Într-una din serile trecute, o televiziune inspirată a difuzat un reportaj zguduitor însoţit ca fundal de acordurile unui vals cu accente funebre în muzicalitatea lui sfâşietoare. Era un reportaj înfăţişând Veneţia de astăzi, a cărei poezie a fost tragic cotropită de flagelul care bântuie şi continuă să ameninţe întreaga Europă şi lume şi care a şi întrerupt brusc carnavalul istoric ce dădea oraşului întreaga lui măreţie identitară.

Iată şi argumentul – pomenitului reportaj – ce m-a trimis la un celebru poem eminescian pe care vă invit să-l recitiţi astăzi, dincolo de conotaţiile istoriei literare, cu ochii înlăcrimaţi de vederea pustiului care îmbracă palatele şi turnurile şi podurile şi catedralele şi pieţele oraşului legendar Veneţia.

„Veneţia

S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind pereţii.

Okeanos se plânge pe canaluri...
El numa-n veci e-n floarea tinereţii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate.
Preot rămas din a vechimii zile,
San Marc sinistru miezul nopţii bate.

Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,
Rosteşte lin în clipe cadenţate:
«Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile!»“

Mihai Eminescu

P.S. 1

„Eminescu. Opere.“ Vol I - ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, colecţia „Opere Fundamentale“, editura „Univers Enciclopedic“, Bucureşti, 1999.

P.S.2

A plecat pentru totdeauna un mare intelectual, un mare caracter, un patriot a cărui verticalitatea ne-a impus tuturor şi ne-a făcut să sperăm într-o lume mai bună, domnul profesor universitar doctor Lucian Bolcaş, căruia îi aduc şi aici omagiul meu.