Apăream întotdeauna sâmbătă seara, când scăpam de la şcoală, şi mă furişam în casă. Mai precis încercam. Pentru că oricâte tertipuri aş fi inventat, dădeam nas în nas cu miliţienii de la Sectorul 1, care mă tapau de 250 de lei. Amenda era legală: nu aveam buletin pe adresa aia, iar spaţiul era prea mic ca să justifice existenţa a două persoane acolo. Nu conta că eram măritată cu chiriaşul acelui spaţiu. N-aveam decât să dorm pe scară sau să scot 250 de lei din poşeta mea socialistă. Desigur, primeam chitanţă. Era legal. N-aveam de ce să mă supăr. Cu timpul, mi-am dat seama că lucrurile nu erau bătute în cuie. Până la urmă toţi suntem oameni. Aşa că am învăţat să mă milogesc puţin şi să renunţ la chitanţă, ceea ce i-a făcut şi pe ei să se îmblânzească şi să reducă din amendă. Până la urmă toată lumea era fericită: eu scăpam cu 100 de lei, iar ei rămâneau cu mulţumirea morală:) Vremurile s-au schimbat, a venit revoluţia. Ca un fel  de răsplată pentru că eram încă vii, după lunga perioadă de experimente ceauşiste, toţi am fost răsplătiţi. Sectoriştii care mă amendau au fost avansaţi, iar eu am putut să intru nestingherită în mica mea casă.

Principiul neînsemnatelor compromisuri s-a dezvoltat, ajutat de harababura socială, de criza religioasă, de omul proaspăt rebranduit cu banii dosiţi prin diferite poşete socialiste. La urma urmelor orice nelegiuire se uită. Aproape că-ţi vine să zici că e creştineşte să mai ierţi câte-o hoţie, câte o crimă. Lumea a progresat, închizând câte un ochi, ciupind câte puţintel, până în zilele noastre, când preşedintele ţării trebuie să mă întrebe pe mine dacă mi-ar plăcea ca oamenii să respecte legea. Cine şi-ar fi închipuit acum 30 de ani că un elev de şcoală profesională va intra într-un spital şi se va da drept doctor timp de ani mulţi, omorând o sumă de lume? Cine şi-ar fi închipuit, de exemplu, că hoţii condamnaţi, trecuţi prin puşcări, vor fi acceptaţi iarăşi ca primari sau miniştri? Cui i-ar fi trecut prin minte că un jecmănitor scapă imediat de puşcărie dacă se smiorcăie puţin prin Parlament, ba mai mult, că smiorcăiala lui este recompensată cu un fotoliu de senator? Cine-ar fi crezut?! Şi totuşi, s-a întâmplat.

În momentul de faţă şeful unui partid se află aproape de-o condamnare, dar el nu vrea să meargă la puşcărie, ceea ce este de înţeles. Nici nu este chiar atât de artist să-şi capete iertarea smiorcăindu-se prin Parlament, oricum o tehnică perimată, care cere efort. Aşa că acestui şef, aflat la ananghie, i-a venit o idee cu mult mai simplă: să schimbe legile prin oamenii din partidul pe care-i conduce. E mai mult decât au făcut toţi înaintaşii lui. Nu se coboară să mituiască un judecător, nu se umileşte. Ci pur şi simplu schimbă legile ca să-şi rezolve micile treburi. Are omul un porc care-a scăpat din coteţ. Ar putea să plătească un recuperator, dar acest lucru cere timp, bani. Mai rapid ar fi să dea o lege ca orice om care se întâlneşte cu porcul să i-l aducă acasă, iar, dacă nu se întâlneşte, oricum să-i aducă o capră în loc. Ce mare lucru! Doar nu cere castele în Spania! Ci o capră. Legal.

Prin urmare, Iohannis mă întreabă pe mine dacă mi-ar plăcea să-mi văd de treaba mea în loc să am grijă de porcul scăpat din coteţ. Da, Iohannis, bineînţeles că mi-ar plăcea. Vrea să ştie dacă n-aş dori să fie opriţi tipii care-şi fac legi doar pentru ei. Normal că  da. Mi-ar conveni să scăpăm de mită, de corupţi, de hoţomani. Dar asta este doar ceea ce mi-ar plăcea. În realitate, în acea realitate de după referendum, ce va fi? Ne vom zâmbi mulţumiţi, ca după referendumul anterior, şi vom căuta porcul în continuare?

Chiar şi cu această întrebară amară, mă voi duce la vot, voi răspunde cu da, voi vota nişte europarlamentari hrăpăreţi, aşteptând din nou acel moment care a schimbat puţintel din lumea de-acum 30 de ani.