinsă o treaptă mai jos de grupul puternic al Cehiei lui Tomas Berdych, în Grupa 1 Europa-Africa, de la baraj. Timp de cinci ani, cu câte un meci câştigat şi unul pierdut, România a păstrat un loc călduţ în prim-planul competiţiei în care jucase, în anii de glorie, trei finale, fără a câştiga însă vreuna. A fost perioada în care România a rămas prinsă în cordonul de tranziţie dintre forţele tenisului şi o „lume a treia“ extrem de diferită.
În 2017 însă, alunecarea s-a accentuat şi, rapid, a devenit cădere în gol. Publicul român tocmai ratase visul de a-l vedea pe Nadal pe terenuri mioritice, la partida România - Spania, de la Cluj, programată înaintea Jocurilor de la Rio - o participare care i-ar fi trebuit lui Rafa pentru a-şi îndeplini un criteriu clar de eligibilitate. Ibericul a absentat însă din cauza unei accidentări, iar duelul cu Austria lui Thiem, din septembrie 2017, a fost ultima confruntare cu miros de elită în Cupa Davis pentru tenisul românesc. Cu jucători cvasi-necunoscuţi, Belarus şi Israel au completat tripleta de înfrângeri a României şi au trimis echipa tricoloră în Grupa a II-a euro-africană, acolo unde se zbat, uneori fără a avea vreun jucător profesionist listat, echipe precum Zimbabwe sau Luxemburg, echipe care nu existau pe radarul tricolor la începutul decadei precedente, dar care, la finalul acesteia abia încheiate, smulg chiar câte un punct din cinci României.
Cupa Davis s-a schimbat, iar în logica actualului sistem al turneului final, din Grupa II Europa Africa, traseul spre Madrid nu se vede.
Nici rivala Cupei Davis, nou-lansata ATP Cup, nu salvează România în tenisul pe echipe, peste 45 de ţări având cel puţin un sportiv mai bine clasat la simplu decât România, limita de participare fiind stabilită la borna 24.
Povara pe umerii lui Copil
Pe plan individual, România a respirat în ultimul deceniu în ATP aerul primei sute mondiale doar prin Marius Copil, al 11-lea jucător român ajuns vreodată în Top 100 ATP. Copil, care a jucat o superbă, dar singulară finală cu "extraterestrul Federer", la Basel, în 2018. Şi mai trăieşte prin rezultatele de excepţie de la dublu ale lui Horia Tecău (două titluri de Grand Slam câştigate, alături de olandezul Rojer).
Cum tenisul de top, cu bani mulţi, contracte stufoase şi impact incontestabil la nivel mondial rămâne sinonim cu proba de simplu, în ciuda unor performanţe uriaşe produse de fraţii Bryan la dublu - pentru a da doar un exemplu, tenisul românesc încheie o decadă în care a respirat greoi.
Cu toate acestea, performanţele la dublu nu pot fi neglijate. Horia Tecău a jucat cinci finale de Mare Şlem la dublu în această decadă şi a triumfat câte o dată la Wimbledon şi US Open. Punct de maxim a fost şi medalia olimpică istorică, obţinută alături de Florin Mergea la Rio 2016 - prima prezenţă pe podiumul olimpic pentru tenisul românesc.
În acest moment, speranţele pentru următorii zece ani se numesc Filip JIanu - cu rezultate bune la Grand Slam-urile juniorilor în 2019, David Nicholas Ionel şi Alexandru Mihai Coman - juniorul numărul unu în Europa la categoria de vârstă 14 ani, câştigător al prestigiosului turneu al juniorilor „Eddie Herr“ - pentru a-i numi doar pe cei care s-au remarcat cel mai mult în acest an, pe plan internaţional.
Cu toate acestea, la capitolul pierderi, această decadă a însemnat pentru România şi pierderea ultimului punct de contact cu tenisul de elită, prin înstrăinarea, după ediţia 2016, a turneului ATP de 250 de puncte de la Bucureşti, mutat la Budapesta, după 21 de ani, ceea ce înseamnă că şansa de a vedea foşti sau viitori jucători de Top 20 a dispărut pentru fani şi tineri aspiranţi deopotrivă, alternativele fiind deplasările către destinaţii incluse în circuitul ATP.
CITEŞTE ŞI:
Retrospectiva unei decade epice în ATP. Episodul 2: Geniul neobosit, Roger Federer
Se încarcă comentariile...
