Timp suspendat. Scriitoarea Ioana Pârvulescu (Invitaţii ZFR)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ioana Pârvulescu
Ioana Pârvulescu

"Nu m-am prea priceput să mă uit în viitor, trecutul fiind specialitatea mea. Dar uitându-mă în trecut, aş spune că după o asemenea experienţă omenirea nu numai că nu devine mai înţeleaptă, ci dimpotrivă, o cam ia razna (gândiţi-vă ce s-a întâmplat după Marele Război, cum au arătat „anii nebuni” şi tot ce-a urmat). Dacă atunci erau anii nebuni, acum cred că vor fi mai degrabă anii descreieraţi..."

Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.

Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Invitaţii ZFR

Am deschis pe blogul francofon scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Ancheta iniţiată de ZFR propune trei întrebări, înţelese însă ca puncte de pornire, provocări pentru o reflecţie liberă, individuală, asumată.

Invitata săptămânii în proiectul Timp suspendat de pe Zoom France Roumanie este scriitoarea Ioana Pârvulescu*.

Un mic sentiment de pustietate

1. Cu ce asociaţi timpul suspendat al izolării, ce reflecţii vă stârneşte această experienţă insolită?

Avem senzaţia de obicei că lucrurile curg într-o direcţie, una clară, şi că nu pot fi încetinite măcar, darămite oprite. Avem senzaţia că fără noi pământul nu se va mai roti, că soarele nu răsare şi nu apune. Şi, brusc, se întâmplă ceva neaşteptat: o catastrofă naturală, o boală, un lucru care ne dă lumea peste cap.

Un exemplu extrem: îmi amintesc de o zi de luni din anul 2006. Eram teribil de ocupată, în fiecare zi aveam o listă de bifat: articole de scris, cursuri multe, treburi administrative de tot soiul, plus o viaţă personală complicată. Brusc, în acea luni dimineaţă, când mă pregăteam să-mi scriu articolul pentru rubrica săptămânală din România literară, am văzut negru, am leşinat şi, în aceeaşi zi, la 6 după-masa, eram pe masa de operaţie.

Iată că pagina „mea” din revistă a putut fi umplută şi cu altceva, iată că toate lucrurile urgente pe care le aveam de făcut nu mai existau, iată că sănătatea devenise singurul lucru important de pe lume. Când eram în spital invidiam până şi necazurile oamenilor sănătoşi, iar cei care mergeau pe picioarele lor mi se păreau zei.

Acum, sănătoasă fiind (să bat în lemn), dar cu atâta boală în jurul meu, trăiesc puţin senzaţia că lumea s-a oprit ca să ne dea timp să stabilim ce e important şi ce nu, în vieţile noastre.

Ioana Parvulescu

2. Ce raport a instaurat experienţa izolării între intimitate şi extimitate (preluând termenul psihiatrului francez Serge Tisseron). În ce măsură aţi resimţit o  tensiune expresivă, dorinţa de a exprima mai intens în exterior lumea interioară?

Dacă ar fi să scriu un jurnal extim (opusul lui intim), ca Michel Tournier, aş nota în el diverse lucruri pe care fără pandemie nu le-aş fi făcut. De pildă, nu mi-aş fi făcut în veci cont de Facebook. Activitatea mea socială s-ar fi redus la frecvente întâlniri cu prietenii, la lansări cu public, la discuţii pe holul facultăţii, cu colegi sau studenţi. Mărturisesc că nu mă simt în apele mele pe Facebook. Postez diverse lucruri care altfel s-ar pierde pentru totdeauna şi care, cine ştie, poate că umplu frumos câteva clipe din izolarea altor persoane, pe care nici măcar nu le cunosc. E, în fond şi ceea ce încerc să fac şi ca scriitoare.

Însă ce-aş nota neapărat într-un jurnal extim este un detaliu ciudat care-mi lipseşte de luni de zile: repetiţiile de la vecinii mei de vizavi, de la Conservator. În fiecare dimineaţă, pe la 7 şi un sfert, se aprindeau luminile în clădirea Academiei de Muzică şi primii studenţi se apucau de studiu. Niciodată nu m-au deranjat aceste sunete, dimpotrivă, mă simţeam solidară cu arta care cere atâta muncă, şi îi admiram. Simţeam o prietenie acustică cu ei, care acum îmi lipseşte, îmi dă un mic sentiment de pustietate.

3. Ieşim din izolare. Ca să mergem unde? Spre ce?

Nu m-am prea priceput să mă uit în viitor, trecutul fiind specialitatea mea. Dar uitându-mă în trecut, aş spune că după o asemenea experienţă omenirea nu numai că nu devine mai înţeleaptă, ci dimpotrivă, o cam ia razna (gândiţi-vă ce s-a întâmplat după Marele Război, cum au arătat „anii nebuni” şi tot ce-a urmat). Dacă atunci erau anii nebuni, acum cred că vor fi mai degrabă anii descreieraţi –, iar de asta chiar mă tem, de o epocă lipsită de creier. 

Stă în firea omului să nu înveţe mare lucru din experienţele altora sau poate că o viaţă nu e niciodată suficient de lungă ca să apuci să înveţi esenţialul. De aici disperarea părinţilor, utopia de a transmite urmaşilor ceva deja înţeles de ei.

Ioana Parvulescu

*Notă biografică

Romancieră, critic literar, traducătoare din franceză şi din germană, Ioana Pârvulescu este profesor de literatură la Universitatea Bucureşti. A publicat mai multe eseuri despre viaţa cotidiană în secolele XIX-XX. Primul său roman, Viaţa începe vineri, tradus în nenumărate limbi, a fost distins cu Premiul de literatură al Uniunii Europene în 2013. În Franţa a fost tradus de Marily Le Nir şi publicat de editura Seuil.

Luxuriantă rescriere a unui mit biblic, Prevestirea este al patrulea roman publicat de Ioana Pârvulescu la editura Humanitas. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite