Spunea, odată, Mark Twain, mai în glumă, mai în serios, că dacă votul ar fi avut vreo importanţă, atunci n-ar fi fost lăsat pe mâna poporului. (1) 

Depăşind indignarea produsă de această gravă incorectitudine politică, să vedem dacă Mark Twain ar mai fi îndrăznit să facă aceste afirmaţii reprobabile după ce ar fi participat la un referendum de pe la noi. De exemplu, la referendumul privind paralamentul unicameral şi limitarea numărului de parlamentari la 300.

La 22 noiembrie 2009 a avut loc un referendum naţional la care au participat 9.320.240 de persoane din totalul de de 18.293.277 de persoane înscrise în listele electorale permanente (adică 50,94%), referendum care a fost validat prin hotărârea nr. 37 din 26 noiembrie 2009 a Curţii Constituţionale.

La acest referendum naţional au fost puse 2 întrebări: 

1. "Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?"

2. "Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?"

La întrebarea nr. 1 au votat “DA” 6.740.213  persoane, reprezentând 72,31% dintre cei care au participat la vot.

La întrebarea nr. 2 au votat “DA” 7.765.573  persoane, reprezentând 83,31% dintre cei care au participat la vot.

Deci, la referendumul din 2009 poporul s-a pronunţat foarte clar. Ce a urmat? Nimic altceva decât redescoperirea umorului lui Mark Twain.

Aşa am auzit că poporul nu a participat la 22 noiembrie 2009 la un referendum naţional, care înseamnă exercitarea suveranitaţii naţionale (art. 2 al. 1 din Constituţie), ci la un sondaj de opinie, cu rol pur informativ, organizat de administraţia prezidenţială şi desfăşurat prin alte metode, mai directe şi mai exacte decât chestionarul telefonic.

Argumentul suprem că poporul se ţine de baliverne când pune ştampila la referendum este că dacă s-ar organiza un referendum pentru ca “nimenea să nu mai plătească bir”, să vezi că prostul de popor ar fi de acord cu asta.

Păi, cum, domle, să-i mai dăruiască statul poporului autostrăzi pe hârtie fină, la preţul de doar 3-5 ori mai mare decât al tunelurilor din Alpi, dacă poporul n-ar mai vrea să plătească bir?

Cum ar mai putea bietul stat să organizeze cozile monumentale de la vot, că să-i ajute să socialize ore şi ore şi ore şi ore şi ore şi ore şi ore… pe nerecunoscătorii din diaspora, dacă poporul nu mai plăteşte bir? Din ce să mai finanţeze bietul stat faraonica dezorganizare de la vot? Păi, experţii în aşa ceva se găsesc pe orice drum şi fac voluntariat?

Cum să mai susţină bietul stat reţeaua de farmacii particulare, de lângă fiecare spital, ca să-şi poată cumpăra prostul de votant la referndum medicamentele şi instrumentarul pe care i le cere doctorul pentru operaţie şi pe care nu le poate primi, gratis (?), ca asigurat, în spital, dacă nimenea nu mai plăteşte bir?

Cum să mai asigure nevolnicul de stat contracte pentru oameni necăjiţi, doborâţi de griji, care după ce că au de întreţinut o casă in Aviatorilor/Pipera şi un Lambroghini, luate din leafa soacrei, referent II, mai trebuie să cumpere şi un McLaren pentru fiu, ca să nu fie discriminat copilul, dacă nimenea nu mai plăteşte bir?

Şi lista întrebărilor poate continua, pentru a dovedi cât de prost poate fi poporul dacă i-ar trece vreodată prin cap să voteze la un referendum ca să nu mai plătească bir. Sau ca să plătească bir numai după ce i-ar pune statului nişte condiţii foarte precise.

În fine, revenind la referendumul cu 2 întrebari din 2009, politicienii noştri ne explică faptul că parlamentul unicameral nu merge, că e perimat, că “unu” e cam comunist sau totalitarist şi că oricum sună rău, pentru că pluralismul începe de la “doi”.

Aş vrea să mai reduc din neliniştea indusă de cifra “unu” sau de prefixul “uni” când e vorba de parlament: şi în prezent, parlamentul nostru bicameral funcţionează, de fapt, ca un parlament unicameral.

Adică, procedura de alegere a camerelor şi componenţa sunt la fel, cu o diferenţă de număr, Senatul fiind mai puţin numeros decât Camera Deputaţilor. Procesul de adoptare a legilor este similar celui dintr-un parlament unicameral.

Asta înseamnă că nu are nicio importanţă ce decide prima cameră sesizată cu un proiect de lege. Prima cameră la care ajunge în dezbatere un proiect de lege, fie că e Senatul, fie că e Camera Deputaţilor, poate decide orice în legătură cu acel proiect (să-l aprobe sau să-l respingă), pentru că oricum nu contează. Cea de-a doua cameră la care ajunge proiectul de lege este denumită şi camera decizională, pentru că doar ea are puterea absolută de decizie cu privire la acel proiect de lege. Ea poate respinge un proiect de lege admis de prima cameră sau poate admite, aşa cum este sau după ce-i aduce modificări, un proiect respins de prima cameră. Prima cameră nu contează. De aceea a fost introdusă şi posibilitatea adoptării tacite a unui proiect de lege, posibilitate care există numai pentru prima cameră sesizată, întrucât  decizia (sau indecizia) ei nu are niciun efect, nu obligă la nimic cea de a doua cameră, care este singura care ia decizia finală.

Ceea ce se întâmplă acum în procedura de adoptare „bicamerală” a unui proiect de lege este similar procedurii dintr-un parlament unicameral, în care au loc două lecturi ale unui proiect de lege: prima lectură şi rezultatul ei (modificarea, adoptarea sau respingerea proiectului) nu are relevanţă, decisiv fiind rezultatul/decizia adoptată la a doua lectură.

Deci, trecerea de la bicameral la unicameral nu ar crea turbulenţe majore în compunerea şi funcţionarea Parlamentului nostru, care, în fapt, este unul unicameral cu 2 birouri. Turbulenţe ar fi printre şefi şi secretare, întrucât numărul de preşedinţi de camere şi de  comisii, ca şi de secretare s-ar reduce dramatic, cu 50%.

Cu privire la numărul maxim de 300 de parlamentari, chestia e ceva mai comică, în stilul lui Pristanda, dar întors pe dos. Adică, 300 - se poate şi se face, ‘trăiţi şefu’. Doar că vor fi 300 numai la una din camere (Camera Deputatilor), pentru că printre ei trebuie să aibă loc şi minorităţile, care sunt vreo 18. La cealaltă cameră (Senat) ar intra cam 100, 100 şi ceva marunţiş.

Aşa că, în total, reducerea numărului de parlamentari la maximum 300, aşa cum a zis poporul la referendum, va însemna, în realitate, un total de vreo 450 şi ceva de parlamentari bicamerali. Adică, după noul Pristanda, când bate vântul, nu doboară steagurile, ci le multiplică.

Şi totul din cauza minorităţilor, zic politicienii, pentru că ăia tre’ să fie 18, adică prea mulţi, dacă la Camera Deputaţilor ar fi doar 220 de parlamentari (în care se includ cei 18 de la minorităţi), iar la Senat doar 80.

Poate că atâtea instituţii şi autorităţi publice pentru care poporul plăteşte încă bir - şi nu întreabă de ce - vor găsi o soluţie şi pentru reprezentarea corespunzătoare a minorităţilor în limita numărului maxim de 300 de parlamentari, o soluţie care să fie diferită de cea de acum, prin care se fac 450 din 300.

Până la urmă, probabil că va fi tot ca ei şi ne vor convinge că voinţa poporului a fost respectată. Ce, 300 nu se include în 450? Iar bicameralul nostru nu funcţionează ca un unicameral? 

Dar, dincolo de ereziile noastre de la referendum, mai e loc de o întrebare: cum rămâne, totuşi, cu voinţa boborului?

_______

1 If voting made any difference they wouldn't let us do it

text de Dan Mihai

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.