
Şapte întrebări pe marginea acestei „mari victorii a comunităţii trans” reprezentată de faptul că Organizaţia Mondială a Sănătăţii a eliminat „incongruenţa de gen” din lista bolilor mintale; motivul ar fi acela că „nu există dovezi că incongruenţa de gen este o tulburare mentală”.
1. De ce anorexia, o boală în care anumiţi oameni care deja sunt foarte slabi, fizic, se înfometează, vor să se supună unor operaţii de liposucţie, şi chiar vor să-şi adauge inele de metal care să le micşoreze stomacul, pentru că ei spun că ar fi prea graşi, este considerată, în continuare, în cercurile psihiatrice o boală mintală? De ce acestor oameni (predominant femei) li se recomandă să urmeze tratament psihiatric – iar statul NU le finanţează operaţiile de liposucţie sau operaţiile de adăugare a unui inel în jurul stomacului? Statul NU pare să considere, în acest caz, că ceea ce le spun creierul şi emoţiile acestor oameni este arbitrul şi criteriul absolut pentru adăugarea unui inel în jurul stomacului; iar ceea ce le spun creierul şi emoţiile acestor oameni este considerat drept greşit. În special în condiţiile în care anorexia poate fi o boală mortală.
2. De ce xenomelia, o boală în care anumiţi oameni vor să-şi amputeze mâinile şi picioarele perfect sănătoase, pentru că ei susţin că acestea nu ar face parte, în fapt, din corpul lor, este considerată, în continuare, în cercurile psihiatrice o boală mintală? De ce acestor oameni (predominant bărbaţi) li se recomandă să urmeze tratament psihiatric – iar statul NU le finanţează operaţiile de amputare ale membrelor sănătoase? Statul NU pare să considere, în acest caz, că ceea ce le spun creierul şi emoţiile acestor oameni reprezintă arbitrul şi criteriul absolut pentru amputarea unei părţi sănătoase din corp; iar ceea ce le spun creierul şi emoţiile acestor oameni este considerat drept greşit. În special în condiţiile în care comportamentele unor bolnavi care suferă de xenomelia pot reprezenta o ameninţare pentru societate (este cunoscut cazul unui bolnav din secolul al XVIII-lea care a obligat un chirurg să-i taie piciorul sub ameninţarea unei puşti încărcate; un articol aici despre xenomelia).
3. De ce disforia
de gen, care înseamnă alienarea şi insatisfacţia faţă de propriul aspect
exterior (conform link-ului de aici) şi despre care s-a spus că este foarte asemănătoare cu xenomelia, nu mai
trebuie să fie o boală mintală? De ce acestor oameni (atât femei, cât şi bărbaţi) nu li
se mai recomandă vreo formă de terapie psihologică sau psihiatrică – iar
statul, în special în Occident, este tot mai dornic şi dispus să le finanţeze
operaţiile de amputare a unor părţi din corp sănătoase? Statul pare să considere, în acest caz, că ceea ce le spun creierul şi
emoţiile acestor oameni reprezintă arbitrul şi criteriul absolut pentru amputarea
unei părţi sănătoase din corp; iar ceea ce le spun creierul şi emoţiile acestor
oameni este considerat drept corect (link aici către o
ştire despre decizia OMS de a nu mai considera disforia de gen o boală mintală).
4. De ce
diferenţele de gen reprezintă „alegeri”, deşi biologia este în mod clar
diferită, în timp ce „orientarea sexuală” este înnăscută, în timp ce biologia
este în mod indiscutabil identică? Feministele susţin, de ceva timp, că
ideea că diferenţele de „gen” ar fi înnăscute este o mare erezie; ele susţin că
aceste diferenţe sunt rezultatul alegerii personale şi a condiţionării sociale.
Şi asta în ciuda faptului că diferenţele între bărbaţi şi femei sunt „scrise”
în ADN încă din momentul concepţiei şi se manifestă la toate nivelurile
biologice (fapt recunoscut de marea majoritate a medicilor; aici un argument detaliat
al Preşedintelui Colegiului American al Medicilor Pediatri). Pe de
altă parte, lobby-ul LGBT susţine că „orientarea sexuală” este înnăscută („we
are born that way”), în ciuda absenţei diferenţelor biologice – între un bărbat
straight şi un bărbat gay nu există nici o diferenţă biologică. Chestiunea
„genei gay” este controversată, iar studiile realizate pe gemeni identici au
arătat că, în fapt, nu există nici o bază ştiinţifică solidă pentru a vorbi
despre o predeterminare genetică homosexuală în afara contextului social (link
aici către un studiu
realizat pe gemeni identici de cercetătorii Peter Bearman şi Hannah Bruckner,
de la universităţile Columbia, respectiv Yale).
5. Am spus că xenomelia şi anorexia pot fi boli
periculoase atât pentru individ, cât şi pentru societate – şi chiar mortale.
Dar ce părere aveţi despre acest caz? O femeie de 44 de ani, născută Nancy, a
trecut prin trei operaţii de „schimbare de sex” de la femeie la bărbat, între
2009 şi 2012 – şi a devenit Nathan Verhelst. În 2013, în urma unor „suferinţe
psihologice insuportabile”, Nathan a fost eutanasiat în Belgia. Aşadar,
intervenţiile chirurgicale nu au reprezentat un panaceu şi nu i-au micşorat
suferinţa lui Nancy-Nathan – dimpotrivă, l-au /au dus-o la moarte. Ce fel de filozofie „umanistă” este aceasta
în care Statul finanţează, întâi, intervenţii chirurgicale pe care în cazul
altor tulburări similare refuză clar să le finanţeze; iar apoi, când aceste
intervenţii nu duc la rezultatul dorit, Statul finanţează uciderea legală a
„pacientului”, care este eutanasiat precum un animal care nu mai poate fi
ajutat în vreun fel? (link către caz
aici).
6. De ce nimeni nu pare să ia în calcul şi observaţiile psihiatrului-şef al John Hopkins Hospital
din Baltimore, Paul McHugh, care a pregătit pentru operaţie copii născuţi
cu deformări ale organelor genitale externe cărora li s-au „asignat” în fragedă
pruncie sexe diferite de cel biologic? Dr. Paul McHugh a scris: „Copiii
transformaţi din constituţia lor masculină în roluri de femeie au trecut prin
suferinţe de lungă durată, pe măsură ce atitudinile lor naturale au început să
se manifeste. Părinţii lor au trăit, de obicei, cu un sentiment de vinovăţie
faţă de decizia luată – punând la îndoială această decizie şi ruşinându-se,
uneori, de falsificarea, atât biologică, cât şi socială, pe care o impuseseră
asupra copiilor lor. Cât despre adulţii care au venit la noi susţinând că şi-au
descoperit «adevărata» identitate sexuală şi că au auzit despre operaţiile de
schimbare de sex, noi, psihiatrii, am fost distraşi de la a studia cauzele şi
natura tulburării lor mintale, pregătindu-i în schimb pentru chirurgie şi
pentru o viaţă în celălalt sex. Am
irosit resurse ştiinţifice şi tehnice şi ne-am distrus credibilitatea
profesională colaborând cu nebunia în loc să încercăm să o studiem, să o
tratăm, şi în cele din urmă să o prevenim” (link aici către declaraţia
dr. Paul McHugh).
Tot la acelaşi punct, de ce nimeni nu-l citează şi pe dr. William Reiner, tot de la John Hopkins,
care i-a urmărit, timp de mai multe decenii, pe unii dintre aceşti copii cărora
li s-au „asignat” roluri de gen prin intervenţii chirurgicale? Dr. William
Reiner este citat în The New York Times: „Argumentul
mai important este aceea că a fost un eşec monstruos, această idee că poţi să
schimbi sexul unui copil transformând organele genitale externe în sexul pe
care l-ai ales. Această tendinţă a început în anii 1950, când chirurgii
care se simţeau neajutoraţi când se întâlneau cu copii intersexuali s-au gândit
că i-ar putea ajuta prin reasignarea sexului. Psihologii spuneau «poţi să faci
dintr-un băiat o fată sau orice altceva vrei.» Nu era adevărat. Copiii ştiau,
adesea, acest lucru.” (link aici către un interviu amplu cu
dr. William Reiner)
7. De ce nimeni nu vorbeşte despre cazul transgenderului
Walt Heyer, a cărui autobiografie, „Trading My Sorrows”, este totuşi cunoscută
în Occident? Citez un scurt fragment: „Acum 30 de ani, am făcut o operaţie de
schimbare de sex, dându-mă pe mâna unui chirurg priceput specializat în aşa
ceva, Dr. Stanley Biber. Încă de când îmi amintesc, am simţit că m-am născut în
corpul greşit. Diagnosticul a fost disforie de gen, sau confuzie cu privire la
identitatea de gen. Comunitatea de sprijin pentru persoane transgender mi-a
oferit un răspuns – ia hormoni şi fă o operaţie de schimbare de sex. Cu alte
cuvinte, schimbă-te într-o femeie. Dar te poţi schimba cu adevărat? Dr. Biber a susţinut că m-a schimbat
dintr-un bărbat într-o femeie. Mulţi ani mai târziu, adevărul a ieşit la iveală
– propriile cuvinte ale dr. Biber dintr-o declaraţie scrisă depusă într-un
tribunal din California au arătat că nici o schimbare de sex nu s-a produs.
Eram, într-adevăr, în continuare un bărbat. Organele mele perfect funcţionale
fuseseră amputate. Ani în care am arătat şi am trăit ca o femeie nu mi-au
adus tratamentul sau uşurarea promise. Încă sufeream de probleme psihologice
care necesitau, în continuare, un diagnostic şi un tratament corecte.” (link aici către o
prezentare a cărţii)
OMS a trecut, aşadar, „incongruenţa de gen” într-o nouă
categorie – „sănătatea sexuală”. Înţeleg
că această reclasificare deschide cale liberă tratamentelor hormonale şi
intervenţiilor chirurgicale „de schimbare de sex” finanţate de către Stat – aşa
cum se întâmplă, deja, în Marea Britanie, unde peste 800 de copii au primit
deja tratamente medicale finanţate de Stat în vederea pregătirii pentru
operaţii de schimbare de sex (link aici). Operaţii care, în fapt, sunt, conform medicilor şi
oamenilor de ştiinţă, simple operaţii estetice, deoarece amputarea unor părţi
din corp sau adăugarea unor implanturi în alte părţi din corp nu pot face
dintr-un bărbat o femeie, sau dintr-o femeie un bărbat.
I-am văzut pe unii spunând că „OMS ştie mai bine”; „iată
de ce trebuie să-i ascultăm pe oamenii de ştiinţă, şi nu pe preoţi”. Am citat, aici, pe larg din oameni de
ştiinţă renumiţi care au studiat fenomenul de-a lungul multor ani şi care au
declarat, pentru publicaţii renumite precum New York Times, că mânaţi fiind de
bune intenţii au trăit în plină utopie, că şi-au distrus credibilitatea
profesională, şi că au colaborat cu nebunia. Ca să corectez butada, ea ar
trebui tradusă în felul următor: „iată de ce n-ar trebui să-i ascultăm pe
oamenii de ştiinţă, ci să-i ascultăm pe ideologi”. Ideologi care au transformat vechea luptă de clasă în noua luptă mai
„trendy” pentru identitatea sexuală şi identitatea de gen.
P.S.: Celor care
vor spune că, scriind aceste lucruri, nu aş manifesta „empatie” faţă de
persoanele transgender le voi răspunde – poate că ar fi mai bine ca aceia care
pretind că le apără drepturile „persoanelor transgender” să se gândească dacă încurajarea şi cultivarea acestei ficţiuni
ideologice nu reprezintă, în fapt, o formă de discriminare, şi chiar de cruzime
faţă de mulţi oameni care au nevoie de ajutor; o formă care, am văzut,
poate duce pentru unele dintre aceste persoane la o moarte degradantă, moarte
care ar fi putut fi evitată printr-o abordare adecvată a disforiei de gen. Iar
dacă povestea tragică a lui Nathan Verhelst sau povestea lui Walt Heyer sau
toate poveştile tragice citate de psihiatrii pe care i-am amintit aici nu îi
mişcă şi nu îi pun pe gânduri pe unii activişti: acest lucru spune multe
despre felul cum văd ei lumea şi despre gradul lor real de empatie.
Pe aceeaşi temă:
Cofetarul din Colorado şi „soţul” necunoscut sau despre
două decizii istorice – link aici
Monetizarea
urii – o afacere extrem de profitabilă. Cazul SPLC – link aici
Răspuns
dlui Radu Răileanu de la ActiveWatch: 6 informaţii false în 9 paragrafe de text
– link
aici
Europa,
între raţiune şi propagandă. Ce s-a spus de fapt la conferinţa Platformei
civice Împreună – link aici
Definiţia
Căsătoriei, familia monoparentală şi cinema-ul de mall – link aici
Despre Căsătorie
şi gândirea domnului Cioloş – link aici
Romeo
şi Julieta – în afara legii? – link aici
Trei
lucruri cel puţin la fel de rele ca Ciuma Roşie. Şi o metodă de a le opri – link aici
Creştinismul,
cea mai persecutată religie – link aici
Karl
Marx a avut dreptate? – link aici
Despre
moartea lui Alfie Evans – link aici
Mark
Zuckerberg: „Silicon Valley e un loc extrem de înclinat către stânga” – link aici
A făcut
dl Vasile Bănescu afirmaţii rasiste, sexiste şi clasiste? – link aici