„Oamenii se vor putea auzi, însă nu se vor putea vedea, sau atinge unul de altul: vor intra distanţaţi prin porţi diferite, după care vor pătrunde într-o reţea labirintică de alei verzi, bine delimitate între ele.” Această imagine a labirintului în care oamenii se pot auzi, însă nu se pot vedea sau întâlni niciodată unii cu ceilalţi mi se pare o metaforă excelentă, în cheie distopică, a „distanţării sociale”. Citiţi ştirea pe Rador, la acest link.

Marele eseist britanic G.K. Chesterton ar fi avut, cu siguranţă, ceva de spus despre „distanţarea socială”. Şi, ca în foarte multe dintre eseurile sale, ar fi comentat probabil acest concept tocmai pornind de la o astfel de ştire sau metaforă. Înainte de a specula despre ce ar fi spus Chesterton despre distanţarea socială, să trecem din revistă un scurt fragment din eseul „Despre eufemismele malefice”, în care Chesterton critică folosirea unor eufemisme similare de către contemporanii săi – în special de cei cu viziuni „progresiste”:

„Aceşti prieteni ai francheţei se bazează, aproape în întregime, pe eufemism. Îşi introduc ereziile oribile sub nume noi şi atent alese pentru a suna măgulitor; la fel cum Furiile erau numite Eumenide. Numele sunt întotdeauna linguşitoare; numele sunt întotdeauna prostii. Numele Controlului Natalităţii, de exemplu, este o prostie în stare pură. Toată lumea a practicat, dintotdeauna, controlul natalităţii; chiar şi atunci când oamenii se purtau într-un mod atât de paradoxal încât îi permiteau procesului să se finalizeze printr-o naştere. Toată lumea a ştiut, dintotdeauna, despre controlul natalităţii, chiar când acesta a luat forma sălbatică şi de neconceput a controlului de sine. Întrebarea aflată în discuţie priveşte diferite forme de prevenţie a naşterii; şi nu o voi discuta aici. Dar, dacă aş discuta-o, i-aş spune pe numele adevărat. Acelaşi principiu se aplică şi unui mai vechi ciob sentimental foarte drag celor franci şi liberi: expresia «Iubire Liberă». Şi aceasta este un eufemism; adică, este refuzul unor oameni de a spune ceea ce vor să spună. În acest sens, este imposibil să împiedici iubirea să fie liberă, însă problema morală pusă pe tapet priveşte nu pasiunile, ci voinţa. Sunt multe alte exemple care pot ilustra acest soi de ficţiune politicoasă; aceste deghizări respectabile adoptate de cei care se burzuluiesc, mereu, împotriva respectabilităţii. În viitorul imediat probabil că vor fi şi mai multe. Nu pare să existe nici un fel de limită necesară care ar putea să limiteze procesul; şi oricât de departe poate să meargă anarhia eticii, ea poate fi mereu însoţită de acest curios şi pompos ceremonial. Tânărului sensibil din viitor nu i se va cere niciodată să accepte Falsificarea drept Falsificare. Va fi foarte uşor să o numească Homeografie sau Asimilare-Scriptică sau într-un alt fel care le va sugera, celor simpli sau celor superficiali, că nu s-a întâmplat nimic altceva în afară de un fel de socializare sau de unificare a scrisului de mână al mai multor indivizi. Nu ar trebui, precum mai onestul dl Fagin (contrabandist din romanul «Oliver Twist», n.tr.), să-i învăţăm pe băieţei să fure din buzunare; deoarece dl Fagin devine mult mai puţin onest atunci când se transformă în Profesorul Faginski, marele sociolog de la Universitatea din Jena. Însă ar trebui să numim furtul din buzunare cu un nume care implică transferul a ceva; nu îmi amintesc, pe moment, cuvintele greceşti nici pentru buzunar, nici pentru batista de buzunar. Cât despre justificarea socială a crimei, aceasta a început deja; şi cei mai oneşti gânditori ar face bine să înceapă imediat să se gândească la un nume drăguţ şi inofensiv pentru aceasta.”

Ar fi încadrat Chesterton „distanţarea socială” în acest lung şir de „deghizări respectabile” folosite de oameni care se feresc „să spună ceea ce vor să spună”? Eu unul cred că da. Şi cred că Chesterton ar fi arătat că ideea de „distanţare socială” provine exact din acelaşi tip de gândire din care au izvorât toate celelalte eufemisme de mai sus.

Una este să spui „distanţare fizică” şi să te referi la o măsură sau un set de măsuri temporare care au ca scop protejarea sănătăţii oamenilor într-un context excepţional, cum este acela al epidemiei de coronavirus. „Distanţarea fizică” este un concept clar care spune exact ceea ce vrea să spună şi care nu lasă loc pentru ambiguităţi – este un remediu pentru o situaţie de urgenţă. „Distanţarea socială”, dimpotrivă, este un concept ambiguu care nu ştim exact ce vrea să spună, cum se aplică şi cât şi cum se va prelungi. Este „distanţarea socială” doar distanţare fizică? În mod sigur, nu: este mai mult decât atât. Se aplică ea doar perioadei de pandemie? Nu ştim: din moment ce în anumite ţări se construiesc deja parcuri pentru „distanţare socială”, e clar că unii se aşteaptă să se aplice de fapt mult mai mult timp.

Este „distanţarea socială” mai mult decât un remediu – este ea un concept sau o filosofie? Cu siguranţă, da. Am văzut multe mesaje în care diverse figuri publice spun că este necesar „să ne obişinuim cu virusul”; aşadar, „distanţarea socială” tinde să devină un loc comun, noua normalitate. Iar conţinutul acestei filosofii mi se pare cel mai bine ilustrat de acest nou parc din Austria: un labritint în care oamenii se vor putea auzi, însă nu se vor putea vedea sau atinge unul de altul niciodată. Am mai întâlnit acesată imagine undeva. Este una dintre metaforele pe care C.S. Lewis le foloseşte într-o carte numită „Marea despărţire” pentru a descrie starea de izolare, de însingurare şi de suferinţă a unor suflete damnate. Suflete care nu pot să se apropie de celălalt şi nu se pot bucura de căldura şi de firescul comuniunii cu celălalt. În fapt, pentru C.S. Lewis aceasta este chiar imaginea iadului.

De aceea, sunt adeptul „distanţării fizice” la vreme de epidemie, şi al parcurilor normale, în care oamenii se văd, se întâlnesc şi se ating, în rest. Şi sunt, mereu, adeptul clarităţii şi al francheţei. Cât despre „distanţarea socială”, închei chiar cu vorbele lui G.K. Chesterton. „Nimeni nu are de ce să simpatizeze cu experţi în publicitate care aleg expresii plăcute urechii pentru lucruri neplăcute; iar eu, unul, voi prefera mereu grosolonia limbajului părinţilor noştri.”