Ceauşescu a fost un ţăran incult din Teleorman. Pardon, din Scorniceşti. Spun asta cât mai pot, până intră în vigoare legea lu’ Dragnea, trecută ca expresul de Alexandria prin Senat, lege care promovează demnitatea umană şi toleranţa şi care, în spiritul declarat al toleranţei, te va amenda dacă-i zici ţăranului că-i ţăran şi incultului că-i incult. Asta e defăimare socială.

Pe vremea lui Ceauşescu, mai toată lumea era chiriaş la stat. Exista chiar o lege, nr. 5/1973, care reglementa drepturile şi (mai ales) obligaţiile chiriaşilor. Un articol din acea lege prevedea că dacă un chiriaş are spaţiu excedentar în locuinţă (care se calcula potrivit unei norme de spaţiu/persoană), are şi obligaţia de a primi în acel spaţiu excedentar o altă persoană, care nu are unde locui.

Obligaţia ta de chiriaş, de a primi în casă, în spaţiul excedentar, o altă persoană, era justificată prin umanismul socialist, care presupunea solidaritatea cu cei care nu aveau unde locui. Individualismul, specific societăţii capitaliste în descompunere, era interzis în socialism.

Sigur că această măsură încărcată de solidaritate genera reacţii adverse din partea titularilor de contracte de închiriere. Care ar fi vrut şi ei să stea cu familia ceva mai răsfiraţi, nu înghesuiţi ca sardelele. În mod public, însă, nu se auzea niciun protest. Cine protesta era luat pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste. Aşa că, în mod oficial, nimeni nu era nemulţumit de această regulă, neexistând reclamaţii.

Dar, pe la colţuri, cu mâna la gură şi în şoaptă, lumea tot vorbea şi înjura sistemul care îi obliga să fie umanişti socialişti.

Anii au trecut. Am ajuns în 1989, când Ceauşescu s-a îmbolnăvit de intoxicaţie acută cu plumb. Am depăşit momentele de după 1989 şi am intrat în plin capitalism.

Iniţial, puteam vorbi liber despre orice. Puteam să spunem că unele lucruri sau unii oameni ne sunt antipatici, nu ne plac, ne enervează, nu îi suportăm, şi de ce. Încet, încet, aproape pe nesimţite, ceva s-a schimbat.

A apărut un capitalism de tip nou, autodeclarat umanist şi solidar, în care doar iubirea e permisă, chiar devine obligatorie. Dacă nu vrei să iubeşti ceea ce ţi se spune că trebuie să iubeşti, asta înseamnă că urăşti, că eşti intolerant şi primeşti amendă. Sau chiar închisoare. E o lume plină de iubire. Forţată, dar iubire...

Într-o dimineaţă din această lume, s-a întâmplat ceva. Era o dimineaţă tipică de capitalism de tip nou, cu un cer senin şi lăcrimos, ca ochii unei neveste gravide de şomer care primeşte de la ANL cheile pentru un apartament cu 4 camere, achitat integral din fondul de solidaritate socială.

Deodată, în dimineaţa senină şi capitalistă, o persoană foarte autoritară, a coborât dintr-un Volkswagen diesel şi ne-a spus că nişte zeci/sute de mii de oameni vor intra în Europa, pentru că este mult spaţiu excedentar pe continentul unde am rămas tot chiriaşi la stat (la statu’ de drept) şi că e de datoria noastră să-i primim şi să-i iubim pe cei care vin, pentru că asta înseamnă umanismul capitalist, care presupune solidaritate.

Cine e împotrivă e vinovat de individualismul specific societăţii comuniste în descompunere. Dacă mai şi vorbeşte, e hatespeech. Şi defăimeişănspici, după noua lege a lu’ Dragnea.

Au mai fost voci de cârcotaşi care spuneau că nu ar trebui să-i iubim chiar pe toţi, în bloc. Pentru că nu ştim de unde vin, cine sunt şi cu ce se ocupă fiecare. Şi pentru că, pentru a fi recunoscuţi ca refugiaţi, trebuie urmată, de fiecare persoană, o procedură legală încă neepuizată. Pentru că nu chiar toţi par a fi din zonele de conflict armat.

Încet, încet, şi cu contribuţia mass-media, vocile critice sau dubitative s-au stins. Ca pe vremea lui Ceauşescu, pe tema asta, ca şi pe altele, sensibile, care deranjează, se vorbeşte şoptit, pe la colţuri, cu mâna la gură. Dacă o zici în public, ajungi rasist, xenofob etc. etc. Şi, normal, ţi se face frică să spui deschis ceea ce crezi. Pentru că rişti să te denunţe unii şi, pe urmă, să tot dai cu subsemnatul la CNCD sau la parchet sau la trebonal, ca să dovedeşti că nu ai vrut să zici ceea ce s-a înţeles şi că, de fapt, tu nu ai fost contra, ci pentru, deoarece tu nu ştii decât să iubeşti, nu şi să urăşti. Că iubirea e viaţa ta, şi tra la la, şi tra la la.

Poate că aceia care sunt reticenţi sau chiar se tem, faţă de schimbările bruşte, masive şi cu impact serios în jurul lor, greşesc, sunt retrograzi sau chiar proşti. Dar, nu cu mult timp înainte, când libertatea de exprimare mai trăia, a fi retrograd, cârcotaş sau prost, era permis. Oricum, cârcoteala nu se pedepsea. Nici ca hatespeech, nici ca rasism, xenofobie sau hemofilie. Sau, mai nou, dupa legea lu Dragnea, ca defăimare socială.

Un mod de a fi mai ţâfnos, mai altfel, mai neînregimentat, mai Gică-contra era acceptat şi, eventual, ironizat sau minimalizat, dar nu era tratat cu intoleranţă în numele toleranţei.

Acum, lucrurile s-au schimbat. E liber doar să iubeşti. Eşti chiar obligat să iubeşti. Nu iubeşti, defăimezi...

Băi, Cicero, noroc că eşti mort. Altfel te băgau la cremenal pentru enormităţile astea, care nu ştiu cum de ţi-au scăpat:

Este mai cinstit să urăşti pe faţă, decât să-ţi ascunzi gândul sub un chip înşelător.”

Hai, gata cu defăimările, treceţi imediat la iubit! Că vă ia Dragnea, dacă nu.

 

P.S. – La vremea lui, Lenin definea comunismul ca fiind puterea sovietelor+electrificare. Probabil că un Lenin reîncarnat pe plaiurile din grădina Carpaţilor ar defini capitalismul de acum, de la noi, drept puterea ipocriziei+telenovele.

 

 text de Dan Mihai 

 

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.