Interviu în exclusivitate cu Narcisa Lecuşanu: „Părinţii mei nu au ştiut mulţi ani că fac handbal“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Narcisa Lecuşanu face parte din 2017 din Comitetul Executiv al Federaţiei Internaţionale de Handbal FOTO: arhiva personală
Narcisa Lecuşanu face parte din 2017 din Comitetul Executiv al Federaţiei Internaţionale de Handbal FOTO: arhiva personală

Narcisa Lecuşanu, una dintre cele mai valoroase jucătoare din istoria handbalului românesc, a vorbit despre momentele speciale din cariera sa la vârf şi a povestit inclusiv cum au aflat părinţii săi că joacă handbal.

Campioană mondială la tineret în 1995 şi vicecampioană mondială la senioare în 2005, Narcisa Lecuşanu (44 de ani) a vorbit, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, despre momentele pline de bucurie, dar şi despre marile dezamăgiri din cariera sa de handbalistă. 

A marcat 302 goluri în 116 partide pentru echipa României, performanţă la care se adaugă sute de goluri înscrise în cupele europene şi în campionatele în care a evoluat.  Deşi a fost jucătoare profesionistă, sportiva nu şi-a neglijat niciodată studiile, ba chiar, în unele cazuri, le-a pus înaintea carierei. 

Câştigătoare de trofee în Macedonia, Germania, Danemarca şi România, Narcisa Lecuşanu face carieră şi acum, la mai bine de zece ani de la încheierea carierei de jucătoare.  Este în Comitetul Executiv al Federaţiei Internaţionale de Handbal şi, îndreptându-şi atenţia către handbalul românesc, spune că dacă lucrurile nu se vor schimba la nivel de juniorat, viitorul acestui sport nu poate fi decât sumbru.

Din noiembrie 2017, Narcisa Lecuşanu este membră în Comitetul Executiv al Federaţiei Internaţionale de Handbal, ce numără doar cinci membri. Singurul român care a mai făcut parte din Comitetul Executiv al IHF a fost Ioan Kunst Ghermănescu, fost preşedinte al FRH.

O performeră de nivel internaţional în handbal, Narcisa Lecuşanu a acordat o atenţie deosebită şi studiilor, fiind licenţiată în Educaţie Fizică şi având şi un master. Şi-un detaliu impresionant- Narcisa Lecuşanu vorbeşte cinci limbi străine. 

În autobiografia „Povestea vieţii mele“, vorbiţi despre momentul în care aţi fost călcată de tren, în copilărie. Consideraţi că acea experienţă traumatizantă v-a influenţat în vreun fel viaţa?

Acel eveniment mi-a rămas întipărit pe creier, ca să spun aşa, şi de aceea cred cu tărie că a fost ceva decisiv – între a trăi şi a muri. Dumnezeu a ales să trăiesc! Călăuzită, am ales handbalul, un sport greu, dar totodată frumos, iar fiecare antrenament sau meci a fost o luptă cu mine pentru a fi o versiune mai bună a mea, şi, mai apoi, împreună cu echipa împotriva adversarelor.

Narcisa Lecuşanu în copilărie FOTO: arhiva personală

narcisa lecusanu copilarie

Care este prima amintire specială legată de handbal?

Primul meci oficial dintre Şcoala Generală nr. 1 şi Şcoala Generală nr. 10 din Bacău, pentru că eram cele mai bune echipe din campionatul şcolar şi pentru că cei doi profesori de sport erau soţ şi soţie.

Educaţia şi handbalul, pe picior de egalitate

Care a fost reacţia părinţilor când aţi început să practicaţi handbalul?

Părinţii nu au ştiut mulţi ani unde merg eu, că fac handbal sau ce sport este handbalul. Au avut încredere în mine, iar într-o zi au descoperit la televiziunea locală din Bacău un meci de handbal. De atunci, au devenit cei mai inimoşi fani ai handbalului şi mai ales ai mei.

Narcisa Lecuşanu a marcat sute de goluri la echipa naţională FOTO: arhiva personală

narcisa lecusanu aruncand la poarta

În 1999, aţi refuzat convocarea la naţională şi, implicit, oportunitatea participării la Olimpiada de la Sydney, alegând să vă pregătiţi pentru examenele de la facultate. Cum de aţi luat o asemenea decizie, una rară în lumea sportivilor de performanţă?

Mereu am trăit cu teama că mă voi accidenta şi nu mai pot juca. Mă gândeam mereu: „Ce voi face?“. Trebuia să-mi asigur viitorul. Mi-am propus şi n-am vrut să renunţ. Pentru mine, educaţia a fost la fel de importantă ca handbalul. Şi aşa am crescut acasă, cu fratele meu Eduard, mai mare decât mine cu zece ani. Mereu ni s-a spus că trebuie să învăţăm pentru a avea o meserie, iar eu, recunosc, mă vedeam antrenor. Îmi place tare mult zicala: „Ai carte, ai parte“. Este foarte valabilă şi în sport. De ce zic asta? Pentru că la fiecare semnare de contract eram întrebată ce studii am. Conştientizam importanţa educaţiei.

Când politica intervine în sport

Cât de dificile au fost momentele de la începutul lui 1998, de la Skopje, când au început conflictele între macedoneni şi albanezi?

Tot ce-mi amintesc erau discuţiile din vestiar, unde fetele vorbeau despre anumite persoane care au fost împuşcate şi cât de periculos este să fii pe stradă. Erau chestii politice – cel puţin asta ştiam eu! Dificultatea o pot măsura în plimbările lejere de pe malul râului Vardar, alături de canicheul meu, Kuki, sau ieşitul în oraş pentru a lua masa. În ceea ce priveşte activitatea handbalistică, totul se petrecea în cele mai bune condiţii.

Narcisa şi colega sa Rocsana Berilă în 1990 FOTO: arhiva personală

narcisa si rocsana berila in 1990

Apropo de Macedonia, în vara lui 2017, la Campionatul European, aţi avut de gestionat, în calitate de oficial, un conflict declanşat de Grecia privind numele Macedoniei. Cum aţi reuşit să detensionaţi acel conflict?

Nu a fost uşor, pentru că era un conflict politic care mocnea de foarte mulţi ani. Au fost discuţii şi medieri intense între cele două tabere. Din păcate, echipa Greciei nu a cedat în favoarea handbalului şi a plecat acasă încă de la primul meci. Cel mai mult au avut de suferit acele fetiţe, care nu au putut să se bucure de jocuri la o competiţie oficială EHF din cauza unor orgolii...

„Am învăţat să mă bucur de realizările mici“

Care a fost înfrângerea din handbal după care v-a fost cel mai greu să vă redresaţi?

Cu siguranţă finala mică de la Campionatul Mondial din 2007, cu Germania. A fost greu, reproşurile primite le-am suportat, dar au produs multă durere. A trecut... Slavă lui Dumnezeu că timpul le vindecă pe toate!

Dar cea mai mare bucurie adusă de handbal?

Calificarea la Olimpiada de la Beijing, din 2008. Prezenţa la Jocurile Olimpice te face să te simţi suprem, de neatins. De câştigarea unei medalii la Jocurile Olimpice nu pot vorbi, pentru că n-am trăit acest moment, iar acest aspect l-am trecut la capitolul „mari regrete“! Trebuie să spun că şi câştigarea medaliei de argint, la Campionatul Mondial din 2005, a fost o imensă bucurie şi absolut tot ceea ce am trăit imediat după, cu întâlniri oficiale şi apariţii pe toate canalele media.

Narcisa (a doua din dreapta), vicecampioană mondială cu echipa României în 2005 FOTO: arhiva personală

narcisa vicecampioana mondiala

Tot în autobiografie scrieţi foarte frumos că prima numărătoare înainte de a merge la şcoală a fost a unor stele. Dar ultima numărătoare de până acum care a fost?

Nu aş şti să spun. Nu ştiu când am mai numărat cu nerăbdare. Cred că în cantonamentele de pregătire fizică, unde antrenamentele erau foarte grele şi tăiam cu bucurie o zi din calendarul de pe perete şi-mi ziceam în sinea mea: „A mai trecut o zi!“.

Care a fost momentul din cariera dumneavoastră de jucătoare în care aţi simţit că aţi ajuns printre stele?

De fiecare dată când am putut să realizez un obiectiv mic! Am învăţat să mă bucur de realizările mici, iar asta este minunat!

Ce a făcut-o să renunţe la gândul de a se călugări

Vorbiţi cinci limbi străine – macedoneană, sârbă, germană, daneză şi engleză. De unde aveţi această înclinaţie pentru limbi străine?

Nu ştiu dacă este o înclinaţie, dar am fost forţată de împrejurări să le învăţ. Germana o ştiu din şcoală, iar atunci când am ajuns în Germania mi-am perfecţionat-o, mai ales că foloseam termeni vechi (râde). Macedoneana am învăţat-o în Macedonia, când am jucat la Kometal Skopje. Daneza am învăţat-o când am ajuns la Ikast, în Danemarca. Consider că este foarte important să înveţi limba ţării în care trăieşti. Noi, sportivii, avem acest avantaj, iar eu l-am fructificat în toate situaţiile. La început, mă irita faptul că-mi auzeam numele şi nu înţelegeam discuţia. Mi se traducea, dar nu era la fel! Sârbeşte am învăţat cu prietenele sârboaice, alături de care am jucat în Germania. Această limbă este apropiată de macedoneană, aşa că mi-a fost mai uşor. Iar engleza am învăţat-o de pe YouTube, pentru că a devenit limba oficială la EHF. Am considerat că trebuie s-o învăţ pentru a face parte din board-uri şi a putea comunica atunci când este necesar.

Narcisa Lecuşanu alături de prinţul Frederik al Danemarcei FOTO: arhiva personală

narcisa cu printul frederik al danemarcei

Ştiu că obişnuiţi să citiţi ori de câte ori aveţi nevoie de linişte. Care sunt cărţile de care sunteţi cel mai ataşată?

Nu pot să aleg o carte anume, pentru că din toate consider că am luat câte ceva. În ultimul timp, am făcut o pasiune pentru cărţile lui Daniel Goleman. „Focus“ parcă mi-a rămas la suflet pentru că este o carte care te învaţă multe lucruri. Recent, l-am descoperit pe scriitorul Tom Peters, pe care îl ador în toate scrierile şi în toate discursurile lui. 

La un moment dat, vă doreaţi să intraţi la mănăstire. Ce v-a făcut să renunţaţi la gândul unei vieţi monahale?

Eu nu renunţasem, însă părintele meu duhovnic mi-a zis că trebuie să fac ascultare şi să ne rugăm pentru a ni se descoperi voia Maicii Domnului! Aşa am făcut! L-am întâlnit pe soţul meu, Nicolae, şi împreună avem doi copii minunaţi. Acum îi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru familia frumoasă în care trăiesc!

„Handbalul juvenil suferă mult pentru că sportul a devenit un business“

Sunteţi în Comitetul Executiv al Federaţiei Internaţionale de Handbal (IHF), cea mai importantă instituţie din handbalul mondial. Cum decurge, în linii mari, programul zilnic de lucru la IHF? Ce v-a făcut să vă doriţi să fiţi la vârf şi ca oficial, aşa cum aţi fost şi ca jucătoare?

Executivul nu are un program de birou stabil, el conduce şi ia hotărâri în favoarea handbalului mondial între două şedinţe de Consiliu. Este lucru de la distanţă, sunt întâlniri atât în online, cât şi faţă-n faţă. Este foarte mult de explicat. Trebuie să-ţi placă ceea ce faci, iar eu am ajuns să iubesc ceea ce fac!

Narcisa la Aalborg în 2006 FOTO: arhiva personală

narcisa la aalborg

În perioada în care aţi fost secretar de stat la Ministerul Tineretului şi Sportului, v-aţi zbătut mult pentru introducerea meseriei de antrenor în Clasificarea Ocupaţiilor din România (COR). Care sunt şansele ca acest lucru să devină realitate în viitor?

Cei care ne-au urmat n-au făcut-o! Nu ştiu de ce! Le-am predat dosarul complet cu documentele lucrate, n-aveau decât de actualizat date. Munca grea a fost făcută de mine şi de colegii de cabinet, cu sprijinul preşedintelui Blocului Naţional Sindical, domnul Dumitru Costin. Nu ştiu de ce nu există o aplecare şi pentru acest aspect important! Sportul vorbeşte despre meseria de antrenor şi ea nu există în COR...

Fără schimbări, nimic bun nu ne aşteaptă

Vă tentează pe viitor o funcţie la vârful Federaţiei Internaţionale de Handbal sau la vârful Federaţiei Române de Handbal?

Îmi doresc din suflet să fiu sănătoasă şi să muncesc pentru a obţine ceea ce merit!

La începutul carierei dumneavoastră la juniori, România avea multe pepiniere de handbal. Care este situaţia acum şi ce măsuri ar trebui luate pentru că un număr cât mai mare de copii să-şi dorească să facă handbal, aşa cum se întâmpla acum 20-30 de ani?

Fără să fac o analiză profundă, pentru că n-am toate detaliile, din păcate, handbalul juvenil suferă mult pentru că sportul a devenit un business şi din ce în ce mai puţini oameni investesc la acest nivel. Profesorii de la acest nivel au bugete mici, acces limitat la sălile de sport şi, cel mai trist, accesul în şcoală pentru selecţie nu mai există. După o analiză pertinentă aş putea propune câteva idei.

Narcisa Lecuşanu, o mare campioană FOTO: arhiva personală

narcisa lecusanu 01

În Germania şi în Danemarca aţi descoperit că există un cult pentru sistemul de voluntariat în handbal la copii şi juniori. Este voluntariatul un ingredient-cheie al succesului pe care îl are handbalul în Germania şi Scandinavia?

E important, însă nu aş putea spune dacă este elementul-cheie, dar este un sprijin imens. Bucuria de a aparţine unui club ca voluntar sau fan este greu de descris, ea trebuie trăită. Am un exemplu: o fostă colegă, cu care am jucat la Aalborg, are o fetiţă cu sindromul Down. Ea a creat la început o echipă, ca mai apoi, în timp, să devină un erou, pentru că a reuşit să creeze o ligă, Lykke Liga, pentru aceşti copii minunaţi, care prin handbal descoperă un univers nou. Toate acestea cu ajutorul părinţilor şi a celor care au rezonat cu povestea.

De ce în handbalul românesc, după o înfrângere, interesul e spre reproşuri şi vinovaţi, iar în Vest se caută soluţii pentru rezolvarea problemelor?

M-am gândit mult la aceste aspecte. Concluzia mea este că aşa am crescut şi astfel s-au format nişte tipare, care sunt transmise din generaţie în generaţie. Mi-a fost foarte greu să lucrez cu mine la acest capitol, dar am reuşit cu ajutorul oamenilor care mi-au fost alături de-a lungul carierei.

În ce culori vedeţi viitorul handbalului românesc?

Dacă nu reuşim să lucrăm mai mult şi mai eficient în ceea ce priveşte juniorii, tabloul va fi zugrăvit într-un ton închis.

Vă mai recomandăm şi:

„Dedu, portarul cu 1.000 de mâini“: lumea handbalului, uluită de Denisa Dedu. Imagini cu o paradă senzaţională

Elevii de la LPS Vaslui s-au întâlnit cu Narcisa Lecuşanu

Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite