Amintesc aici afirmaţia fundaţiei „Salvaţi copiii“: 63% dintre familiile româneşti îşi altoiesc, stâlcesc sau omoară progeniturile. Da, un copil moare lunar în urma bătăii. Statistică asta propagandiştii penticostali, angajaţi în bătălia contra „statului nazist norvegian“, nu vor s-o pomenească şi nici s-o comenteze. Ei nu vorbesc nici de cazurile de copii internaţi în spitale răniţi, înfometaţi, îngheţaţi, îmbătaţi, abrutizaţi de acel soi de părinţii pentru care zicala „eu l-am făcut, eu îl omor“ e stea călăuzitoare. Nu i-am auzit zicând nici pâs nici pe sectarii anti-avort. Dimpotrivă, le-a sărit ţandăra, într-o logică bizară. Dacă susţii avortul, n-ai voie să opreşti biciul din mâna părintelui. Alţii, şi mai deştepţi, au venit cu citate biblice (se ştie că poporul e evlavios, dar, nu prea dus la biserică, n-o are cu cartea sfântă, şi se teme de citate ca de Ucigă-l toaca). „Cu nuiaua scoţi sufletul copilului din Iad sau din împărăţia morţilor (!)“. Glumesc? Ba nu. Iar cetăţeni bazaţi şi mai bărbaţi spun cu mândrie ori că bătaia i-a făcut oameni, ori că nu i-a atins, deşi şi-o încasau zilnic. Aberaţiile astea le auziţi de câteva săptămâni. V-aţi obişnuit cu ele.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, un edict al împăratului Japoniei îi pedepsea cu bătaia pe tinerii care nu creşteau în înălţime.

Nu despre asta vreau să vorbesc. Ci despre urmările acestui regim educativ. Mi-a fost dat să aud zeci, sute de mărturii. De la studente, pe care zelul părintesc le învineţeşte sistematic, până la persoane mature sau la pensie. Din ochii lor ţâşnesc instantaneu lacrimi, cum n-am mai văzut nicăieri. Amintirea bătăilor statornice, înverşunate, de la beţie şi nervi, până la supărare le tulbură zilele. N-au uitat. Furtunul, nuiaua, cureaua, făcăleţul, lanţul, picioarele, rigla, pumnii – nicio metodă n-a fost ocolită. Am vorbit cu femei care spun că, şi azi, după zeci de ani, tresar când cineva le pune mâna pe umăr. Am vorbit cu foşti colegi. Habar n-aveam că acasă erau călcaţi în picioare. Am vorbit cu tineri şi vârstnici care erau daţi, la şcoală, cu capul de bancă, sau pălmuiţi, fără să ştie niciodată cât de mare sau lungă va fi pedeapsa. Dar voi ştiţi asta, nu e nevoie să v-o povestesc eu. O ştiţi bine. Sunteţi reprezentativi pentru populaţia României şi cel puţin 2/3 dintre voi aţi mâncat bătaie pe pâine, iar cel puţin 1/3, din aia cu urme şi traume. Asta e situaţia. I-am luat făţăul nazistului stat norvegian. Îi dăm cu tifla. Pentru că lipsa de milă, de gândire şi de empatie sunt în ţara noastră ca acasă.

Dar vreau să pun o întrebare: care a fost, care e rostul bătăii? Am întrebat zeci de victime. Nimeni, repet, nimeni nu mi-a spus: am învăţat mai bine, am gândit mai bine, am fost mai fericit, am înţeles viaţa. Când lacrimile ies ca nişte ţepuşe lichide din ochii acestor oameni, odată cu ele răzbate la suprafaţă viaţa care nu le-a aparţinut, deciziile care nu au fost ale lor, frica, dezamăgirea, eşecul personal. Au rămas nepătrunse în întunericul fricii secrete ale şcolii. Milioanele de kilometri de bătaie n-au făcut niciun om fericit, îndrăzneţ sau mai bun. Să facem ciocu’ mai mic. Avem o mare problemă naţională! (Dedic articolul următorilor: Ada Maria, Teo Z., Anne Marie, Gabi L., Adrian M., Radu I. şi tuturor celor cu care am vorbit zilele astea. Ştiu ei de ce.)