Republica Populară Polonă, susţine tot mai puternic că liderii şi conducerea comunistă românească „nu au încercat niciodată să meargă dincolo de limitele permise de Kremlin" (Tismăneanu, 12/5/2013, contributors.ro).  

Şi când, în pofida faptului că documentele din Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic descriu în mod repetat „cursul special” al României ca „dăunând serios” politicii Kremlinului în interiorul Pactului de la Varşovia, al comunităţii socialiste, şi pe plan global, nişte analişti insistă chiar mai categoric că, în timp ce Moscova ar fi considerat România drept „un ţânţar uneori enervant", acea politică de independenţă nu a fost vreodată văzută de Kremlin ca „un risc geopolitic major sau un model alternativ de socialism" (Tismăneanu, 12/5/2013, contributors.ro). Îmi voi permite să abordez aceste aspecte într-o ordine inversă.

Moscova şi-a exprimat, de fapt, în repetate rânduri îngrijorarea că România, împreună cu China, vor stabili un model socialist alternativ care va concura cu URSS, cel puţin începând cu anul 1965 şi de-a lungul anilor ‘70, şi documentele sovietice traduse care abordează această obsesie pot fi găsite pe site-ul programului de istorie internaţională a Războiului Rece (CWIHP) al centrului Woodrow Wilson, în documentul de lucru cu numărul 65 (CWIHP WP #65, 12/2012, wilsoncenter.org). În mai 1968 ministrul sovietic al Apărării Marshal Grechko a declarat fără echivoc că alianţa sovietică nu ar putea supravieţui după plecarea României.  (Matthew J. Ouimet, The Rise and Fall of the Brezhnev Doctrine in Soviet Foreign Policy (2003)) De altfel, sursa mea pentru aceste afirmaţii este analistul senior la ora actuală pentru Rusia şi Eurasia din Biroul de Informaţii şi Cercetare al Departamentului american de Stat.

URSS a suferit o pierdere geopolitică majoră din cauză că România a mediat relaţiile americano-chineze – care, la rândul ei, această mediere a schimbat echilibrul forţelor la nivel mondial. După cum preşedintele Nixon a declarat pentru Consiliul naţional de securitate în august 1969, "Am presupus întotdeauna că chinezii sunt mai duri şi mai agresivi, în timp ce sovieticii sunt mai rezonabili. (Dar) Ceauşescu spune că sovieticii sunt mai duri şi mai agresivi decât chinezii. Trebuie să ne uităm la China pe termen lung." (Departamentul American de Stat, 14/8/69, history.state.gov)

Medierea României dintre Egipt şi Israel a jucat de asemenea un rol esenţial în pierderea Egiptului de către sovietici, despre care atât CIA, cât şi KGB au concluzionat că reprezenta, la acea oră, din punct de vedere strategic, cel mai important stat din Orientul Mijlociu. (un raport KGB citat în CIA, 12/1/86, foia.cia.gov). Moscova nu a fost în măsură să se refacă după niciuna dintre aceste pierderi pentru restul Războiului Rece. Cam atât despre "ţânţarul" românesc şi inconsecvenţa sa pentru politica europeană şi globală.

În lumina celor de mai sus, s-ar părea să existe puţine baze probatorii pentru declaraţia domnului Tismăneanu care spune că România comunistă "nu a încercat niciodată să meargă dincolo de limitele permise de Kremlin". Cu toate acestea, haideţi să suspendăm neîncrederea şi să menţinem încă puţin această posibilitate. Cel mai plauzibil argument pentru o astfel de afirmaţie este faptul că România nu a părăsit alianţa Pactului de la Varşovia înainte de căderea comunismului. Dar acesta s-a întâmplat pentru că sovieticii nu i-au permis? României nu i s-a oferit niciodată o alternativă de alianţă militară. Şi cea din care făcea parte, oricât de inacceptabilă a fost pentru conducerea şi politica României, îi constrângea, de asemenea, şi pe partenerii săi, şi îi acorda într-un fel sau altul acces la o parte din consiliile interioare.

O izolare de securitate completă, înconjurată de o alianţă care era în mod clar ostilă României, ar fi servit intereselor româneşti mai bine? Nu cred asta. Şi nu a crezut-o niciunul dintre liderii responsabili români. Dar totuşi, oamenii raţionali ar putea avea păreri diferite. În orice caz, aşa cum încerc să demonstrez în cartea “Cei din urmă vor fi cei dintâi: România şi sfârşitul Războiului Rece” şi în special în ultimele cinci capitole, rămânând în Pactul de la Varşovia şi exercitându-şi influenţa asupra politicii militare sovietice, România a reuşit să realizeze multe lucruri pentru care Europa şi SUA ar trebui să-i fie recunoscătoare.

După 1963, ideea că cei de la Kremlin ar putea controla comportamentul şi deciziile României a fost discreditată atât în cercurile de securitate, cât şi în cele academice din SUA şi Europa. Ideea aceasta a reapărut sporadic, dar cu niciun efect decisiv asupra politicii americane în timpul anilor ’70. A devenit o propunere serioasă doar în momentul în care s-a petrecut izolarea internaţională a României, în timpul anilor ‘80. Cu alte cuvinte, afirmaţia că Kremlin-ul controla România a devenit credibilă doar fiindcă nimeni nu s-a mai deranjat să o cerceteze în mod serios, aşa cum o privire mai atentă asupra aceleiaşi ipoteze astăzi dezvăluie cu uşurinţă lipsa de substanţă a veşmintelor pe acel vechi împărat.  

Mi se pare stupefiantă aroganţa celor care insistă că SUA s-a lăsat naiv manipulată de liderii comunişti de la Bucureşti în a percepe o independenţă inexistentă a statului român. Nu mă înţelegeţi greşit. Am propria mea lista despre ceea ce eu consider a fi alegeri politice serioase, greşite pe care SUA le face sau le-a făcut în trecutul recent sau mai îndepărtat. Dar acesta nu este subiectul dezbătut aici. Şi, sincer, mă simt mai confortabil în a critica opţiunile politice făcute de alte state decât de al meu (aşa ca aduceţi-mă în faţa Marii Adunări Naţionale). 

Pot accepta cu uşurinţă ipoteza că o anumită administraţie prezidenţială din SUA a fost „păcălită" de către un sau un alt lider sau stat străin pe o anumită politică. Pot chiar accepta posibilitatea redusă că două administraţii de aceeaşi culoare politică ar fi putut cădea în aceeaşi capcană pe o anumită politică. Chiar dacă americanii se mândresc pe bună dreptate cu gradul şi valoarea excelenţei cu care directorii executivi s-au înconjurat în mod tradiţional, suntem, la urma urmei, tot oameni.

Dar a menţine ideea că administraţiile prezidenţiale de la Kennedy la Reagan (inclusiv preşedintele Reagan în timpul primului său mandat) – ceea ce include trei administraţii democratice şi trei administraţii republicane – au fost toate "păcălite" de România comunistă ar eşua cerinţelor minime de credibilitate a romanelor citite acum de fiica mea în vârstă de nouă ani. Probabil Abraham Lincoln a formulat cel mai bine limita credibilităţii atunci când a spus:

"îi poţi păcăli pe unii oameni tot timpul, şi îi poţi păcăli pe toţi oamenii doar uneori, dar nu-i poţi păcăli pe toţi oamenii tot timpul".

Pur şi simplu nu se poate. Şi nu poţi mai ales atunci când entitatea care se presupune a fi păcălită posedă un cumul de capacităţi analitice şi de culegere de informaţii aparţinând Statelor Unite.

Luaţi în considerare următoarele evaluări mult mai serioase. În martie 1968 Agenţia de Informaţii Americană (CIA) a concluzionat că "Acum este clar că - dincolo de cerinţele unei prudenţe simple - românii nu şi-au stabilit niciodată anumite limite, pentru ceea ce plănuiesc să facă, sovieticii sunt cei care trebuie să stabilească aceste limite sau măcar să încerce să o facă". Regimul de la Bucureşti, "consideră că URSS a fost de fapt, în numeroase moduri, obstacolul principal în atingerea obiectivelor naţionale ale României şi se comportă în consecinţă", acţionând "uneori în moduri care au subminat politicile sovietice în zone care erau doar foarte puţin legate, indirect, de problema suveranităţii". (Pare a fi cazul, de exemplu, în Orientul Mijlociu)". (CIA, 21/3/68, foia.cia.gov)

Acest lucru nu a reprezentat opinia unor analişti juniori neexperimentaţi pe care am reuşit să-i scot dintr-un munte de documente care demonstrau contrariul. A fost o evaluare care poartă semnătura lui Abbot Smith, preşedintele Consiliului de estimări naţionale al CIA şi, care poate fi argumentat ca fiind cel mai experimentat şi influent analist din comunitatea de informaţii a SUA în perioada aceea. Predecesorul său, Sherman Kent, care este considerat pe bună dreptate naşul analizei moderne de către profesioniştii în informaţii ai SUA, consideră România un partener de facto după ce a creat o spărtură în cortina electronică, cea care anterior bloca transmisiunile din Occident spre URSS. Aceasta a fost o altă lovitură strategică livrată de Bucureşti care şi-a câştigat locul ca fiind unul dintre "principalele centre subversive" alături de Statele Unite ale Americii, Republica Federală Germană şi Israel, un loc pe care şi l-a păstrat în documentele KGB cel puţin până în noiembrie 1989. (CWIHP WP #65, wilsoncenter.org, 12/2012)

Privind înapoi, după o viaţă în care a analizat Blocul Sovietic, un alt analist senior din CIA a notat că în anii 80 "riscul deosebit" al independenţei României "a redefinit cu succes rolul unui membru al Blocului, menţinând legăturile care sunt în mare parte formale şi limitând influenţa sovietică aproape în intregime la ceva negativ", în timp ce, "toate mişcările şi poziţiile sale au fost înghiţite de liderii sovietici după Stalin, ceea ce uneori [liderii sovietici] par mai puţin toleranţi decât pur şi simplu dejucaţi. Potrivit analistului de carieră, "toate statele est europene au beneficiat de insistenţa României (şi de recunoaşterea sa din partea URSS-ului) pentru dreptul membrilor de a avea poziţii şi opinii independente în consiliul Blocului Sovietic". (CIA, 12/1/82, foia.cia.gov)

Indiferent de "mirosul" politic de care se bucură (sau suferă) CIA şi analiştii săi la ora actuală, prefer sa am încredere în evaluările lor testate în timp mai degrabă decât în cele ale domnului Tismăneanu, chiar dacă nu aş fi citit documentele interne ale Pactului de la Varşovia.

Afirmaţille conform cărora opoziţia României şi sfidarea de care a dat dovadă în perioada Războiul Rece au fost lipsite de orice semnificaţie şi n-au avut niciun impact asupra confruntării geopolitice între Est şi Vest sunt pur şi simplu greşite. Ele au fost dovedite false prin analize de informaţii profesionale şi falsitatea lor s-a confirmat pe deplin în documentele celorlalţi membrii din Pactul de la Varşovia, care a ieşit la iveală după prabuşirea comunismului. Nicio contestare sau negare, indiferent de numărul lor, şi nicio prestidigitaţie nu va schimba această realitatea fundamentală..

Aceasta este o realitate reconfirmată aproape zilnic cu fiecare declasificare oficială şi informală (de tipul “Wikileaks”).

La mijlocul secolului al XIX-lea, profesorul Bowen a fost impiedicat să le răspundă direct atacatorilor săi din consideraţii de prestigiu, atât profesionale, cât şi sociale (niciunul dintre atacatorii săi nu era expert academic sau specialist în domeniu sau profesor de universitate). Din fericire, eu nu sunt grevat de astfel de limitări. Dacă dl.Tismăneanu alege să iasă din spatele insinuărilor sale atente şi să mă confrunte direct pe baza argumentelor pe care le-am prezentat, va găsi în mine un partener deschis la discuţii publice.

Dar nu vă temeţi, dragi cititori, nu-mi voi ţine respiraţia.