1. De ce anorexia, o boală în care anumiţi oameni care deja sunt foarte slabi, fizic, se înfometează, vor să se supună unor operaţii de liposucţie, şi chiar vor să-şi adauge inele de metal care să le micşoreze stomacul, pentru că ei spun că ar fi prea graşi, este considerată, în continuare, în cercurile psihiatrice o boală mintală? De ce acestor oameni (predominant femei) li se recomandă să urmeze tratament psihiatric – iar statul NU le finanţează operaţiile de liposucţie sau operaţiile de adăugare a unui inel în jurul stomacului? Statul NU pare să considere, în acest caz, că ceea ce le spun creierul şi emoţiile acestor oameni este arbitrul şi criteriul absolut pentru adăugarea unui inel în jurul stomacului; iar ceea ce le spun creierul şi emoţiile acestor oameni este considerat drept greşit. În special în condiţiile în care anorexia poate fi o boală mortală.

2. De ce xenomelia, o boală în care anumiţi oameni vor să-şi amputeze mâinile şi picioarele perfect sănătoase, pentru că ei susţin că acestea nu ar face parte, în fapt, din corpul lor, este considerată, în continuare, în cercurile psihiatrice o boală mintală? De ce acestor oameni (predominant bărbaţi) li se recomandă să urmeze tratament psihiatric – iar statul NU le finanţează operaţiile de amputare ale membrelor sănătoase? Statul NU pare să considere, în acest caz, că ceea ce le spun creierul şi emoţiile acestor oameni reprezintă arbitrul şi criteriul absolut pentru amputarea unei părţi sănătoase din corp; iar ceea ce le spun creierul şi emoţiile acestor oameni este considerat drept greşit. În special în condiţiile în care comportamentele unor bolnavi care suferă de xenomelia pot reprezenta o ameninţare pentru societate (este cunoscut cazul unui bolnav din secolul al XVIII-lea care a obligat un chirurg să-i taie piciorul sub ameninţarea unei puşti încărcate; un articol aici despre xenomelia).

3. De ce disforia de gen, care înseamnă alienarea şi insatisfacţia faţă de propriul aspect exterior (conform link-ului de aici) şi despre care s-a spus că este foarte asemănătoare cu xenomelia, nu mai trebuie să fie o boală mintală? De ce acestor oameni (atât femei, cât şi bărbaţi) nu li se mai recomandă vreo formă de terapie psihologică sau psihiatrică – iar statul, în special în Occident, este tot mai dornic şi dispus să le finanţeze operaţiile de amputare a unor părţi din corp sănătoase? Statul pare să considere, în acest caz, că ceea ce le spun creierul şi emoţiile acestor oameni reprezintă arbitrul şi criteriul absolut pentru amputarea unei părţi sănătoase din corp; iar ceea ce le spun creierul şi emoţiile acestor oameni este considerat drept corect (link aici către o ştire despre decizia OMS de a nu mai considera disforia de gen o boală mintală).

4. De ce diferenţele de gen reprezintă „alegeri”, deşi biologia este în mod clar diferită, în timp ce „orientarea sexuală” este înnăscută, în timp ce biologia este în mod indiscutabil identică? Feministele susţin, de ceva timp, că ideea că diferenţele de „gen” ar fi înnăscute este o mare erezie; ele susţin că aceste diferenţe sunt rezultatul alegerii personale şi a condiţionării sociale. Şi asta în ciuda faptului că diferenţele între bărbaţi şi femei sunt „scrise” în ADN încă din momentul concepţiei şi se manifestă la toate nivelurile biologice (fapt recunoscut de marea majoritate a medicilor; aici un argument detaliat al Preşedintelui Colegiului American al Medicilor Pediatri). Pe de altă parte, lobby-ul LGBT susţine că „orientarea sexuală” este înnăscută („we are born that way”), în ciuda absenţei diferenţelor biologice – între un bărbat straight şi un bărbat gay nu există nici o diferenţă biologică. Chestiunea „genei gay” este controversată, iar studiile realizate pe gemeni identici au arătat că, în fapt, nu există nici o bază ştiinţifică solidă pentru a vorbi despre o predeterminare genetică homosexuală în afara contextului social (link aici către un studiu realizat pe gemeni identici de cercetătorii Peter Bearman şi Hannah Bruckner, de la universităţile Columbia, respectiv Yale).

5. Am spus că xenomelia şi anorexia pot fi boli periculoase atât pentru individ, cât şi pentru societate – şi chiar mortale. Dar ce părere aveţi despre acest caz? O femeie de 44 de ani, născută Nancy, a trecut prin trei operaţii de „schimbare de sex” de la femeie la bărbat, între 2009 şi 2012 – şi a devenit Nathan Verhelst. În 2013, în urma unor „suferinţe psihologice insuportabile”, Nathan a fost eutanasiat în Belgia. Aşadar, intervenţiile chirurgicale nu au reprezentat un panaceu şi nu i-au micşorat suferinţa lui Nancy-Nathan – dimpotrivă, l-au /au dus-o la moarte. Ce fel de filozofie „umanistă” este aceasta în care Statul finanţează, întâi, intervenţii chirurgicale pe care în cazul altor tulburări similare refuză clar să le finanţeze; iar apoi, când aceste intervenţii nu duc la rezultatul dorit, Statul finanţează uciderea legală a „pacientului”, care este eutanasiat precum un animal care nu mai poate fi ajutat în vreun fel? (link către caz aici).

6. De ce nimeni nu pare să ia în calcul şi observaţiile psihiatrului-şef al John Hopkins Hospital din Baltimore, Paul McHugh, care a pregătit pentru operaţie copii născuţi cu deformări ale organelor genitale externe cărora li s-au „asignat” în fragedă pruncie sexe diferite de cel biologic? Dr. Paul McHugh a scris: „Copiii transformaţi din constituţia lor masculină în roluri de femeie au trecut prin suferinţe de lungă durată, pe măsură ce atitudinile lor naturale au început să se manifeste. Părinţii lor au trăit, de obicei, cu un sentiment de vinovăţie faţă de decizia luată – punând la îndoială această decizie şi ruşinându-se, uneori, de falsificarea, atât biologică, cât şi socială, pe care o impuseseră asupra copiilor lor. Cât despre adulţii care au venit la noi susţinând că şi-au descoperit «adevărata» identitate sexuală şi că au auzit despre operaţiile de schimbare de sex, noi, psihiatrii, am fost distraşi de la a studia cauzele şi natura tulburării lor mintale, pregătindu-i în schimb pentru chirurgie şi pentru o viaţă în celălalt sex. Am irosit resurse ştiinţifice şi tehnice şi ne-am distrus credibilitatea profesională colaborând cu nebunia în loc să încercăm să o studiem, să o tratăm, şi în cele din urmă să o prevenim” (link aici către declaraţia dr. Paul McHugh).

Tot la acelaşi punct, de ce nimeni nu-l citează şi pe dr. William Reiner, tot de la John Hopkins, care i-a urmărit, timp de mai multe decenii, pe unii dintre aceşti copii cărora li s-au „asignat” roluri de gen prin intervenţii chirurgicale? Dr. William Reiner este citat în The New York Times: „Argumentul mai important este aceea că a fost un eşec monstruos, această idee că poţi să schimbi sexul unui copil transformând organele genitale externe în sexul pe care l-ai ales. Această tendinţă a început în anii 1950, când chirurgii care se simţeau neajutoraţi când se întâlneau cu copii intersexuali s-au gândit că i-ar putea ajuta prin reasignarea sexului. Psihologii spuneau «poţi să faci dintr-un băiat o fată sau orice altceva vrei.» Nu era adevărat. Copiii ştiau, adesea, acest lucru.” (link aici către un interviu amplu cu dr. William Reiner) 

7. De ce nimeni nu vorbeşte despre cazul transgenderului Walt Heyer, a cărui autobiografie, „Trading My Sorrows”, este totuşi cunoscută în Occident? Citez un scurt fragment: „Acum 30 de ani, am făcut o operaţie de schimbare de sex, dându-mă pe mâna unui chirurg priceput specializat în aşa ceva, Dr. Stanley Biber. Încă de când îmi amintesc, am simţit că m-am născut în corpul greşit. Diagnosticul a fost disforie de gen, sau confuzie cu privire la identitatea de gen. Comunitatea de sprijin pentru persoane transgender mi-a oferit un răspuns – ia hormoni şi fă o operaţie de schimbare de sex. Cu alte cuvinte, schimbă-te într-o femeie. Dar te poţi schimba cu adevărat? Dr. Biber a susţinut că m-a schimbat dintr-un bărbat într-o femeie. Mulţi ani mai târziu, adevărul a ieşit la iveală – propriile cuvinte ale dr. Biber dintr-o declaraţie scrisă depusă într-un tribunal din California au arătat că nici o schimbare de sex nu s-a produs. Eram, într-adevăr, în continuare un bărbat. Organele mele perfect funcţionale fuseseră amputate. Ani în care am arătat şi am trăit ca o femeie nu mi-au adus tratamentul sau uşurarea promise. Încă sufeream de probleme psihologice care necesitau, în continuare, un diagnostic şi un tratament corecte.” (link aici către o prezentare a cărţii)

OMS a trecut, aşadar, „incongruenţa de gen” într-o nouă categorie – „sănătatea sexuală”. Înţeleg că această reclasificare deschide cale liberă tratamentelor hormonale şi intervenţiilor chirurgicale „de schimbare de sex” finanţate de către Stat – aşa cum se întâmplă, deja, în Marea Britanie, unde peste 800 de copii au primit deja tratamente medicale finanţate de Stat în vederea pregătirii pentru operaţii de schimbare de sex (link aici). Operaţii care, în fapt, sunt, conform medicilor şi oamenilor de ştiinţă, simple operaţii estetice, deoarece amputarea unor părţi din corp sau adăugarea unor implanturi în alte părţi din corp nu pot face dintr-un bărbat o femeie, sau dintr-o femeie un bărbat.

I-am văzut pe unii spunând că „OMS ştie mai bine”; „iată de ce trebuie să-i ascultăm pe oamenii de ştiinţă, şi nu pe preoţi”. Am citat, aici, pe larg din oameni de ştiinţă renumiţi care au studiat fenomenul de-a lungul multor ani şi care au declarat, pentru publicaţii renumite precum New York Times, că mânaţi fiind de bune intenţii au trăit în plină utopie, că şi-au distrus credibilitatea profesională, şi că au colaborat cu nebunia. Ca să corectez butada, ea ar trebui tradusă în felul următor: „iată de ce n-ar trebui să-i ascultăm pe oamenii de ştiinţă, ci să-i ascultăm pe ideologi”. Ideologi care au transformat vechea luptă de clasă în noua luptă mai „trendy” pentru identitatea sexuală şi identitatea de gen. 

P.S.: Celor care vor spune că, scriind aceste lucruri, nu aş manifesta „empatie” faţă de persoanele transgender le voi răspunde – poate că ar fi mai bine ca aceia care pretind că le apără drepturile „persoanelor transgender” să se gândească dacă încurajarea şi cultivarea acestei ficţiuni ideologice nu reprezintă, în fapt, o formă de discriminare, şi chiar de cruzime faţă de mulţi oameni care au nevoie de ajutor; o formă care, am văzut, poate duce pentru unele dintre aceste persoane la o moarte degradantă, moarte care ar fi putut fi evitată printr-o abordare adecvată a disforiei de gen. Iar dacă povestea tragică a lui Nathan Verhelst sau povestea lui Walt Heyer sau toate poveştile tragice citate de psihiatrii pe care i-am amintit aici nu îi mişcă şi nu îi pun pe gânduri pe unii activişti: acest lucru spune multe despre felul cum văd ei lumea şi despre gradul lor real de empatie.

 

Pe aceeaşi temă:

Cofetarul din Colorado şi „soţul” necunoscut sau despre două decizii istorice – link aici

Monetizarea urii – o afacere extrem de profitabilă. Cazul SPLC – link aici

Răspuns dlui Radu Răileanu de la ActiveWatch: 6 informaţii false în 9 paragrafe de text – link aici

Europa, între raţiune şi propagandă. Ce s-a spus de fapt la conferinţa Platformei civice Împreună – link aici

Definiţia Căsătoriei, familia monoparentală şi cinema-ul de mall – link aici

Despre Căsătorie şi gândirea domnului Cioloş – link aici

Romeo şi Julieta – în afara legii? – link aici

Trei lucruri cel puţin la fel de rele ca Ciuma Roşie. Şi o metodă de a le opri – link aici

Creştinismul, cea mai persecutată religie – link aici

Karl Marx a avut dreptate? – link aici

Despre moartea lui Alfie Evans – link aici

Mark Zuckerberg: „Silicon Valley e un loc extrem de înclinat către stânga” – link aici

A făcut dl Vasile Bănescu afirmaţii rasiste, sexiste şi clasiste? – link aici

Testul unei bune religii şi noile acuzaţii aduse dlui Vasile Bănescu – link aici