De ce România ocupă un loc de frunte pe podiumul negru al mortalităţii de Covid-19?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
În imagine: o hartă cu reprezentarea datelor brute furnizate de INSP, care arată cazurile şi mortalitatea Covid-19 pe judeţe, la începutul lunii octombrie. Ce determină această situaţie foarte inegală, pe judeţe? Preluare de pe România Curată.
În imagine: o hartă cu reprezentarea datelor brute furnizate de INSP, care arată cazurile şi mortalitatea Covid-19 pe judeţe, la începutul lunii octombrie. Ce determină această situaţie foarte inegală, pe judeţe? Preluare de pe România Curată.

Ni se spune iarăşi şi iarăşi în aceste zile că „am ajuns ca în Italia” şi că în România „medicii trebuie să aleagă cine trăieşte şi cine moare”.

Pe baza datelor furnizate de OMS pentru perioada 1 septembrie – 14 octombrie, România arată astfel:

Locul 3 la numărul efectiv de decese (1957), după Spania (3769) şi Franţa (2212). În condiţiile în care cele două ţări au populaţie de 2-3 ori mai mare şi raportează fiecare de peste 5 ori mai multe cazuri. Locul 2 la fatalitate / indicele CFR, adică decese raportate la numărul de cazuri confirmate. În România, rata este de 2,7%. Ne depăşesc doar bulgarii cu 3,2%, în condiţiile în care bulgarii raporează mult mai puţine cazuri. Media UE în aceeaşi perioadă este de 0,7%. Şi locul întâi la mortalitate, adică decese raportate la milionul de locuitori. Românii au 101, Spania este pe locul al doilea cu 80, iar media UE este de 29 (datele sunt discutate şi în acest text de pe România Curată).

În acest timp în Marea Britanie, desi numărul de cazuri este dublu faţă de primăvară, decesele sunt de 10 ori mai puţine, iar indicele CFR (Case Fatality Ratio, sau numărul de decese raportat la numărul de cazuri confirmate) este de 20 de ori mai mic. Situaţia era asemănătoare la începutul toamnei şi în Italia, Germania, Belgia, Olanda şi Danemarca. În Suedia, în multe zile numărul deceselor este aproape de zero. În condiţiile în care suedezii chiar nu par disciplinaţi şi multe ştiri arată că nu prea respectă măsurile de distanţare social.

Ce se întâmplă aşadar în România?

Prof. dr. István Benedek, doctoral care a făcut primul transplant de măduvă din România, a murit la începutul lunii septembrie de coronavirus. Familia medicului aduce acuzaţii grave: Nu i-au acordat tratamentul vital, pentru că lipsea semnătura unui director”. Medicul în vârstă de 71 de ani a fost lăsat să aştepte într-o baracă în frig timp de patru ore până când a fost internat. Familia mai arată că medicii din spital “nu i-au acordat tratamentul vital, pentru că lipsea o semnătură a unui director de spital.” Link aici către articolul din Libertatea.

Ne putem întreba pe bună dreptate: dacă un medic celebru a avut parte de un astfel de tratament în spital din partea unor colegi cadre medicale, ce se poate întâmpla în alte cazuri?

Intubarea ca malpraxis medical

O altă problemă este practica intubării agresive. Încă din primăvară The Time scria că ventilatoarele nu sunt soluţia pentru pacienţii de coronavirus. „Cred că tratăm boala greşită, şi mă tem că acest tratament prost aplicat va conduce la un rău foarte mare, vor avea de suferit extrem de mulţi oameni.” Link către The Time aici.

Un semnal de alarăm îl trăgea şi Reuters: „La început aplicam foarte repede măsura intubării, însă pacienţii au început să aibă probleme respiratorii din ce în ce mai mari. De-a lungul timpului am învăţat să nu mai facem asta.” Link către articolul Reuters aici.

ABC News arăta că ventilatoarele pot produce leziuni pulmonare şi cresc foarte mult riscul de infecţii nosocomiale. După primele câteva luni, medicii din Statele Unite au învăţat să evite intubarea, atunci când este posibil. Link către articolul ABC News aici.

 „Să pui pe cineva la un ventilator este aproape o condamnare la moarte”, citim într-un articol de pe Wisconsin Public Radio. Link către articolul WPR aici.

Aşadar, vorbim despre o practică foarte agresivă, cu risc crescut de infectare, care în plus reprezintă o adevărată tortură pentru pacient. Şi care ar reprezenta o condamnare aproape sigură la moarte. O practică tot mai mult evitată, în spitalele occidentale. Cred că putem spune că folosirea ei pentru tratarea formelor grave de coronavirus este o formă de malpraxis medical.

Infecţiile intraspitaliceşti asociate pandemiei

În ceea ce priveşte infecţiile nosocomiale, un articol din Libertatea arată că „autorităţile nu au raportat nici un caz de infecţie nosocomială la decesele de Covid-19”, iar această statistică „este în fapt imposibilă”. Link către articolul din Libertatea aici.

Printre principalele focare de coronavirus din România sunt spitalele. Un alt articol din luna septembrie, tot din Libertatea, arată că „autorităţile din România nu spun câţi morţi COVID-19 au luat infecţia din spital, deşi recunosc 44 de focare de coronavirus în unităţi medicale, doar în ultima săptămână.” „La şapte luni de la primul caz de COVID-19 în România, Institutul Naţional de Sănătate Publică (INSP) nu are o centralizare a infecţiilor intraspitaliceşti asociate pandemiei, fie că vorbim despre oameni care s-au infectat cu noul coronavirus în spital, fie despre infecţii cu alte virusuri sau bacterii rezistente la pacienţi internaţi pentru COVID”, scrie articolul. Link aici către textul din Libertatea.  

România Curată arată că „majoritatea focarelor sunt în centre rezidenţiale pentru copii sau vârstnici (49 de focare cu 1200 de cazuri confirmate doar în ultimele două săptămâni) şi în unităţi medico-sanitare (46 de focare cu aproape 500 de cazuri confirmate). Link aici către articolul din România Curată.

Studiu OMS: „Tratamentul cu Remdesivir nu are efect substanţial asupra şanselor de supravieţuire a pacienţilor cu Covid-19”

La acestea putem adăuga şi tratamentele pentru pacienţii Covid aplicate în spitale, în condiţiile în care nu există o schemă de tratament unitară. Şi în care un studiu OMS arată că Remdesivirul, medicamentul mult lăudat de presa din România, nu are efect substanţial asupra şanselor de supravieţuire ale pacienţilor cu Covid-19. „Tratamentul cu Remdesivir nu are efect substanţial asupra şanselor de supravieţuire a pacienţilor cu Covid-19, arată un test clinic realizat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, aducând o lovitură semnificativă speranţelor de a identifica medicamente existente pentru a trata boala provocată de coronavirus, scrie Financial Times, care a consultat o copie a studiului.” Link aici către articolul din Adevărul.

Mai mult, articolul de pe Adevărul arată că Remdesivirul este un medicament experimental, adică aflat încă în stadiul de testare. Pacienţii români nu ar putea să dea în judecată statul sau spitalele, fiind folosiţi drept cobai pentru un medicament experimental? Care, mai mult, nici nu are efecte pentru tratarea Covid-19?

Mulţi comentatori au contestat în aceste luni şi protocolul de tratament agresiv din anumite spitale Covid, care presupune administrarea concomitentă de medicamente precum Kaletra (un retroviral foarte dur care se dă în cazul HIV/SIDA), antibiotice şi Remdesivir. Un cocktail care poate fi foarte problematic chiar şi pentru un om sănătos, ca să nu mai vorbim de pacienţii cu comorbidităţi. Acest protocol este descris, de exemplu, într-un document al Institutului Naţional de Boli Infecţioase Matei Balş (a se vedea aici), dar a fost citat şi discutat şi în presa mainstream (un exemplu pe Mediafax).

Unde se foloseşte încă intubarea ca procedeu standard? Care sunt spitalele unde apar cele mai multe cazuri de infecţii intraspitaliceşti asociate pandemiei? Unde se foloseşte Remdesivirul ca medicament principal pentru tratarea pacienţilor Covid-19 şi unde se aplică protocoale de tratament foarte agresive? Care sunt spitalele care devin focare de Covid-19, şi de ce? Unde procedurile medicale sunt bune, şi unde sunt deficitare? Sunt întrebări pe care ar trebui să ni le punem, înainte de a striga pe toate canalele că „ajungem ca Italia”.

O scădere dramatică a spitalizării pentru bolnavii cronici

Trebuie să vorbim, la final, şi despre suferinţele bolnavilor cronici care nu au acces la tratamente în spitalele româneşti, de la declanşarea pandemiei Covid-19. De la declanşarea pandemiei, nivelul total al spitalizărilor la nivel naţional s-a prăbuşit dramatic, conform unui studiu publicat de Observatorul Român de Sănătate. Peste jumătate dintre bolnavii cronici din România consideră că pandemia de coronavirus a avut un impact negativ asupra calităţii îngrijirilor medicale primite, în timp ce nivelul total al spitalizărilor la nivel naţional s-a prăbuşit în perioada martie – august 2020, fiind cu 48% mai puţine decât în perioada similară din 2019.

În plus, dintre spitalele desemnate COVID-19 (de fază I, fază II sau de suport) două treimi au acreditări de categorii inferioare, ceea ce nu garantează obţinerea celor mai bune rezultate în tratarea pacienţilor COVID-19. Studiul este citat în articolul de aici.

Focare Covid şi malaxoare ale morţii

Aşadar, singura concluzie la care putem ajunge, pe baza tuturor celor de mai sus, este că spitalele din România s-au transformat în focare de Covid-19 şi în adevărate malaxoare ale morţii. Medicii români au ajuns, poate, să aleagă cine trăieşte şi cine moare. Însă, în cazul României, este mai degrabă un cerc vicios care se autoalimentează şi amplifică, de la o zi la alta.

P.S.: Am scris, încă din luna aprilie, despre faptul că o astfel de situaţie ar putea fi cel puţin parţial evitată prin construirea unor spitale de campanie pentru bolnavii Covid-19. Măsură care ar proteja, în primul rând, restul spitalelor de riscul foarte mare de a deveni focare Covid; şi ar asigura funcţionarea lor normală, asigurând în continuare accesul bolnavilor cronici la tratamente. Măsura este una standard în multe ţări africane, atunci când izbucneşte o nouă pandemie. A fost de asemenea aplicată cu succes în primăvară în Coreea de Sud. Am reluat, de curând, această întrebare şi pe acest blog. În continuare, nimeni nu vorbeşte la noi, la nivel de autorităţi, despre o astfel de măsură. Răspunsul standard la noi fiind acuzarea populaţiei care „nu respectă regulile”. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite